Ustensilele de scris*

Am făcut rost de o peniţă klaps şi am studiat-o cu atenţie, vârful ei

retezat, dar mai ales adâncitura ambutisată de la capătul despicăturii de pe mijloc — pe ea am examinat-o îndeaproape. Era cu totul altfel decât la peniţa obişnuită, care în locul adânciturii de pe klaps n-avea decât un mic decupaj circular. Şi mi-am dat seama imediat de ce era nevoie de acel ambutisaj adânc: pentru ca rezerva de cerneală reţinută acolo să fie cât mai mare şi peniţa să nu sece în toiul rotunjimilor pe care se presupunea că trebuie să le caligrafiez meşteşugit pe foaia caietului, trecând dintr-un condei de la subţirimea dârelor verticale la lăţimea celor orizontale. Am făcut multe încercări. Dar nu, n-aveam stofă de caligraf, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu puţin în materie de caligrafie.

Stiloul avea şi el peniţa diferită de cea obişnuită: era un mic bumb acolo în vârf şi în el stătea toată performanţa tehnică a peniţei. Cică era de iridium. Mulţi se lăudau în clasă cu peniţă de aur — nimeni nu stătea să verifice, deşi aproape la fel de mulţi erau sceptici în privinţa asta —, dar dacă vârful nu era de iridium, degeaba aveai peniţă de aur că nu făcea doi bani. Putea s-o înceapă bine, c-un scris fin şi uniform, lunecând uşor pe hârtie. Ţinea o pagină, două, mai multe, dar iată că dâra se tot îngroşa. Şi parcă şi scrisul se urâţea. După un număr de pagini mă uitam în urmă, ajungeam, disperat şi nostalgic, la pagina de început şi îmi spuneam: iată, aici am atins pentru prima oară hârtia cu peniţa cea nouă. Ce diferenţă! Ce vremuri! Parcă trecuseră săptămâni de la schimbarea peniţei! Ridicam stiloul cu peniţa în sus şi îi examinam bumbul deja teşit. Şi îmi ziceam: iridium, pe dracu!

Primul stilou mi l-am cumpărat de la dugheana lui Filip, pe una din străduţele din vecinătatea pieţei, în capul străzii pescăriilor, unde lumea forfotea toată dimineaţa în soare. Şi chiar şi după-amiaza sau seara, când treceam prin dreptul dughenei închise şi oblonite, îmi spuneam: uite, de-aici mi-am cumpărat stiloul! Şi nu mi-a cerut decât şapte lei. O nimica toată. Un stilou mignon, cochet şi care, culmea, scria şi bine... Ani de zile după aceea, când toate dughenele particulare fuseseră deja desfiinţate, iar eu eram aproape matur, l-am reîntâlnit pe Filip pe stradă, nu departe de locul unde ţinuse dugheana cu obiecte de papetărie. Bineînţeles că nu m-a recunoscut deşi şi-a ridicat pentru o clipă sau două ochii spre mine. Nu eram decât unul din sutele de foşti clienţi ai săi. Mărunt şi slab, numai piele şi os, prost îmbrăcat, şontâcăia şi umbla c-un braţ înţepenit de pareză...

Apoi a apărut în clasă marea invenţie: peniţa de sticlă. În formă de glonte miniatural, cu striaţii în lung, uşor răsucite, prin care cobora cerneala din rezervor. Arăta bine şi scria foarte subţire, prea subţire chiar. Dar, vai, până şi sticla se tocea, şi chiar destul de repede. Şi, odată tocită, dâra de cerneală devenea groasă, venea din rezervor o adevărată hemoragie de cerneală, nu mai era nimic de făcut. Şi nu numai în privinţa peniţei de sticlă. Nicio despicătură nu mai era de vreun folos, niciun ambutisaj, niciun vârf de iridium, te apuca disperarea, nicio invenţie nu mai putea salva foaia de caiet de la porcăială...

Şi totuşi a mai apărut una: stiloul cu pastă. Numele de pix avea să vină abia mult mai târziu. Arăta ca un creion c-un tub umplut cu o substanţă păstoasă, albastră, la capăt cu o biluţă de metal în vârful unui con de alamă alungit. Mirarea în clasă nu mai cunoştea margini: Cum, o biluţă?! Scrie cu o biluţă? Şi pasta cum de coboară pe tub în jos! Chiar o biluţă? De metal? Poa’ să vadă cineva biluţa aia? Asta-i bună, o biluţă!... Dâra pe care o lăsa pe hârtie era neuniformă şi pe mine unul invenţia nu m-a convins. La ce era bun un stilou cu pastă?

„Uite la ce-i bun”, mi-a explicat acasă Gabi Hoepfner. Avea în mână un stilou cu pastă şi, foarte convinsă, îmi făcea o demonstraţie practică. „Tu, când pui un punct cu stiloul obişnuit sau cu tocul, trebuie să faci de fapt un cerculeţ şi să-l umbli, uite-aşa, cu mişcări circulare. Poate că nu-ţi dai seama, poate că ţi-a intrat în sânge, dar asta faci. Un cerculeţ plin. Ceea ce îţi ia timp. Pe când eu doar apăs stiloul pe hârtie, cu biluţa, şi punctu-i gata. Vezi?”

Un singur punct. Şi iată că mi-a rămas in amintire pentru totdeauna. Mă întreb de ce.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Vatra nr. 8–9, 2010: Arta traducerii

O invitaţie în laboratorul de creaţie al traducătorilor din România — şi nu numai —, asta este numărul dublu, 8–9, al mensualului literar târgu–mureşean „Vatra”. O lectură interesantă pentru orice intelectual pasionat de literatură, şi de-a dreptul palpitantă pentru cei ce au încercat, măcar o dată în viaