Dl. Profesor și Ramona (I)

Scenariu de teatru

PERSONAJELE

Dl. PROFESOR, 64 de ani
RAMONA, 23 de ani

Camera de zi dintr-un apartament situat într-un bloc vechi, cu două etaje, pe înserat. Profesorul șade la biroul său și tastează la calculator. Se aude soneria. Profesorul se ridică, se duce la ușă, deschide.

Dl. PROFESOR: Hm... Pe cine căutați?

RAMONA (intră în cameră nepoftită și rămâne lângă ușă): Bună seara...

Dl. PROFESOR: Pe cine căutați?

RAMONA: Mi-a spus soră-mea că locuiți singur dar că sunteți un tip cumsecade.

Dl. PROFESOR: Cine e sora dumitale?

RAMONA: Lucreția. Vecina dumneavoastră de palier. Stă chiar acolo, vizavi. Ușă în ușă, cum s-ar zice. Dar acuma nu-i acasă din câte văd. Am sunat la ea și nu răspunde.

Dl. PROFESOR: Dar...

RAMONA: Stați așa! (Adulmecă aerul.) A ce miroase aici?... Chanel 5?

Dl. PROFESOR: Doamne ferește! Eu nu mă dau cu parfum!

RAMONA: Ba da, e Chanel 5.

Dl. PROFESOR: Nici vorbă! De unde ai mai scos-o și pe-asta?

RAMONA: Atunci înseamnă c-a fost cineva în casă.

Dl. PROFESOR: N-a fost ni... Ascultă, domnișoară, nu e treaba dumitale dacă a fost sau n-a fost cineva în casă la mine!

RAMONA: De acord, eu...

Dl. PROFESOR: Ce dorești de fapt?

(Ramona înaintează în cameră. Își rotește privirea în jur.)

RAMONA: Așadar, ziceați că locuiți singur?

Dl. PROFESOR: Încă o dată îți spun! Nu-i treaba dumitale să...!

RAMONA: Așa zice Lucreția.

Dl. PROFESOR: Cine-i Lucreția?

RAMONA: Vecina dumneavoastră de palier, v-am spus. Soră-mea.

Dl. PROFESOR: Habar n-am. E vreo persoană care se cheamă Lucreția în apartamentul de vizavi?

RAMONA: De fapt vroiam să vă-ntreb dacă nu cumva v-a lăsat cheia.

Dl. PROFESOR: Ce cheie?

RAMONA: De la apartamentul ei.

Dl. PROFESOR: Pentru Dumnezeu...!

RAMONA: N-aveam de unde să știu în ce relații sunteți. Credeam că sunteți în relații mai apropiate. Lucreția mi-a povestit câte ceva despre dumneavoastră. Acuma, să nu credeți că le știe ea chiar pe toate. Mi-a spus doar că sunteți profesor... și cam singuratic. Așa mi-a spus. C-oți fi din fire, că n-oți fi...

Dl. PROFESOR: Asta-i dezinformare!

RAMONA: Cu tot respectul, domnule profesor, dezinformare e când spui o minciună în public. Dar așa, în privat, dați-mi voie să vă contrazic.

Dl. PROFESOR: Ba și în privat, tot dezinformare se cheamă că e! Nu sunt deloc singur! Locuiesc împreună cu familia, doar că pentru moment familia mea e plecată la băi.

RAMONA (cercetează cu privirea jos lângă ușă): Nu văd papucii.

Dl. PROFESOR: Poftim?

RAMONA: Papucii familiei. Nu văd niciun papuc jos lângă ușă.

Dl. PROFESOR: Asta-i bună!

RAMONA: Și dumneavoastră n-o însoțiți?

Dl. PROFESOR: Pe cine să însoțesc?

RAMONA: Familia, la ea mă refer. Spuneați c-a plecat la băi.

Dl. PROFESOR: Domnișoară, nu cred că-i treaba dumitale de ce familia mea a plecat la băi și eu nu. Ai vreo treabă cu mine sau ai intrat doar așa, ca să mă ții de vorbă fiindcă pretinsa dumitale soră nu-i acasă? Te anunț că dacă vrei să mă ții de vorbă, ai greșit adresa. Mie nu-mi place să... mă rog, să stau la taclale.

RAMONA: Ei, haideți, nu fiți urâcios!

Dl. PROFESOR: Nu-mi place să mi se amestece străinii în treburile personale.

RAMONA: Dar nu sunt chiar străină. V-am spus, soră-mea stă ușă-n ușă cu dumneavoastră.

Dl. PROFESOR: Ai spus că o cheamă Lucreția? Nu cred că-mi aduc aminte de vreo persoană cu numele ăsta în apartamentul de vizavi.

RAMONA: Asta fiindcă și ea e mai tot timpul plecată. În caz că n-ați știut, Lucreția e actriță la Teatrul Miracol și pleacă foarte des în turneu.

Dl. PROFESOR: Tot ce se poate. Pe mine nu mă prea interesează numele vecinilor. Și nici cum arată.

RAMONA: Arată bine, să știți! Mult mai bine ca mine.

Dl. PROFESOR: Mă rog. Nu contest. Tot ce pot să-ți spun e că duc o viață retrasă.

RAMONA (se apropie de masă): V-am întrerupt din lucru. Scriați ceva. Ce scriați?

Dl. PROFESOR: Ei... n-are importanță. O recenzie.

RAMONA: N-ați observat nimic neobișnuit la mine?

Dl. PROFESOR (o examinează fără prea mult interes): Ce-ar trebui să observ?

RAMONA: Că sunt borțoasă, domnule profesor! În luna a șasea! Cum dumnezeu de n-ați observat?

Dl. PROFESOR: Mă rog... se poate. Nu știu de ce ar fi trebuit să observ.

RAMONA: Sau dumneavoastră nu vă uitați la părțile mai de jos ale corpului? Spuneți drept, până la ce linie vă coborâți privirea, ca să zic așa? Nu vă uitați mai jos de sâni? Sau nu vă uitați nici măcar la sâni?

Dl. PROFESOR: Domnișoară, îți atrag din nou atenția că treci peste anumite limite. De bun-simț.

RAMONA: În ce domeniu lucrați, domnule profesor?

Dl. PROFESOR: Am lucrat. Nu mai lucrez de mult.

RAMONA: Cum s-ar zice, sunteți la pensie?

Dl. PROFESOR: Mă rog... Se poate spune și-așa.

RAMONA: Nu-i cazul să vă rușinați. Mai devreme sau mai târziu cu toții ajungem la pensie... Într-un fel sau altul. În meseria mea, de pildă, e o porcărie să ieși la pensie.

(Profesorul o scrutează neîncrezător.)

RAMONA: Vai, domnule profesor, ce vă trece prin cap? Sper că nu vă gândiți la vreo prostie! Am o meserie onorabilă! Chiar foarte onorabilă... Eu vă-nțeleg că aveți o nedumerire când mă vedeți cu burta la gură... Dar, hai, recunoașteți și dumneavoastră că încă nu-i chiar la gură. Burta, vreau să spun. Mai am vreo două luni până atunci. Vreo două luni și-un pic, poate chiar trei. Știu, o să spuneți că două luni trec repede. În privința asta vă dau dreptate. Nici nu știi cum zboară două luni! Sau, mă rog, aproape trei.... Chiar și doi ani trec repede’

Dl. PROFESOR: Chiar și-o viață.

RAMONA: Ei, vedeți că nu sunteți chiar urâcios, domnule profesor! Zicea bine soră-mea Lucreția că sunteți un om cumsecade... Chestia asta cu viața eu n-am de unde s-o știu. La cei douăzeci și trei de ani ai mei... Mai am ceva de trăit, nu-i așa, domnule profesor? Apropo, dumneavoastră câți ani aveți? Sper să nu mă puneți să ghicesc, că s-ar putea să spun o prostie!

Dl. PROFESOR: Sora dumitale nu ți-a spus?

RAMONA: Nuu! Ea e o fată cât se poate de discretă, doar o știți.

Dl. PROFESOR: Ți-am spus că...

RAMONA: A, da, așa e! Mi-aduc aminte, dumneavoastră nu vreți decât liniște. Să fiu în locul dumneavoastră, nici eu n-aș vrea altceva... Apropo, când v-am întrebat dacă sunteți la pensie, mi-ați răspuns că „se poate spune și-așa". Vroiați să spuneți că mai scoateți și dumneavoastră un ban în plus? Chiar c-aș fi curioasă să aflu cum anume mai scoateți un ban. Nu-i nicio rușine, domnule profesor. Păi și eu mai scot un ban pe lângă salariu. Vreți să vă spun cum?

Dl. PROFESOR: Mulțumesc, nu mă interesează.

RAMONA: Vai, domnule profesor, da’ de ce? Credeți că fac ceva rușinos?

Dl. PROFESOR: Nu cred nimic. Nu mă interesează!

RAMONA: Omul e bine să fie curios, domnule profesor. Eu nu-i cred p-ăia care zic că nu-i bine să fii prea curios, că mori prea devreme. Dumneavoastră trebuie că n-ați fost deloc curios dacă ați ajuns la vârsta asta. (Profesorul tace.) De fapt, domnule profesor, dumneavoastră m-ați mințit.

Dl. PROFESOR: Cum adică?

RAMONA: Dumneavoastră n-aveți nicio familie. Familia dumneavoastră nu-i plecată la băi. Dumneavoastră n-ați avut niciodată o familie, înțelegeți ce vreau să spun.

Dl. PROFESOR: Nu. Ce vrei să spui? Cum adică n-am avut niciodată o familie?

RAMONA: Ați mai trăit în tinerețe cu una, cu alta... Dar aia n-a fost familie. (Profesorul tace.) Ei, hai, domnule profesor, nu-i cazul să vă-ntristați. Uite, dacă v-aș spune că nici eu n-am familie, v-ați simți mai ușurat?... Nu, n-am familie nici eu. Am o soră, pe Lucreția, am un tată care e și el la pensie, la fel ca dumneavoastră. Dar n-am cum s-ar zice căminul meu.

Dl. PROFESOR: Dar dumneata ai tot timpul în față să ți-l întemeiezi.

RAMONA: Oare?

Dl. PROFESOR: Ești foarte tânără, n-ai decât douăzeci și trei de ani, parcă așa spuneai.

RAMONA: Și ce-i cu asta? Nu poți să crăpi și la două’ș trei de ani? Sau la două’ș patru?

Dl. PROFESOR: Orice se poate întâmpla.

RAMONA: Păi vedeți, domnule profesor! Cum aș putea fi sigură că am s-apuc să-mi... cum ați spus? să-mi întemeiez? Vai ce cuvânt oribil, domnule profesor! Să-mi întemeiez? Păi ce-ar însemna asta?

Dl. PROFESOR: Cum adică?

RAMONA: Să-mi întemeiez? Mă vedeți pe mine alergând cu limba scoasă după un bărbat și după ce-am pus gheara pe el să-i spun: știi drăguțule, nu mă regulez cu tine decât cu acte-n regulă? Mă vedeți pe mine făcând una ca asta?

Dl. PROFESOR: Știi, domnișoară, nu mă prea împac cu termenii cam tari pe care văd că ai tendința să-i folosești.

RAMONA: Care termeni? Că mă regulez? Păi dacă asta vă deranjează, spuneți-mi dumneavoastră cum să-i spun? Mă culc? Fac dragoste? Spuneți-mi dumneavoastră, cum vreți să-i spun?

Dl. PROFESOR: În definitiv n-are nici o importanță, poți să-i spui cum vrei.

RAMONA: Important e să ne-nțelegem, nu-i așa, domnule profesor?

Dl. PROFESOR: Important e să mă lași în pace și să-ți vezi de treabă. (Se duce și se așează la masa sa de lucru.)

RAMONA (se așează pe un scaun, în fața mesei): Dar nici n-am prea apucat să stăm de vorbă, domnule profesor.

Dl. PROFESOR: Așa ți s-a părut? Că doresc să stau de vorbă cu dumneata? Ai dat buzna la mine în casă și...

RAMONA: N-am dat buzna, domnule profesor! Am sunat la ușă și dumneavoastră mi-ați deschis. Totul s-a petrecut ca între doi oameni civilizați... De ce râdeți?

Dl. PROFESOR: N-am râs.

RAMONA: Mie așa mi s-a părut.

Dl. PROFESOR: Ți s-a părut.

RAMONA: Într-un fel ne asemănăm noi doi, domnule profesor, nu-i așa?

Dl. PROFESOR: Noi doi ne asemănăm?!

RAMONA: Nu vă scandalizați, domnule profesor. Am spus doar „într-un fel".

Dl. PROFESOR: În ce fel?

RAMONA: Deci sunteți totuși curios! Am ghicit eu bine. Dacă nu erați curios din fire n-ajungeați dumneavoastră la vârsta asta. Invers decât se zice! Apropo, câți ani aveți, domnule profesor? (Profesorul tace încruntat.) Nu vreți să-mi spuneți? Mă lăsați pe mine să ghicesc?... Aproape șaptezeci? (Profesorul tresare și o fixează cu reproș.) O! cred c-am sărit un pic peste cal. Șai’ș cinci? Sunt pe-aproape?... Ei bine, s-o lăsăm pe mai târziu. Nu cred c-aveți mai mult de șai’ș cinci... Ziceam că ne-asemănăm noi doi... Nu trebuie să vă simțiți jignit. (După o tăcere.) Să știți că, în ciuda aparențelor, eu îmi pun totuși tot felul de probleme.

Dl. PROFESOR: Ar fi o surpriză pentru mine să aflu că ți le pui.

RAMONA: O surpriză plăcută?

Dl. PROFESOR: Mă... refeream la meseria dumitale.

RAMONA: Care dintre ele?

Dl. PROFESOR: Cochetezi cu mine?

RAMONA: Vai, domnule profesor, vi s-a părut dumneavoastră, că cochetez? Cum mi-aș putea permite?

Dl. PROFESOR: Cochetezi... Se poate cocheta în mai multe feluri.

RAMONA: Da? Nu știam.

Dl. PROFESOR: Se poate cocheta și cu ideile. Cu gândurile.

RAMONA: Vedeți, de-aia am venit eu la dumneavoastră. Eram sigură că de la un om ca dumneavoastră oricând poți afla tot felul de chestii noi.

Dl. PROFESOR: Sunt de acord cu dumneata, că curiozitatea îi este indispensabilă omului.

RAMONA: Eu ce vă spuneam! Sunt sigură că numai fiindcă ați fost curios ați ajuns la vârsta... mă rog, la vârsta pe care o aveți.

Dl. PROFESOR: E exagerat să spui că numai curiozitatea a contribuit.

RAMONA: Probabil că ați dus și o viață cumpătată.

Dl. PROFESOR (neîncrezător): Dumneata crezi într-o viață cumpătată?

RAMONA: De ce, domnule profesor? Nu c-aș avea pretenția că arăt ca una care duce o viață cumpătată. Dar chiar ar fi absolut cretin să duc o viață cumpătată. Dacă mă vedeți cu burta mare, asta-nseamnă că...?

Dl. PROFESOR: N-are nicio legătură una cu alta! Faptul că ai burta... mă rog, că ești însărcinată... Nu, n-are nici o legătură.

RAMONA: Cine cu cine n-are nicio legătură?

Dl. PROFESOR (dă semne de ezitare): Nu știu dacă e acuma momentul potrivit să intrăm în amănunte.

RAMONA: Da’ de ce, domnule profesor, de ce n-ar fi? E ceva, cum să zic, delicat? Pot să mai trec pe la dumneavoastră dacă considerați c-ar fi mai potrivit altă dată.

Dl. PROFESOR: Da, sigur, poți să mai treci... În definitiv, de ce nu?

RAMONA: Poate tot așa, într-o zi când familia dumneavoastră e plecată la băi! (Profesorul îi aruncă o privire plină de reproș.) Totuși, domnule profesor, dacă aveți ceva de spus, spuneți-o! De ce să vă sfiiți? Arăt eu așa de fioroasă?

Dl. PROFESOR: Nu, nu-i vorba de asta...

RAMONA: N-arăt fioroasă, nu?

Dl. PROFESOR: Fioroasă! Nu, sigur că nu!

RAMONA: Dumneavoastră sunteți un timid, domnule profesor?

Dl. PROFESOR: Eu? De ce mă-ntrebi?

RAMONA: Să știți că n-am nimic împotrivă ca cineva să fie timid. În meseria mea am avut de-a face cu tupeiști. Tot felul de tupeiști, zău așa. Da’ cu timizi n-am prea avut de-a face... Poate c-ați fost în tinerețe timid. Îmi închipui că asta trece... Timiditatea, vreau să zic. Chiar și eu... n-o să vă vină să credeți, dar am fost... cândva o fetiță timidă. Mă credeți?

Dl. PROFESOR: Păi... de ce nu? Oamenii se schimbă.

RAMONA: Se schimbă, nu-i așa, domnule profesor? La fel mă gândeam și eu. Așa că dacă ați fost cândva timid, nu-nseamnă că mai sunteți și-acuma. Și chiar dacă sunteți, zău că mie una nu-mi pasă... Care-i problema?

Dl. PROFESOR: Problema e cu meseria dumitale... Cea pe care văd că o treci sub tăcere.

RAMONA: Eu s-o trec sub tăcere? Dar de ce s-o trec sub tăcere, domnule profesor? Eu am o meserie onorabilă. Nu v-am spus? Sunt dansatoare.

Dl. PROFESOR: Dansatoare?

RAMONA: Bineînțeles că dansatoare! Dar dumneavoastră ce credeați?

Dl. PROFESOR: Eu... Nu credeam nimica... Dansatoare deci?

RAMONA: Dacă n-aveți nimica împotrivă. Și mă cheamă Ramona.

Dl. PROFESOR: Îmi pare bine... Presupun însă că mai ai și alte... pasiuni.

RAMONA: Cine n-are! Parcă dumneavoastră n-aveți și alte pasiuni! Chiar aștept cu nerăbdare să-mi povestiți.

Dl. PROFESOR: Ce să-ți povestesc?

RAMONA: Despre... pasiunile dumneavoastră. Sau, mă rog, despre cele pe care le-ați avut.

Dl. PROFESOR: Mda. Văd că la mine totul e la timpul trecut.

(Ramona se ridică de pe scaun, se apropie de Profesor și, c-un gest tandru, îl mângâie pe față. Profesorul face un ușor gest de evitare. Dar n-o respinge totuși.)

RAMONA: Cel puțin dumneavoastră aveți în spate o viață întreagă. Nu-i cazul să vă considerați un om norocos?

Dl. PROFESOR: Ba da. Am fost un om norocos... din multe puncte de vedere.

RAMONA: Bineînțeles c-ați fost. Și încă mai sunteți. Nu vă dați seama? Aveți atâtea amintiri la care să vă gândiți. Și nu numai amintiri.

Dl. PROFESOR: Ce vrei să spui?

RAMONA: Vreau să spun că... Încerc să-mi imaginez, știți... Nimeni nu știe... când îi sună ceasul. Poate că mai aveți destul de trăit.

Dl. PROFESOR: Eu nu-mi mai fac planuri, oricum.

RAMONA: Da, înțeleg. Știu și eu că nu-i bine să-ți faci planuri. Fiindcă multe ies anapoda. Așa că mai bine să nu-ți faci planuri. Dar nici nu refuz când îmi pică ceva în gheruță.

Dl. PROFESOR: Adică te bazezi pe șansă.

RAMONA: De ce nu m-aș baza? E ceva rău în asta? Dumneavoastră nu faceți la fel?

Dl. PROFESOR: Ce anume să fac?

RAMONA: Să înhățați ce vă pică în gheruță.

Dl. PROFESOR: Vezi, asta nu-nțeleg eu la oamenii ca dumneata. De ce trebuie să fiți cinici?

RAMONA: Eu nu sunt cinică. Pur și simplu mă gândesc că de ce-aș da cu piciorul norocului? Păi nu-i păcat?

Dl. PROFESOR: Mă întrebam dacă dumneata... (Ezită.)

RAMONA: Da? V-ascult, domnule profesor.

Dl. PROFESOR: Mă-ntrebam dacă ai fost cu adevărat apropiată de oamenii cu... cu care ai avut relații.

RAMONA: Cu oamenii? Adică vreți să spuneți, cu toți?

Dl. PROFESOR: Păi, cam asta mă-ntrebam... Mă rog, nu chiar cu toți...

RAMONA: Cu unii dintre ei sigur c-am fost apropiată. Dar dacă mă-ntrebați cât de apropiată, ei, asta-i mai greu de spus. Dar... stați așa. Nu sunt sigură c-am înțeles exact ce-ați vrut să mă-ntrebați. Cum adică dacă am fost apropiată? Dacă m-am înțeles bine cu ei? Sau ce?

Dl. PROFESOR: Deși ești tânără, nu mă-ndoiesc că știi și dumneata, că anumite... împrejurări te apropie mai... mai mult decât altele, mă rog...

RAMONA: Vai, domnule profesor, ce greu vă exprimați uneori! Mă chinui să pricep ce naiba vreți să spuneți. D-aia vă-ntrebam: nu cumva sunteți timid? Vă referiți la sex? Asta doriți să știți? Cum sunt când fac sex?

Dl. PROFESOR: N-nu asta am vrut să spun!

RAMONA: Dar ce, dragă domnule profesor? Nu când fac sex? Dar când fac ce? Alte prostii?

Dl. PROFESOR: Știi ce? Nu mă interesează prostiile dumitale! Eram sigur că faci tot felul de prostii! Una din ele e aia că ai intrat în casă la mine. Și alta e că te-am lăsat să intri.

RAMONA: Asta e prostia dumneavoastră, domnule profesor.

Dl. PROFESOR: Păi da!

RAMONA: Ei, haideți, nu vă mai oțărâți. N-ați făcut nicio prostie că m-ați lăsat să intru în casă la dumneavoastră. După cum vedeți, nu sunt nici hoață și nici obraznică. Luați-o așa, ca pe-o ocazie să mai schimbați câteva gânduri cu... o necunoscută.

Dl. PROFESOR: Adică să... înhaț șansa?

RAMONA: Vedeți că știți, domnule profesor! Și cine știe ce alte ocazii o să mai vină!

Dl. PROFESOR: Adică ce vrei să spui cu asta? La ce ocazii te referi?

RAMONA: Păi n-ați fost chiar dumneavoastră de-acord să vă mai vizitez? Ca să prindem o zi mai bună pentru dumneavoastră.

Dl. PROFESOR: Nu știu dacă am spus așa ceva.

RAMONA: Fiți mai deschis, domnule profesor. Poate că în viața dumneavoastră atât de...

Dl. PROFESOR: Lungă!

RAMONA (râde dezarmată): Să zicem atât de interesantă!... Poate că de multe ori ați regretat că ați dat norocului cu piciorul. Poate aveți ocazia să vă reparați greșelile... Și am să vă răspund și la-ntrebări. La tot ce vreți dumneavoastră. Dacă vă interesează cum fac eu sex, o s-o aflați și pe-asta.

Dl. PROFESOR: N-am spus eu că vreau să știu cum faci dumneata sex!

RAMONA: Bine, n-ați spus... Dar chiar nu vă interesează?... De cât timp n-ați mai făcut sex, domnule profesor? Să nu spuneți că sunt vulgară!

Dl. PROFESOR: De ce să nu spun? Păi chiar asta văd că ești.

RAMONA: Dumneavoastră, domnule profesor, când umblați pe stradă nu vă fug ochii după femei? Nu? Fiindcă pe mine nici nu mă miră chestia asta. Bărbații se uită tot timpul după femei. Însurat, neînsurat, nu contează! Bărbații se uită după alte femei. Și, de ce să n-o spunem p-a dreaptă, și femeilor le cam fug ochii după bărbați. E ceva rău în asta? Să zicem că dumneavoastră sunteți un bărbat însurat de mulți... mă rog, de ceva timp, să zicem.

Dl. PROFESOR: Nu „să zicem", domnișoară. Chiar sunt!

RAMONA: Și nu vă fug ochii după alte femei pe stradă? Sau... pe la sindrofiile pe unde vă duceți, ce știu eu? Nu vă fug ochii? Nu văd nimic rău în asta. Ești bărbat, te-ai însurat... Dar niciodată nu po’ să fii sigur c-a fost cea mai bună chestie.

La o cafea în bufetul de la subsol (III)

Cotul întins peste masă
   Directoarea s-a întors în cancelarie odată cu primii profesori. S-a așezat la biroul ei masiv, cel mai masiv din cancelarie, iar secretara școlii se întinde spre ea cu bricheta aprinsă. Directoarea își aprinde țigara și cu celălalt braț sprijinit în cot pe masă își prinde fruntea în palmă. — Vă simțiți bine? o întreabă un pic îngrijorată secretara. Cancelaria e plină de glastre cu flori proaspăt primite, buchete lăsate pe mese și pe scaune într-o margine, la perete. Coronițele au dispărut. Au fost puse, toate, pe capetele seci. — Da, drăguță, răspunde directoarea. — Un pic obosită? sugerează secretara. — Se poate spune și așa. Mulțumesc de grijă... Lasă țigara să fumege pe marginea scrumierei și, rămânând rezemată în cot, își dă o meșă la o parte de pe față cu mâna cealaltă, ca o femeie tânără și cochetă. Dar directoarea nu mai e de mult nici tânără nici cochetă. Doar obosită, într-adevăr. Secretara parcă nu vrea s-o lase în melancolia ei.
   — N-aveți nicio vină că s-a spart conducta, încearcă ea s-o consoleze. Directoarea are o tresărire înceată. — Plesnit, zice ea sec. — Poftim? clipește secretara. — Conducta, explică directoarea. A plesnit. Nu s-a spart. O spune anevoie, cu voce răgușită. (Și cu ce voce cristalină și optimistică și-a ținut discursul până mai acum câteva minute!) Aplecată spre directoare în efortul de a înțelege, secretara scoate un hohot de râs ca o hârâială veselă. De la distanță, din apropierea ușii, PROFESORUL SUPLINITOR urmărește scena ca un paj ușor curios și înțelegător, cu o expresie de maturitate întipărită pe față.

Sfârșit de bal
   În bufet atmosfera e de sfârșit de bal. Se sting luminile, se trag draperiile — dacă există. Dar nu există. Bufetiera, morocănoasă, vine să strângă ceștile de cafea. BĂRBATUL și FEMEIA se lasă fără să protesteze deposedați de ceștile goale. Și dacă ar fi fost pe jumătate pline, ce? Măturători imaginari mătură în tăcere bucățile de serpentine împrăștiate pe jos.
   — Întrebarea e, zice BĂRBATUL, ce-ai să-i spui soțului tău? — Despre serbare? face ea cu o veselie nepăsătoare. O! el e cât se poate de înțelegător. Ți-am povestit că e și el pasionat de ședințele cu părinții. Așa că în privința asta nu-mi fac nicio grijă. Mă-ntreb însă ce-ai să-i spui tu soției tale. E și ea amatoare de...? Privirea FEMEII este atrasă brusc, într-o parte, ca de un magnet, de cineva care se apropie. – Asta nu e...?
   Ba tocmai că... Fata care s-a apropiat de masa lor are cinsprezece ani și poartă uniformă școlară, care include și o bentiță albastră pe cap. — Ce faci, tati? zice fata. Până la urmă n-ai mai ajuns la serbare?... Ochii ei fug neliniștiți de la unul la altul, de la BĂRBAT (care e tatăl ei) la FEMEIE (care e o necunoscută) și înapoi la FEMEIE, încercând să deslușească ce se petrece. Dar se petrece ceva? Schimbat la față, el se holbează la fiică-sa.

La câțiva pași distanță, în același bufet
   — Nu trebuie să credem că ce facem și ce spunem ține neapărat de realitate, zice PĂRINTE 2 (adică Ea). În fața Ei, la masă, la ceșcuța de cafea (pe care bufetiera tocmai i-a luat-o), PĂRINTE 1 (adică El) se preface că o mustră: — Vai, cum puteți să spuneți una ca asta! În ziua de azi realitatea e primordială. Vreți să fiți mai explicită? Atenția Ei e atrasă pentru moment de ceea ce se întâmplă la masa cealaltă. Dar, în fond pe ea n-o privește ce se-ntâmplă acolo. — Păi, dacă mi se pare că o orchestră, să zicem, conduce lumea, zice Ea, s-o lăsăm așa, să fie orchestră. Și să conducă. — Sunteți prea sofisticată pentru mine, recunoaște El. — De ce? revine Ea cu o vioiciune proaspătă după ce s-a convins că la masa cealaltă nu se lasă cu scandal. Ca o paranteză, în oficiul bufetului, bufetiera zice cu ciudă: — Ei, și-acuma eu cu ce spăl toate astea? — Lasă-le naibii până mâine dimineață, zice o voce tovărășească de dincolo de ușă, că doar n-o fi foc!
   PĂRINTE 1 simte că Ea se îndepărtează. Sau El de Ea. Oricum, ori Ea, ori El își dorește prea mult. O orchestră?...

Cine face de serviciu?
   Directoarea e prea bătrână și prea hărșită de viață ca să mai tresară în adevăratul sens al cuvântului la un gând îngrijorător, să zicem, dar uite că are totuși unele îndoieli: — Cine rămâne de serviciu după Festivitate? o întreabă pe secretară. Secretara încremenește ducându-și palma cu degetele la gură: — Vai, am uitat de serviciu! — Cum, drăguță, vrei să spui că astăzi și la noapte nu rămâne nimeni în școală?... În cancelarie toți au ciulit urechile: doamna răgușită, cu obrajii cam lăsați e totuși autoritatea necontestată din școală. Nimeni nu se uită la cei din jur. Toți și-au înălțat capul spre directoare și spre sărmana secretară copleșită de propria-i greșeală de a fi uitat. Și în tăcerea generală post festum care s-a lăsat, PROFESORUL SUPLINITOR iese în față un pas, nu mai mult, și zice cu glas pipernicit: — Păi, dacă nu-i altcineva... rămân... eu. Directoarea face ochii mari: — Cum? tu tocmai ai fost de serviciu! — Păi, tărăgănează el, nu-i mare lucru de făcut... Directoarea îl cântărește din ochi: — Chiar așa. Apa e închisă, n-are ce să mai plesnească... Și se hotărăște pe loc: — Bine, drăguță. Hai că facem o excepție.

Se iese din curtea școlii
   Copiii au tulit-o primii. Profesori ies, cu câte un buchet de flori, diriginți cu buchete de abia le pot duce. PĂRINTE 2 (adică Ea) se uită în urmă în timp ce iese pe poartă, să vadă dacă o urmează PĂRINTE 1 (adică El). N-o urmează. Ies și BĂRBATUL și FEMEIA, împreună. E foarte greu să nu-ți fie dor de trecut. Iar unii se încred chiar și în viitor. Cei doi o iau în lungul trotuarului. Dumnezeu știe în ce direcție.

La o cafea în bufetul de la subsol (II)

Irezistibil
   S-a făcut gol în jurul celor doi, Ea și El (adică PĂRINTE 2 și PĂRINTE 1), care stau la o cafea în bufetul de la subsol. Adică, fizic, nu s-a făcut, dar e ca și cum. Altfel spus, așa cum se întâmplă adesea, pentru ei doi alții nu mai există. Pe undeva, la o altă măsuță, ar mai fi BĂRBATUL și FEMEIA, însă pentru Ea și El, cei doi sunt într-o umbră îndepărtată. Și poate și alții, dacă or mai fi. Dar se pare că nu sunt.
   — Uneori îmi vine să las la o parte orice siguranță, spune Ea. — Să înfruntați orice risc, nu-i așa? o completează El cu patos reținut, cu voce scăzută. Știu cum e, și cu mine se-ntâmplă la fel. — Din fericire, recunoaște Ea, ne trece repede. Revenim mereu la obișnuitul cotidian. — Unde riscurile sunt mici, aprobă El. Da, știu. — Nu totdeauna sunt mici, insinuează Ea, și îl ațintește cu privirea...
   Ah, privirea aia drept în ochi, privirea femeilor!

Al doilea apel telefonic
   Când sună din nou telefonul, INSTALATOR 1 este ferm hotărât să nu mai accepte niciun fel de joacă de-a apelurile: ce-ai aia să te sune și apoi să nu zică nimica? Răcnește DA! în receptor, ceea ce sună ca un strigăt de luptă. INSTALATOR 2, care s-a întors de la toaletă, rămâne cu gura deschisă când tocmai se pregătea să muște din sandvișul adus de acasă. — Curge? răcnește INSTALATOR 1 în receptor. Unde curge?... INSTALATOR 2 aude din receptor, de la distanță, o voce metalică explicând ceva pe îndelete, nu deslușește niciun cuvânt, și nu se miră că vocea metalică nu-i alarmată: avariile au devenit o obișnuință în Școala 309. Cam ca peste tot. Ceea ce nu pricepe este de ce e nevoie de atâta vorbărie pentru a semnala un loc unde s-a fisurat o țeavă. Spune, domnule, unde-i problema și cu asta basta! Mușcă cu poftă din sandvișul cu omletă. INSTALATOR 1 își saltă fără chef lădița cu scule și iese. Înainte de a ieși însă nu uită să-i spună lui INSTALATOR 2: — Stai liniștit și vezi-ți de mâncat! Mă descurc singur. Dacă nu m-oi descurca, te chem eu.

La bufet se vorbește de atracție
   O lumină cade pe fața FEMEII de la plafoniera din tavanul bufetului. Ea îi susține privirea într-un mod inocent dar fără ezitare, c-un zâmbet reținut. Pe BĂRBAT îl duce cu gândul la frumoasele lui Botticelli: același păr blond-roșcat, cârlionțat, aceeași privire candidă, aceleași buze cărnoase, arcuite senzual, aceeași carnație albă, proaspătă și fragedă. Și totuși nu e chiar Botticelli: în inocența privirii ei se insinuează, pentru cine are ochi să vadă, un gânduleț cam zglobiu. Nu mai are nici vârsta frumoaselor lui Botticelli, asta e cert.
   — La ce vă uitați? Întreabă ea ușor amuzată, ușor intrigată. — Cred că știu, zice BĂRBATUL, de ce nu vă întreabă nimeni nimic pe la ședințele cu părinții. — Da? zice ea. Adică vreți să spuneți că ce caut acolo dacă n-am copiii înscriși la școală? — Da, cam asta vreau să spun. — Și știți de ce?... Bufetiera vorbește în altă parte, cu voce scăzută, cu cineva printr-o ușă întredeschisă. — De ce dracu’ s-au găsit să țină bufetu’ ăsta deschis taman de Festivitate. O voce mormăie ceva de afară prin ușa întredeschisă, de bună seamă ținându-i isonul... BĂRBATUL îi răspunde FEMEII: — I-ați cucerit pe toți. — Da? zice FEMEIA, îmbujorându-se. I-am cucerit? Cu ce? — Cred, zice BĂRBATUL, că e vorba de aceeași atracție pe care o aveți dumneavoastră pentru copii. — Da? se miră ea. Aceeași atracție ca pentru copii? Vreți să spuneți că am ceva de copil? se alintă FEMEIA.
   — De copil răsfățat.

Un pârâiaș prin fața careului
   Directoarea se oprește din discurs și privește cu oroare la pârâiașul care se scurge din clădire trecând pe sub pragul neetanș al unei uși și începe să-și facă loc pe dinaintea careului de elevi.
   — Vai! exclamă ea. Ce-ai asta? Să aducă cineva instalatorul! PROFESORUL SUPLINITOR, care a coborât ceva mai înainte din cancelarie după garda obositoare de astă-noapte, se apropie de ea dintr-o parte, și aplecându-i-se serviabil spre ureche îi șoptește că: — Instalatorul a și fost anunțat. — Ce neglijență! observă un părinte dintr-o margine a careului adresându-i-se altui părinte de lângă el.
   Copiii își dau coate.
   În atelierul mecanic de la subsol, INSTALATOR 2, care și-a terminat sandvișul, aude cuvintele discursului, de la distanță, prin ferestruica afumată, le aude pe sărite, doar unul din câteva. — Perfecționare, rostește directoarea acolo departe, încercând să nu ia în seamă pârâiașul de la picioarele ei... — Viitorul luminos... zice ea. — Generația de mâine... zice. — Nu vă speriați, copii, pârâiașul se scurge în gura de canal. Noroc cu constructorii școlii, care au construit-o cu cap, luând în considerare și situațiile neprevăzute! Și ea însăși, cu entuziasm, dă tonul Imnului: — Trei culori cunosc pe lume!... Și în timp ce copiii preiau, dezlânat, cântecul — Amintind de-un brav popor —, INSTALATOR 1 se apropie de mijlocul careului să se asigure cu propriii săi ochi că pârâiașul se scurge cuminte în gura de canal și n-o ia anapoda prin curte. Se apropie tiptil de directoare, așa cum își propusese, pentru a nu deranja Festivitatea. I se adresează șoptit, dar nu ia în seamă microfonul foarte apropiat. Zice:
   — Trebuie să-nchid conducta principală, n-am altă soluție, deocamdată. Directoarea uită pentru moment de microfon, deși chiar ea vorbise până atunci în fața elevilor, și exclamă contrariată întorcându-se către INSTALATOR 1: — Și cum, n-o să mai avem apă nici să ne spălăm pe mâini?... Copiii, care au auzit vocea amplificată de stație, rânjesc și-și dau din nou coate.

Pe coridorul de la subsol
   Cineva se aude tropăind precipitat pe coridorul de la subsol, cel cu ferestruici care abia de se ridică deasupra nivelului curții. (În curte se văd din spate tot felul de picioare, cu tot felul de încălțări, tot felul de ciorapi și de pantaloni.) Tropăitul pașilor trece printr-o ușă deschisă spre coridor și prin alta întredeschisă spre bufet.
   — Cică a plesnit conducta de apă! spune o voce alarmată. Altă voce, mai depărtată (și mai puțin alarmată), spune: — Au închis conducta principală! Bufetiera se sperie: — Aoleu! Vasăzică nu mai avem apă! Și eu cu ce spăl vasele?... BĂRBATUL și FEMEIA nu se impacientează. Abia dacă au auzit de agitația din afara bufetului. Cafeaua de pe masă, pe care o lungesc, le ajunge. Încă una ar fi prea mult. El a aflat de ciudățenia ei cu participarea la ședințele cu părinții fără să fie mamă de elev. Bun, dar cum să facă să afle ce îl interesează cel mai mult? Și găsește soluția.
   — Dar de ce nu vine la ședințe soțul dumneavoastră? — Pentru că e prea ocupat, răspunde FEMEIA. Și în plus, știe că mie îmi face plăcere să particip. (Aha, deduce el: deci e măritată.) — Și nu e nicio dispută între dumneavoastră? se interesează el. — Pe tema asta? Între soțul meu și mine? vrea ea să se asigure că a înțeles bine la ce face el referire. Adică a ședințelor cu părinții? Păi există nenumărate alte motive de dispută! face ea o glumă. Amândoi râd din toată inima: o descărcare a tensiunii — o tensiune care nici nu exista — atrăgând atenția celeilalte perechi din bufet, și chiar și atenția bufetierei, care uită pentru moment de necazul cu apa oprită și îi ațintește pe cei doi cu o privire plină de reproș. Aproape cu ură. Spre deosebire de perechea cealaltă, care găsește pentru hazul lor o înțelegere deplină. — Păi da, continuă FEMEIA, nu totdeauna se-ntâmplă așa? — Sigur că da! confirmă BĂRBATUL cu toată convingerea. La început, știți cum e, „Tu ești perfectă!”, „Tu ești perfect!” După care încep să apară defectele de fabricație! — Asta fiindcă întotdeauna suntem grăbiți să ne scoatem patalama, zice FEMEIA. — N-aș fi foarte sigur că toți suntem grăbiți, strecoară el. — Nu suntem toți? sondează ea terenul. — Eu n-aș fi foarte grăbit, exemplifică el. — Nu știu cum rămâne însă cu etica, are FEMEIA o îndoială. — În fond, e vorba de un cuvânt dat, precizează el. Cu sau fără patalama. — Cuvinte date sunt multe. De pildă, acolo sus, în curtea școlii, chiar în momentul ăsta, se scot pe gură puhoaie de cuvinte. Cine le ia în serios?

Robinetul principal este închis
   Pârâiașul care traversează curtea scoate ultima clipoceală neauzită și se oprește. Încordarea dispare.
   — Ei, vedeți, răsuflă ușurată directoarea. Toate se remediază dacă ne dăm silința.

Dar cine nu-și dă silința?
   FEMEIA își ia inima în dinți să-i pună interlocutorului ei o întrebare esențială: — Dar ia spuneți-mi, ce viitor vedeți pentru Doina dumneavoastră. Parcă așa spuneai... Se grăbește să se corecteze, îmbujorându-se: — Parcă așa spuneați că o cheamă pe fiica dumneavoastră, dacă am reținut eu bine. BĂRBATUL s-a dezmeticit și se grăbește să se fâstâcească: — E bine cum ați nimerit-o. Fără „dumneavoastră”. — Da? i se pare ei potrivit să se îndoiască. Așa credeți că-i mai bine?... Și el răspunde: — Da, ați reținut bine. Doina o cheamă. Ce viitor văd eu pentru ea?... — Așa-i că îi doriți un viitor sigur? dezvoltă FEMEIA presupoziția. Așa-i că n-o vedeți aventurându-se în cine știe ce... — În ziua de azi respingem aventura, se arată el de acord. Și precizează: Pentru copiii noștri... — Pe care îi avem sau nu! completează ea în glumă. Cât despre noi ceilalți... lasă ea o suspensie promițătoare.

La o cafea în bufetul de la subsol (I)

Când vine vorba de festivitatea de sfârșit de an școlar, premii, pregătiri, discursuri și toate celelalte, unii se duc cu gândul chiar și la personalul auxiliar. Unii, cine? Desigur, unii dintre profesori, care au avut ocazia să cunoască mai bine respectivul personal auxiliar. Dar n-ar fi exclus să existe și părinți de-ai elevilor, care să fie interesați de acest subiect. Rămâne de văzut. Și nu-i vorba aici doar să cunoști secretare, contabili, îngrijitori și alții asemenea. Intră în viziunea celor interesați deopotrivă mecanicii, electricienii și mai ales instalatorii. De ce mai ales? Pentru că instalațiile, mai puțin cele de încălzire și de ventilație, să zicem, sunt, ca să spunem așa, fațada școlii. Dar și confortul. Chiar și în ziua solemnă a festivității de sfârșit de an. Înainte i se spunea serbare, astăzi: festivitate. Nu-i niciun miez în toate astea — pură chestiune de modă. Iar instalații sunt destule de întreținut într-o școală. Așa că școala are chiar și un atelier mecanic undeva la subsol, unde se coboară pe o scară destul de neîngrijită și unde elevii n-au ce căuta decât doar atunci când sunt trimiși; și unde doar rareori se încumetă să coboare profesorii cu câte vreo treabă. Cele mai multe instalații de întreținut sunt, bineînțeles, în vestiarul alăturat sălii de sport, unde sunt chiuvetele și dușurile; în privința dușurilor nimeni nu are, practic, pretenția să funcționeze perfect pentru că elevii nu prea fac duș, nici chiar după orele de sport, când ies transpirați din sala de gimnastică, să-i zicem; și în privința asta a intervenit o schimbare de limbaj: cei din generațiile mai vechi îi spuneau sală de gimnastică, în timp ce astăzi i se spune sală de sport; fiindcă, fie vorba între noi, chiar dacă în sală se face și gimnastică, principala destinație a sălii sunt jocurile — handbal, volei, baschet și chiar și mini–fotbal.

Cei doi instalatori sunt în drum spre școală
   Ca că ajungă la școală înaintea tuturor celorlalți, INSTALATOR 1 coboară din tramvai în stația subterană de la Bucur–Obor. La ora aceea, când abia dacă începe să se lumineze de ziuă, tramvaiele sunt aproape goale; cu atât mai mult într-o zi de duminică; căci, e lucru știut, festivitățile de sfârșit de an școlar se țin, fără nicio excepție, duminica.
   În ciuda aerului proaspăt de sfârșit de iunie care pătrunde pe gura dinspre Parcul Obor, aici jos persistă un iz de apă stătută. Răcoarea e încă prezentă. Odată coborât din tramvai, INSTALATOR 1 urcă scara spre suprafață, unde trebuie să ia alt tramvai, numărul 21, care are stația chiar în fața magazinului Bucur–Obor. Circulația la suprafață este la rândul ei foarte redusă duminica în zori; așa că nu-i pentru el nicio dificultate să ajungă în stație traversând această intersecție în care, în zilele lucrătoare, e un adevărat haos de autobuze, tramvaie și pietoni.
   În acest timp, INSTALATOR 2 vine dintr-o cu totul altă direcție. Locuind pe strada Baicului, acesta trebuie să traverseze mai întâi pasajul pietonal de lângă Gara de Est (aici trebuie iarăși să amintim că vechea denumire de Gara de Est a fost înlocuită acum ceva timp cu denumirea de Gara Obor, probabil pentru că târgul de vite e mai important decât punctele cardinale), care dă în Bulevardul Electronicii, și să străbată o bună bucată din acest bulevard lung și plictisitor, care se întinde paralel cu liniile ferate, și anume să-l străbată pe jos fiindcă nu există niciun mijloc de transport în comun pe-aici. Până la urmă, ajungând în șoseaua Colentina, se va urca în același tramvai 21, care îl va lăsa, la fel ca pe INSTALATOR 1, foarte aproape de poarta școlii. Amândoi sunt plictisiți — pentru ei nu-i decât o zi obișnuită; discursurile directoarei, al inspectorului de la Inspectoratul Școlar de Sector, și al cui o mai fi, o să răzbată cu greu până jos în atelierul lor întunecos, și ei n-o să aibă nicio treabă de făcut; fiindcă cine are nevoie de instalațiile sanitare într-o zi festivă? Poate doar vreun wc să se-nfunde; dar chiar și asta e puțin probabil. Așadar discursurile o să le intre pe-o ureche (dacă o să le intre) și o să le iasă pe cealaltă. Deși într-o asemenea zi festivă corpul didactic și elevii vin îmbrăcați în haine de sărbătoare, celor doi instalatori nici nu le-a trecut prin cap să-și pună haine de duminică. La serviciu se duc îmbrăcați în haine obișnuite, iar odată ajunși în atelier își vor pune salopetele de fiecare zi. Ceilalți să facă bine să fie atenți cu instalațiile sanitare și să nu-i deranjeze acolo jos în atelierul lor mecanic.
   Niciunuia dintre cei doi instalatori nu le trece prin cap că ar putea avea mare bătaie de cap cu blestemata de conductă principală de alimentare cu apă a școlii, care ar ceda taman în toiul serbării, din motive necunoscute.

Ofițerul de serviciu încă mai doarme când sosesc cei doi instalatori
   O fereastră de la cancelarie este luminată, semn că ofițerul de serviciu, chiar dacă doarme întins pe canapea, vrea cel puțin să dea un semn vizibil de prezența lui acolo. Obligația lui e să stea de veghe; dar ce-ar putea să se-ntâmple? Ca de obicei, în registrul de procese–verbale va scrie la sfârșitul serviciului, la fel ca toți ceilalți: În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit. Altminteri, conturul școlii se desenează pe cerul abia albăstrit — un contur masiv într-adevăr în comparație cu toate casele de prin jur, exact așa cum scrie în volumul comemorativ Cincizeci de ani de la zidirea școlii nr. 309: „Școala se ridică distinct peste construcțiile din cartier, semn că în ziua de azi știința de carte, cultura, sunt la loc de cinste. Odinioară biserica era aceea care se distingea, prin turla ei, în fiecare sat, vestind credința în Dumnezeu a localnicilor. Dar iată că astăzi oamenii au ales cultura.”
   Dar cine este cel numit atât de pompos ofițerul de serviciu? Ei bine, el nu-i nimeni altul decât unul dintre profesorii suplinitori, care e dispus să facă orice numai pentru a fi ținut în funcție. (Dar parcă alții ar putea să facă nazuri?) Așa că PROFESOR SUPLINITOR se întoarce pe partea cealaltă pe canapea fiindcă până la sosirea primilor participanți la festivitate mai e timp destul. I-a „căzut” serviciul într-o zi nefastă. Dar lui festivitatea nu-i este chiar indiferentă. Din mai multe motive. Întâi, n-a trecut prea mult timp de când el însuși, în calitate de elev, era chemat pe podium și i se așeza pe creștet coronița de premiant. Și, orice s-ar zice, au fost vremuri frumoase. În al doilea rând, mâine–poimâine poate îi va fi dat și lui să țină un discurs pe estrada improvizată pe careul școlii, între zidurile unde reverberează discursurile solemne. Fiindcă o fi el astăzi doar profesor suplinitor, dar n-o rămâne așa în veci. S-o ivi vreun post vacant într-o bună zi, post în care va fi el cel numit și după aia ce i-ar mai sta în cale să obțină gradele unul după altul, să ajungă director–adjunct, apoi director plin și... cine știe.

O cafea neagră înainte de serbare are un farmec aparte
   Cafeaua neagră băută acasă înainte chiar să apară pe cer orice licărire a zorilor are un gust aparte. E amară, dar amăreala ei se deosebește de cea dintr-o dimineață obișnuită, sau băută pe vreme de zi. Cafeaua are gust de noapte întreruptă. — Hei, hei! Să pornim pe-ai nopții negri cai...

Se trec în revistă realizările școlare de peste an
   Răsună afară în careu vocea directoarei, care face o trecere în revistă a realizărilor din anul școlar tocmai încheiat. Ascultă cine ascultă. Unii își amintesc de discursul de anul trecut. Seamănă ca două picături de apă. Alții simt atmosfera din anii trecuți, ba chiar, culmea, atmosfera din anii viitori. Nu suntem toți la fel.
   PROFESOR SUPLINITOR stă undeva stingher și ascultă. Pare concentrat? Nu, nu este. Doar că s-a trezit complet după o noapte dormită chinuit pe canapeaua jerpelită din cancelarie. Vânticelul răcoros îi mângâie fața.

Doi părinți au emoții. Dar fără legătură cu Festivitatea
   Așteptarea serbării este cea care produce emoții. BĂRBATUL și FEMEIA se cunosc doar din vedere — abia dacă s-au văzut, fugitiv, pe la ședințele cu părinții. Șed la o măsuță, la bufetul de la subsol, printre ceilalți, și stau de vorbă. Despre viață pur și simplu. De la care trec la problema copiilor și a viitorului lor. A copiilor în general, nu neapărat ai lor. BĂRBATUL are o fată, pe Doina, care tocmai a trecut în clasa a zecea. FEMEIA pe cine are? Pe nimeni!? El râde neîncrezător și o ia ca pe o glumă. Își amintește de prezența ei la unele din ședințele cu părinții. Acolo ce căuta? Venea doar așa, fără nicio treabă? Ar fi fost de mirare ca diriginta să nu-i fi remarcat prezența și să n-o fi întrebat al cui părinte este. FEMEIA stăruie însă că nu are niciun copil înscris la această școală și nici la vreo alta, și că vine doar fiindcă îi face plăcere să se afle printre copii și printre părinții unor copii. BĂRBATUL tot n-o ia în serios. Încearcă un dialog relaxat: — E vorba de o situație asemănătoare cu cea din piesa Cui îi e frică de Vrginia Woolf? Ea n-a auzit de piesă dar e gata să asculte cu interes ce se întâmplă în respectiva piesă. Povestindu-i-se, e gata să admită că venirea ei la școală ar putea fi pentru un copil pe care ar fi putut să-l aibă dar nu l-a avut! (Sau l-a avut dar a dispărut de mult din viața ei?) Pentru un copil care a murit? De-adevăratelea, sau la fel ca în piesa lui Edward Albee?

Discursul doctorului veterinar invitat
   Doctorul veterinar nu este angajatul școlii. Nici n-ar avea de ce: în școală nu există animale. Doctorul veterinar este cunoștința unui părinte care are un fiu elev la respectiva școală. Doctorul veterinar, o persoană în vârstă, învățat să respecte timpul altora, a și început să vorbească de la tribună despre pericolul pe care îl prezintă ținerea câinilor în casă. Mulți dintre participanții la festivitate își dau coate: nu înțeleg de ce ar fi câinii subiect potrivit pentru o festivitate de sfârșit de an. Dar dacă o face, înseamnă că e important. Spune doctorul că gura acestor animale este foarte septică. Unii din auditoriu se întreabă dacă elevii cunosc acest cuvânt. Septic. Iată, doi dintre părinți, soț și soție probabil, se uită unul la celălalt nedumeriți. El o întreabă din priviri: — Tu înțelegi ceva? Ea îi întoarce privirea și ridică din umeri în tăcere, cu o expresie de nedumerire și de jenă. — Chiar mai septică decât gura șobolanului! insistă doctorul veterinar. Nici măcar nu trebuie să intri în conflict cu câinele ca să te zgârie c-un colț. De cele mai multe ori se întâmplă așa, din joacă. De aceea îi sfătuiesc pe toți să nu țină câini în casă. Un câine e util în curte, când stă de pază. Dar, cum majoritatea dintre noi locuim în apartamente de bloc, sfătuiesc pe toată lumea să renunțe la câinii din casă. Să renunțe pur și simplu! Mă adresez deopotrivă elevilor și părinților aici de față. Rețineți: gura câinelui este mai septică decât gura șobolanului!

Conducta principală de apă s-a și fisurat
   De fapt e o spărtură în toată regula. Apa țâșnește puhoi amenințând să inunde tot subsolul. INSTALATOR 1 trebuie să dea fuga să o anunțe pe directoare. Trebuie s-o facă cât mai discret cu putință pentru a nu strica solemnitatea Festivității. Dar cum?

Alți doi părinți abstrași
   În același bufet de la subsol, PĂRINTE 1 (adică Ea) și PĂRINTE 2 (adică El) au hotărât se nu iasă și să se amestece cu mulțimea, sus în marginea careului, ci să continue să-și bea cafelele începute și foarte savuroase. Nu sunt savuroase pentru că sunt savuroase ci fiindcă gestul lor are în el ceva de frondă: să-ți petreci timpul neparticipând la solemnitate și, în plus, să simți că se înfiripă ceva între voi — ceva cu gust de aventură.
   — Nu mai poți să te simți sigur în ziua de azi, îi spune El, decât dacă ai o gardă de corp... Ea uită de cafea și se apleacă spre el râzând incitată: — Despre ce tot vorbiți acolo? Sunteți cu gândul la viitor? — În lipsă de gardă de corp, continuă El, trebuie să avem grijă unul de altul, avem altă soluție?... Se lasă și ea antrenată în anticipații: — Vedeți vreo contradicție între ceea ce se întâmplă sus în careu, și siguranța de care vorbeați? — Noi doi am și ales, răspunde El cu subînțeles, dumneavoastră și cu mine. Aveți dreptate, există o asemenea contradicție. O simt și eu. Solemnitatea, orice solemnitate, se bazează pe o siguranță preexistentă. Numai că organizatorii fac abstracție de asta. Mai precis, nici nu le dă prin gând să ia vreo măsură.

Sună telefonul
   În atelierul mecanic de la subsol, sună telefonul. INSTALATOR 1 se duce să răspundă. Țigara îi fumegă între degete. — Alo! Spune în receptor morocănos, ba chiar arțăgos. Nu-i răspunde nimeni. INSTALATOR 2 nu și-a putut învinge curiozitatea și s-a dus totuși la festivitate, în salopetă, așa cum era. Nu stă chiar tăcut — întreabă în dreapta și-n stânga dacă festivitatea nu se încheie cu vreo competiție sportivă. I se răspunde cu „șșt!” INSTALATOR 2, agasat, se retrage de la marginea mulțimii.

Notații literare (XXIV)

„Efecte parazite”
   Iată cum începe „Omul care și-a găsit umbra”, de Cezar Petrescu [ed. Minerva, 1989, p. 412]: „Luminile bulevardului își dădeau sufletul, asfixiate în ceața densă, acățată în haine, șiruind în zidurile îmbibate, pătrunzând ud până în măduva osului./ Orașul se topea fantomatic. Clădirile fără contur pluteau ca fregatele, năluci în brumele nordului. Trecătorii arătau chipuri nehotărâte și gelatinoase, asemeni spectrelor astrale din ședințele spiritiste.”
   Tipic pentru prozatorul român, clasicizat încă din timpul vieții: incapacitatea de a-și concentra „muniția” artistică pe un scop clar și precis. Rezultatul: un talmeș-balmeș de impresii care se anihilează reciproc, lăsându-l pe cititor în cel mai bun caz indiferent (atunci când nu și-l face de la bun început de-a dreptul ostil). Putem presupune că Petrescu are intenția de a crea chiar din start o anume atmosferă. Ce fel de atmosferă? Sumbră? Misterioasă? De visare?... Ce vedem? Mai întâi luminile bulevardului agonizând în ceață: melancolie. Este melancolia congruentă cu starea de pătrundere a ceții prin haine, „până la măduva osului”? Categoric, nu. (Trec peste stângăciile de redare a percepțiilor: ceața nu se poate „acăța” în haine, și nici nu poate „șirui” în ziduri; așa ceva o poate face, eventual, ploaia, nicidecum ceața, oricât ar fi de deasă.) Următoarea imagine — orașul–fantomă: s-ar zice, mister; dacă îi mai arde cuiva de mister când e pătruns de umezeală „până în măduva osului”? Următoarea: clădiri–fregate; ne întoarcem (ilicit) la melancolie. Iar dacă ne deplasăm cu încă o metaforă mai încolo, peste ce dăm? Peste „brumele nordului”! Petrescu ne-a și pierdut pe drum: ce legătură are ceața dâmbovițeană cu brumele nordului? Romantism? Așa cum Ferdinand Céline se folosește de Nord pentru a ne aduce aproape misterul basmului scandinav? Nici vorbă. Petrescu ne întoarce (deja fără chef) la percepțiile trecătorului, care a devenit brusc nehotărât și gelatinos. Chiar așa? După ce a savurat clădirile–fregate? După ce s-a înfiorat (prezumtiv) de „brumele nordului”? Să-i mai ardă oare după toate astea, de „spectre astrale”? Ba încă și de „ședințe spiritiste”? Greu de crezut.
   Așadar, cu ce impresie am rămas? Cu niciuna. Suntem în plină confuzie. Poate Petrescu a dorit să prindă doi iepuri dintr-odată, ba chiar mai mulți, după câte se pare? Dar, vorba proverbului, n-a prins niciunul.
   Că nuvela se dovedește până la urmă a fi una burlescă nu schimbă cu nimic așteptările de onorabilitate de la început.

Proza fantastică
   Mario Vargas Llosa îl citează pe Roger Caillois: „Arta cu adevărat fantastică nu se naște din voința creatorului ei, ci se strecoară printre intențiile acestuia, din întâmplare sau din pricina unor forțe misterioase. Astfel, după el, fantasticul nu rezultă dintr-o tehnică, nu este un simulacru literar, ci este ceva greu de prevăzut, o realitate care naște fără premeditare într-un text literar.” [Llosa: Prefață la Cât de mult o iubim pe Glenda, de Julio Cortázar, ed. Allfa, 1998, pp. XIII–XIV]

Cortázar, ambiții prea mari: „în pielea” inexistenței
   Personajul Janet din „Inelul lui Moebius” (De ce o iubim pe Glenda, ed. Allfa) moare în timpul unui viol. Povestirea decurge pe două planuri: este urmărită soarta violatorului, Robert, care este condamnat la moarte și, în alt plan, „inexistența” lui Janet. Cortázar are ambiția să dea un conținut, întins pe pagini întregi, acelei inexistențe: „Uneori spațiul nedeslușit se spărgea, ajungând la o riguroasă fixitate despărțită deopotrivă de orice referință și totuși tangibilă, veni clipa în care Janet încetă să mai fie apă în apă sau vânt în vânt și pentru prima oară simți ceva, se simți închisă și mărginită, cub într-un cub, imobilă cubicitate. În acest stadiu, de cub, dincolo de translucid și de vertiginos, se instala un fel de durată, nu un înainte sau un după, ci un acum mai tangibil, un început de timp redus la un prezent dens și deslușit, cub în timp.” Etc. La un moment dat, Cortázar face un pas mai departe: Janet, moarta, se realcătuiește în chip alambicat — nu și foarte convingător din punct de vedere literar — și anume în preajma execuției violatorului, pentru a „reconsidera” violul și a-l transforma într-un act consimțit; mai mult decât atât, generator de plăcere pentru moartă. Violatorul însă se sinucide în celulă, iar cei doi, în chip de duhuri acum, se reîntâlnesc într-o stare mai mult decât vegetativă, în afara timpului, întru reconsiderarea violului. Ambiții mari la Cortázar, de a forța una din uriașele dileme ale existenței: conștiința inexistenței. Cu ce câștig literar, greu de spus.

Absența forței „tari” a coeziunii: recitind Ulise
   E clar că James Joyce se pricepe la atomizat. În romanul care l-a făcut celebru întâlnim atomi de narațiune, atomi de caracter al personajelor, de conversație, atomi de stil, chiar și rudimente de sentimente, atomi de orice. Doar că nimeni nu pare să fi descoperit încă unde este forța „tare” care să împiedice disoluția întregului. E clar că sarcasmul, zeflemeaua, fantezia (altminteri aproape indispensabilă) nu țin loc de forță de coeziune. Nici chiar împachetate în dezinvoltură. Criticii îi atribuie prozatorului abilitatea de a fi creat un univers uman (nu-mi amintesc precis expresia); dar din universul uman face parte și regula; ceea ce nu pare să fi fost o preocupare pentru Joyce. Într-un fel, a făcut-o și Eugène Ionesco, dar măcar el a creat teatrul absurdului și a avut o țintă. Joyce a creat „romanul absurdului”, dar fără să aibă vreo țintă.

Toba de tinichea, de Günter Grass: proza stem
   Fraze cu personalitate, cuvinte cu personalitate; dar ce înseamnă să ai talent? Tablouri meșteșugite, schițe pe personaje, sclipiri de imaginație. Dar structura? Nu este oare structura primordială? Romanul lui Grass este o mare de cuvinte și de fraze cărora le lipsește ADN-ul propriu „organelor”. Este proza stem. E incredibil cum se lasă omenirea amețită de materialul abundent de cuvinte frizând sinceritatea, fragmentat și cu finalitate incertă.

Numele personajelor, din nou: grea alegere
   Pe lângă sonoritatea adecvată (adecvată la ce?), am constatat — mai nou — că un nume al unei persoane reale poate fi de folos, chiar dacă acea persoană este mult diferită de personajul căruia i-l împrumută. De ce? Pentru că personajul este unica entitate literară căreia nu-i priește caracterul abstract. Așa că numele unui om real poate contribui — cu succes, cred — la un transfer de concretețe.

Impozitul sau întreținerea

Trebuie să plătesc impozitul. Sau întreținerea? Locul unde se plătește este un oficiu al blocului, aflat cumva la mansardă, iar eu locuiesc două etaje mai jos... Urc scara, care e plină de oameni. Urc cu destulă ușurință printre ceilalți și mă gândesc că aș avea, dacă aș fi întrebat, prilejul să mă laud: uite ce bine mă descurc la cei optzeci și patru de ani ai mei.
   Ajuns în oficiu, îmi dau seama că n-am cum să-i dovedesc administratorului suma pe care o am de plătit pentru că n-am luat cu mine avizul de plată. Am doar portofelul cu bani, iar avizul se afla în celălalt portofel, cel cu acte și carduri. Îl întreb totuși pe administrator, așa, într-o doară, dacă nu mă poate găsi după nume, pe calculator. Administratorul rânjește c-un gest de condescendență: cum de a putut să-mi treacă prin cap așa ceva?... Bun, am înțeles, cobor să iau din casă ceea ce trebuie. În oficiu sunt și alții care așteaptă. Nu mulți, doar câțiva.
   Urc scara pentru a doua oară. Scara e ticsită de oameni. Urc greu pentru că am de cărat cu mine nu știu ce sacoșe, și mă tot poticnesc pentru că un pantof, unul galben, nou, îmi iese mereu din picior. Mă chinuiesc să-l nimeresc cu piciorul, dar nu mă prea descurc. Îi țin în loc pe cei ce urcă în urma mea. Mă gândesc că aș putea să explic dacă aș fi apostrofat: vă rog să înțelegeți, am totuși optzeci și patru de ani. Dar nu mă întreabă nimeni nimic. Doar simt, oarecum, dezaprobarea lor mută.
   Din nou în fața administratorului, anticipez cu o secundă reproșul acestuia: tot n-ați adus ce trebuia. Și într-adevăr, am adus cu mine doar o mapă în care sunt documente cu plățile anterioare. La ce mi-ar folosi în cazul de față? Sunt dezolat... Mă uit în urmă. S-a format o coadă uriașă. Zeci de oameni așteaptă, înghesuiți unul într-altul, să plătească la administrator. Îl rog să țină cont ca la întoarcere să mă lase în față. Cel din spatele meu, un vârstnic ca și mine, băgăreț, se grăbește să mi-o ia înainte așezându-se pe scaunul de lângă masa administratorului.
   Cobor. De astă dată pe niște serpentine, pe un drum de munte. O iau pe o scurtătură. Dar constat că e ud și mult noroi. Patinez cu ghetele în jos, prin noroi, ca un schior începător. Și deodată mă cert pe mine însumi și totodată răsuflu ușurat: de ce nu ți-a dat prin minte mai devreme să faci ceea ce trebuia făcut, să te trezești?

Neli (II)

«Furia ei iscată din senin te-a luat prin surprindere. Dar, ca de obicei, ai vrut să pari imperturbabil.
   „Dacă se-ntâmplă așa”, ai reluat, „sunt sigur că știi că bărbaților le place să-și dea aere de persoane cu experiență.”
   „Știu, așa mi s-a părut și mie... Tu ai experiență?”
   Avea un aer îmbufnat și dezamăgit. Te-a făcut să nu fii prea sigur de tine.
   „Eu?... Nu, nu prea cred”, i-ai răspuns.
   S-a agățat de subiect cu oarecare înverșunare:
   „Când ai fost ultima oară cu o femeie?”»
   «N-am putut să fiu calm până la capăt.
   „Mă interoghezi?” i-am reproșat. „Ce vrei? Detalii?”
   „Nu, nu vreau detalii”, mi-a replicat ea c-un fel de revoltă moale. „Când ai avut ultima relație cu o femeie? Săptămâna trecută? Acum două săptămâni?”
   Nu aveam niciun motiv să mint:
   „Da, am avut o relație, cum îi spui tu... Destul de recent. E ceva de condamnat în asta?”
   „Și ce s-a-ntâmplat? V-ați certat?”
   „Ceva n-a mers.”
   „Deci v-ați certat. Cine a fost de vină?”
   „Pentru Dumnezeu, Neli! Nu trebuie neapărat să fie cineva de vină. Pur și simplu lucrurile se adună. Și să-ți mai spun ceva. Să știi că nu numai bărbații se laudă cu experiența lor în materie de sex, mă rog, de cuceriri. Și femeile o fac.”
   „Nu cred!”
   „Tocmai a fost un caz la mine la serviciu. S-a descoperit o fițuică de-a unei tipe, cu o listă de colegi cu care ea a avut relații. S-a lăsat cu scandal.”
   „Aia nu-i femeie adevărată!” a protestat Cornelia. „E o degenerată!”»
   «S-a ridicat și părea obosită. Te-ai simțit vinovat că nu i-ai putut oferi atmosfera sărbătorească la care poate că se aștepta.
   „Cum o cheamă pe prietena ta, cea de care te-ai despărțit?” a întrebat.
   „Daniela.”
   „Și tu cum îi spuneai? Dani? Sau Dana?”
   „Dana.”
   Cornelia a mai zăbovit, cumva dezamăgită, fără nicio așteptare.
   „Pot să iau cu mine cojile de portocală?” a întrebat moale.»
   «M-am simțit și eu obosit.
   „Ce vrei să faci cu ele?” am întrebat-o.
   „Vreau să fac la mine în apartament miros de portocală. Am să le pun pe calorifer, așa cum făceam la cămin.”
   „Ce cămin?”»
   «Nu ți-a dat niciun răspuns. S-a îndreptat spre ușă.
   „Cred că am să renunț la baie în noaptea asta. Mă simt obosită”, a spus ea.
   „Ai tot timpul mâine dimineață”, ai consolat-o.
   „Așa e. Tot n-am altceva mai bun de făcut până te-ntorci tu.”
   „M-aștepți să mă-ntorc?” ai întrebat-o.
   „Să nu te-aștept?” ți-a întors ea întrebarea. A mai avut câteva momente de ezitare: „E absolut obligatoriu să te duci mâine-dimineață acolo unde zici tu că trebuie să te duci?”
   Ai făcut ochii mari:
   „De ce-ntrebi?”
   A ieșit fără să-ți dea niciun răspuns.»

Tot felul de amintiri îmi vin în minte la începutul nopții, înainte de a adormi. Mă agăț de ele și de cele mai multe ori îmi face plăcere. Somnul nu întârzie prea mult. Mai rău e atunci când mă trezesc în toiul nopții, aparent fără niciun motiv. Și somnul nu mai vine, și nu mai vine...

«Te-ai ridicat într-un cot și te-ai uitat la ceasul de la mână.»
   «Nu-mi dădeam seama de unde vine lumina. Era ora șapte fără douăsprezece minute. Se auzea apa curgând în chiuveta de la baie. Am crezut în primul moment că am uitat robinetul deschis. Dar și lumina aprinsă? M-am uitat spre patul vecin și am văzut că fusese ocupat: o pijama străină era aruncată de-a curmezișul. Pe suportul de bagaje apăruse o valiză neagră, cu fermoar. Așadar aveam un coleg de cameră.
   Câteva minute am rămas nemișcat în pat, încercând să-mi dau seama dacă a stat viscolul. Vântul nu se mai auzea. M-am sculat, m-am dus la fereastră și m-am uitat jos în stradă. Încă era aprinsă iluminarea stradală. Se vedea scuarul din fața hotelului, peste care stăruia aerul posomorât și umed al nopții. Jos erau parcate câteva mașini, cu zăpadă pe capotă. Un dreptunghi mai mare de asfalt neacoperit de zăpadă arăta locul unde, de bună seamă, stătuse peste noapte un autobuz. Roțile mașinilor trasaseră curbe și linii negre peste albul scuarului. Până la urmă ninsese destul de puțin. S-a auzit o bătaie ușoară în ușă. Ușa s-a deschis și înăuntru s-a strecurat Neli, mai mult îndrăzneață decât stingherită, îmbrăcată în aceeași rochie cu dungi, de astă-noapte.
   „E cineva aici”, am prevenit-o în șoaptă, arătând spre baie. Pe fața ei uimirea a înlocuit zâmbetul, dar nu dintr-odată; cele două, uimirea și zâmbetul s-au complăcut un timp pe fața ei.
   „Nu stau mult”, mi-a răspuns ea tot pe șoptite, completându-și vorbele cu gesturi. „Știam că pleci devreme și m-am grăbit să te prind încă acasă.”
   În clipa aceea colegul meu de cameră a ieșit din baie, în maiou și cu pantalonii de la pijama — un tip cu o hălăciugă de păr încâlcit, grizonat, bătând spre vârsta a treia. A făcut ochii mari și și-a cerut scuze.
   „Eu îmi cer scuze”, s-a grăbit Neli să ia vina asupra ei. „Am dat buzna la oră nepotrivită!” S-a întors spre mine și mi-a șoptit: „Te aștept afară pe hol.”»
   «Când, peste câteva minute, ai ieșit, cu geanta și cu paltonul pe braț, pregătit de plecare, Cornelia ocupa unul din cele două fotolii alăturate unei măsuțe rotunde, pe hol, îmbrăcate în huse înflorate. Avea gentuța cu chenar roșu în poală, răsfoia o revistă și fuma. A lăsat revista pe masă și a strivit în scrumieră ce mai rămăsese din țigară.
   „Știu că ești grăbit”, a spus. „Nu te țin mult.”
   Te-ai așezat în celălalt fotoliu, cu servieta și paltonul pe genunchi, așteptând. Cornelia se uita spre ușa din fața ei, de fapt în gol. Apoi nu s-a mai uitat în gol, și-a întors capul spre tine:
   „Cum ai dormit?”
   „Bine.”
   „Pari în formă. Deși ai dormit puțin. Și eu am dormit puțin.”
   „Eu în locul tău, dacă n-aș fi avut nicio treabă, m-aș fi lăfăit în pat până către amiază.”
   „Spui asta fiindcă nu mă cunoști. Nu sunt genul.” Și continuă: „Îmi tot vine în minte o-ntrebare... Ce se-ntâmplă oare cu părinții noștri... după un timp?”
   Ai ridicat din sprâncene.
   „Cu părinții noștri? Ce vrei să spui?”
   „Ai tăi sunt bine?” a întrebat ea.
   „Ai mei? Da, sunt bine. De ce?”
   „Sunt împreună?”
   „Da, bineînțeles. Dar, Neli, dacă chiar te interesează amănunte, nu vrei, mai bine, să vorbim după ce mă-ntorc?”
   „Ai mei nu mai sunt împreună”, a spus Cornelia.
   „Îmi pare rău. Sper că nu te afectează prea tare. Adică dacă au avut ceva de împărțit între ei, față de tine sper că au aceeași afecțiune.”
   „Pe dracu’!” a avut ea o ieșire nervoasă. „Taică-meu ne-a părăsit pentru o sclifosită, iar maică-mea trăiește și ea cum poate, și cu cine poate.”»
   «E-adevărat, a fost ceva destul de șocant. Nu mă așteptam să aud o asemenea mărturisire din gura ei.
   „Ce să zic... Eu am fost mai norocos, Neli”, i-am spus. „Taică-meu, decât să se uite prin curțile vecine, mai bine se ocupă de colecții. Cel puțin, din câte știu eu.”
   „Ce colecții?” a întrebat Neli, fără un interes deosebit.
   „În special de reviste de tot felul. Dar a avut o colecție și de pietre, adică o are și-acuma.”
   „Colecție de scalpuri n-are?”
   A glumit cu prea puțină veselie în ochi. Am încercat să mă amuz eu în locul ei:
   „Nu, pentru că asta ar presupune atracție!”
   Neli a rămas un timp tăcută, apoi s-a ridicat din fotoliu.
   „Da...” a zis ea. „Se pare că ești mai norocos. Să sperăm că până la capăt.”
   M-am ridicat și eu.
   „Ce zici, azi mâncăm împreună la restaurantul Victoria?” i-am propus.
   „La ce oră?”
   „Să zicem, la patru? Nu cred că pot s-ajung mai devreme.”
   „O, e cam târziu”, a făcut ea dezamăgită. „Dar fie, am să te-aștept.”
   „Ce faci până atunci?” am întrebat-o.
   „Păi, în primul rând am să iau micul dejun la o cofetărie, pe undeva prin preajmă, trebuie să fie una... O cafea cu lapte și două felii de cozonac... O cafea neagră. O s-o lungesc până la două ore... Pe urmă am să mă duc să mă plimb puțin prin Copou. După aia am să iau tramvaiul până la Palatul Culturii și am să văd muzeul de artă. Sau cel puțin câteva săli... Dar până am să încep toate astea o să mai treacă vreo două ore, așa că n-o să-mi rămână prea mult de așteptat.”
   A venit spre mine, foarte aproape. Și, lipindu-se de mine, m-a sărutat, așa, înainte de plecare.
   „Greu își face loc tinerețea”, am spus.
   „Ce tot spui” a ripostat ea. „Dar suntem tineri.”
   Eu mă gândisem la ce se alesese de colecțiile tatei și la ce se alege de colecții în general.»

   «Când te-ai întors la hotel, mai vârstnicul tău coleg de cameră era pe picior de plecare.
   „Nici n-am apucat să ne cunoaștem”, a zis el. „Mai rămâneți la hotel?”
   „Da, mai stau câteva zile.”
   „Poate veniți să-mi vedeți spectacolul. Sunt regizor. Vidrașcu e numele meu. Nu știu dacă vă spune ceva. Roman Vidrașcu.” Ai încercat să-i răspunzi cât mai convingător că da, cine n-a auzit de regizorul Roman Vidrașcu! În realitate habar n-aveai de el. „M-au chemat aici la Național să le pun în scenă «Omul zelos», o piesă de Sergio Ruffo. O piesă colosală! Leit ce se-ntâmplă la noi în anii ăștia. Dar toată lumea se preface că nu vede nimic. Cu atât mai bine. N-aveți decât să nu vedeți! Închideți ochii! Băgați-vă capu-n nisip! Eu n-am nimica de pierdut din povestea asta. Doar de câștigat. Vă trec pe lista invitaților mei, la intrare?”»
   «M-am gândit imediat la Cornelia, la prânzul împreună cu ea la restaurantul Victoria, așa cum îi propusesem — și ea acceptase. M-am scuzat:
   „Nu cred c-am să pot în seara asta.”
   „Nu-i nimic, rămâne pe mâine-seară” a răspuns deloc surprins regizorul. „Ați spus că rămâneți câteva zile. Rămâne pe mâine, sau pe poimâine.” Și adăugat: „Era să uit, aveți un plic pe pernă.”»
   «De fapt nu era un plic ci doar un bilet, împăturit, vârât pe jumătate sub plapumă. Era un scris necunoscut și totuși era ea care îți scria: „Am crezut că pot rămâne până la miezul nopții dar la ora 12 mi-au pus în vedere să achit pentru încă o zi dacă vreau să rămân în continuare. N-am încă o sută douăzeci de lei de aruncat pe fereastră. Îmi pare rău că n-am luat masa cu tine la restaurant. Zău că mi-ar fi plăcut. Poate avem noroc și ne mai întâlnim o dată. Nely.”
   Negreșit, Roman Vidrașcu se pricepea să descifreze expresii pe fețele oamenilor. S-a uitat la tine și ți-a spus glumind:
   „Ce, ne vedem diseară la spectacol?”
   Ai scos din portofel o carte de vizită și i-ai întins-o.
   „Vă aștept și după spectacol în foaier, dacă doriți să schimbăm câteva impresii”, a mai adăugat el înainte de a pleca.»
   «Am aruncat bilețelul de la Neli în coșul de gunoi de lângă fereastră și am urcat la etajul trei. Mi-am zis: poate se ține de glume. Am bătut la ușa apartamentului ei, dar n-a răspuns nimeni. Coridorul era întunecos, cu o mochetă de o culoare incertă, ceva între vernil și cenușiu. La mijloc era un holișor cu o măsuță rotundă și două fotolii acoperite cu huse înflorate, la fel ca și un etaj mai jos. De o parte și de alta se înșirau ușile furniruite și lustruite, lucind în lumina lăptoasă care venea dinspre capătul coridorului. Mocheta, pereții cenușii absorbeau orice zgomot. Ușile lustruite aveau aerul că nu le-a mai deschis nimeni de-o veșnicie. Am încercat clanța: ușa era încuiată. „Pe cine căutați?” s-a auzit o voce venind din spate. „Nu-i nimenea acolo.” O îngrijitoare voia, parcă, să mă scoată vinovat de ceva. „Era o fată cazată aici azi-dimineață”, i-am spus. „Da, știu”, mi-a răspuns femeia. „A eliberat camera. Nu mai stă nimenea acolo.” Am avut o curiozitate. Am întrebat-o: „Nici o doamnă mai în vârstă?” M-a privit ușor mirată: „Nu, domnule, domnișoara a stat singură.”
   Am coborât în camera mea și am stat un timp să mă uit pe fereastră, fără niciun gând. Am cules din coșul de gunoi bilețelul de la Neli și l-am pus în portofel. Urma să mă duc, singur, să iau masa la restaurantul Victoria, iar apoi la Teatrul Național, să văd spectacolul pus în scenă de colegul meu de cameră.»

M-am mai trezit într-o noapte când îmi fugise somnul, peste încă șase luni, și peste alte șase luni, și peste doi ani. Aveam nopți când nu puteam să dorm. Mi-am făcut un obicei din a vorbi cu mine însumi. Nu li se întâmplă și altora? E ceva rău în asta?

Locul cărților în etajere

Ce îngrijorare să fie mai plăcută sufletului decât aceea că în casă, cărțile, tot înmulțindu-se cu anii, ajung să nu își mai găsească loc în etajere?
   Unele ocupă locuri privilegiate. Așa că, vrând–nevrând, dau toată ziua cu ochii de ele. Altele au nimerit în locuri mai dosnice, pe rafturi joase, sau chiar ascunse îndărătul unor ușițe. Motiv pentru care există riscul să uit cu totul de ele. Ceea ce cărțile nu merită, negreșit. De aceea simt nevoia să-mi împrospătez periodic memoria în privința locului și a personalității cărților ce viețuiesc de atâția ani în casă. Sunt momente de reverie când mă opresc în fața etajerelor și contemplu rând pe rând cotoarele. Ceea ce îmi dă totodată prilejul să fac unele observații de ordin estetic. De exemplu constat cât de mult contează într-un anumit aranjament titlurile scrise cu litere mari aproape cât grosimea cotorului. Mă întreb cât de mult ar avea de pierdut cărțile de pe acel raft dacă pe două cotoare alăturate n-ar fi scris cu majuscule de-o șchioapă: DE GAULE și HERRIOT. Scrisul mare, prin graiul lui închegat, dar și notorietatea celor două nume, salvează de la muțenie celelalte cărți de pe raft, cele pe ale căror cotoare titlurile sunt scrise cu litere obișnuite, adică prea puțin inteligibile de la distanță.
   Nu este lipsită de importanță nici armonia culorilor. Roșul nu se potrivește neapărat cu bleu-ul, dar ce pot face dacă în anii ’50 Biblioteca pentru toți a reapărut, după o destul de lungă absență, într-o nouă serie, în două culori: roșu pentru cărțile de autori români, bleu pentru cele de autori străini. Musai deci să stea alăturate. Mai târziu, în anii ’60, Biblioteca pentru toți s-a reorientat, hotărând că autorii români se cuvine să nu fie editați în colecții distincte. Printre altele, poate, și pentru că — nu știu, mă gândesc — bleu-ul autorilor străini putea să dezavantajeze, în termeni de atractivitate, roșul românilor. Și atunci s-a dat liber la toate culorile curcubeului; parcă mi-i și imaginez pe redactorii de carte întrecându-se în a descoperi nuanțe — , susținându-le, pledând pe lângă șefii lor și pe lângă cei ce struneau ideologiile, la modă pe vremea aceea.
   Așa se face că am descoperit o combinație neașteptat de încântătoare: roșu, roz, albastru. Când ochii o percep, simt instantaneu cum mi se instalează în suflet o stare de bine.
   Dar așezarea în etajere ține seama și de vârsta cărților, cele mai vechi, cele din copilărie fiind desigur privilegiate.
   Deasupra uneia din etajere, altminteri destul de scundă, cea mai veche dintre toate, două căni țărănești, smălțuite, întoarse una către cealaltă, cioc în cioc, stau de vorbă în tăcere. Și o fac de foarte-foarte mulți ani, fără să se fi plictisit. Ceea ce nouă, oamenilor, în treacăt fie spus, nu ni se prea întâmplă. Aici aș face o paranteză. Dincolo de materialitatea întregului ansamblu, etajeră, căni smălțuire, plus ce alte flecuștețe or mai fi stând pe etajeră, în umbra „protagonistelor”, „conversația” dintre căni îmi merge drept la suflet. Lipsa lor de însuflețire nu-mi micșorează bucuria. Oare de ce? Mulțumită purei imaginații? Nimeni nu mă poate suspecta de credințe animiste; de cele monoteiste, nici atât. Și totuși, în singurătate, contemplarea celor două căni întoarse una spre cealaltă mă înalță până în vecinătatea fascinației. Mi-aș putea obiecta mie însumi: bun, dar de ce încântarea pe care ți-o procură cele două obiecte ar fi altceva decât încântarea unei obișnuite metafore? Nu. Metafora este un instrument livresc. Eu nu mă bucur de cănile țărănești în măsura în care scriu despre ele. Ci mă fascinează „comunicarea” dintre ele ca elemente existente. Sau poate, dincolo de orice existență sau materialitate, mă încântă ideea de conversație tihnită, de lungă durată — taifas. Și cu asta, cred că e cazul să închei paranteza.
   Despre unele cărți nu-mi mai amintesc când le-am cumpărat, despre altele nu-mi amintesc pentru ce le-am cumpărat, fiindcă nu se mai potrivesc interesului meu de astăzi. Dar tocmai în asta stă tot farmecul: să reconstitui — și eventual să împrospătez — interesul meu din trecut. Și dacă descopăr că acel interes nu s-a stins, sau dacă se lasă reaprins doar c-un dram de autosugestie, e ca și cum m-aș întoarce la tinerețe.
   Mi s-a întâmplat de atâtea ori să dau peste cărți rămase necitite de ani de zile, câteva chiar de decenii. Încât interesul reînviat pentru domeniile cărora acele cărți le sunt consacrate — unor perioade sau unor figuri istorice bunăoară — să sporească cu nostalgia interesului arătat cândva, în tinerețe, acelor domenii.
   Dacă unele cărți se bucură de locuri privilegiate în etajere, este pentru că așa am hotărât eu. De exemplu, raftul cu cărți de teatru: Luigi Pirandello, Oscar Wilde, Sean O’Casey. Karel Čapek, cu scris alb pe fundal negru, alături de volumele de teatru contemporan francez, englez și american. Le-am pus la loc de cinste pentru că am plănuit cândva să scriu un roman sub deviza Viața ca o scenă. Întrebarea este: ce se întâmplă în cazul când planurile sau preferințele mele au fost abandonate, respectiv s-au schimbat între timp? Cărțile „privilegiate” își părăsesc locurile privilegiate în semn de respect pentru propriile-mi opțiuni din trecut?
   Despre alte cărți îmi amintesc că le aveam și nu le mai găsesc. De pildă „Făgăduiala”, de Friederich Dürrenmatt? Povestea aceea tulburătoare cu fetița căzută pradă unui maniac sexual și cu polițistul care și-a făcut un țel în viață din a descoperi făptașul — din păcate fără a-și atinge țelul. Nu, nu s-a pierdut. Ce bucurie s-o regăsesc îndărătul unei ușițe, iat-o, cu cotor albastru, una dintre capodoperele pe care le-a tipărit „Colecția Meridiane” în anii 60 și 70 ai secolului trecut! Cum aș fi putut uita o asemenea carte?
   Dimineața, la trezire, lenevind în pat, una din etajere, cea de lângă fereastră, se reflectă în oglinda șifonierului. Privirea îmi e atrasă de un raft cu cărți de filozofie. Admir desenul de pe cotoare, unde dreptunghiuri alungite, de culori diferite, se întrepătrund: intrânduri albe, mici golfuri geometrice, în coaste colorate, la fel de geometrice și de regulate. Îmi amintesc foarte bine cum au ajuns în biblioteca mea. Ochi lacomi, inima „a cerut”, cum se zice, când mi-au ieșit în cale pe standuri de librărie. Le-am cumpărat. Și doar fiindcă n-am reușit să-mi fac timp să le citesc, nu regret. Aș spune: n-am reușit să-mi fac timp să le citesc încă. Aș putea, dar n-o spun. Fiindcă știu că mare parte din ele necitite vor rămâne în veci. Dar nu-i nimic, le iubesc și așa. Le-am mai scos din raft și altă dată, sunt familiarizat cu ele, le știu detaliile. Răsfoind primele file, am trecut în revistă redactori, traducători, corectori, tehnoredactori.
   Unde sunt cărțile despre muzică și despre teatru? Ceea ce îmi propusesem să scriu despre viața ca piesă de teatru nici nu mai contează... Cărțile de istorie, cele de filozofie... Cărțile achiziționate în adolescență — cine să bănuiască un asemenea criteriu de ordonare? Cărțile de lingvistică. Aranjarea celor de știință laolaltă e ușor de justificat. Cărțile mai noi, de sociologie, de politologie. Cărțile de autori români...
   „Parisul e pustiu, sonor, bântuit de ecouri ca un oraș părăsit. Aud toate ceasurile care își aruncă chemări în tăcerea din jur. Parisul e acum proprietatea oamenilor nevoiași care nu pleacă la mare. Posed cu amărăciune singurătatea Parisului. Perfecțiunea lui ucigătoare, ariditatea lui radioasă mă îmbată. Veșnică și aprigă să fie vara! Și fie ca ea să dea foc pământului!
   Fiecare noapte coboară asupra mea de parcă ar fi ultima noapte de pe pământ. Din întinderea întunecată se ridică încet o suflare: e suflarea supremă a vieții. Nu sunt nefericit dar în anumite momente îmi spun cu blândețe că s-ar putea să nu mai exist.” [p. 294, vol. 1]
   Descopăr cu mare și plăcută surprindere o carte care a zăcut aproape patruzeci de ani în bibliotecă... sub sticlă: „Cronica familiei Pasquier”, de Georges Duhamel (Edit. pentru Literatură Universală, 1968). M-a ținut departe pentru că e o carte în genul cărămidă (triplă!), adică trei volume a câte 600-700 de pagini fiecare. Am crezut despre autor că este un clasic întârziat, rătăcit în epoca modernă, care își plictisește cititorul cu amănunte care nu interesează pe nimeni, cu clarificări pe care nu le cere nimeni. Unii chiar așa îl caracterizează pe Duhamel — probabil cei ce n-au deschis de mult o carte cu adevărat clasică și au uitat cum arată clasicismul. Am surpriza să descopăr o scriitură neașteptat de vie, o capacitate remarcabilă de a caracteriza în puține cuvinte, uneori cu unul singur, un caracter sau o situație („Ceea ce m-a mirat mai ales a fost fruntea care domina toată fața, prelungind ca o provă craniul lunguieț.”); dialoguri de un farmec inegalabil. Iar amănuntele, da, există, dar se constituie într-o operă captivantă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.
   „Cine a vorbit de un copil minune? [E vorba de sora protagonistului, care, violonistă, se produce pentru prima oară în fața publicului.] Cine nu vede pe scenă decât o fetiță slăbuță în rochie albă? E o femeie, e o zână, e muzica însăși, muzica sublimă și familiară care a coborât în sfârșit în mijlocul nostru. E liberă, atentă și exactă. E credincioasă. Vine, pleacă, zboară, se oprește, dă fiecăruia atât cât merită, e tristă cu cei nenorociți, se îmbată de bucurie cu cei fericiți. Apoi deodată, dintr-o opintire, se înalță spre cer îmbiind pe toți s-o urmeze.” [p. 318, vol. 1] Și când te gândești că era cât pe-aci să rămână pe veci necitită!
   Cineva spunea: E nerealist să-ți închipui că de cărțile cumpărate vei mai avea vreodată nevoie! Ca urmare — spunea respectiva persoană —, eu împrumut cărți de la biblioteca publică, iar dacă totuși cumpăr, pe cele mai multe le dau în dar celor care vor să le citească... Oricâtă generozitate ar dovedi această practică, nu pot s-o împărtășesc. Pentru mine, o carte citită devine parte din viața mea. Uneori simt nevoia să o recitesc. Dar chiar dacă o asemenea necesitate nu se ivește, îmi place s-o văd în bibliotecă, să-i văd cotorul, uneori să-mi pun memoria la încercare amintindu-mi conținutul ei, trama în cazul romanelor, personajele, numele și principalele lor însușiri...
   Este trecutul închis în acele cărți? De fapt nu există niciun trecut câtă vreme cineva din prezent nu le percepe vizual oprindu-și privirea pe cotoarele lor; și mai ales câtă vreme nu le deschide pentru a citi din ele. Unele cărți le-am citit, cum spuneam, la decenii după ce le-am cumpărat. Lumina s-a strecurat prin spatele etajerei și al rândurilor de cărți, a pătruns printre muchiile filelor și a îngălbenit, modestă și perseverentă, de-a lungul anilor, marginile filelor. După ce le voi citi, le voi așeza la loc pe raft. Lumina și timpul vor lucra din nou. Nu știu până când. Și așteptând ce anume. Dar nu vreau să fiu melancolic.
   Uneori mi se pare că e atâta frumusețe, atâta armonie în aranjamentul cotoarelor cărților, încât e de-ajuns doar să le privesc pentru ca nimic rău să nu mi poată întâmpla.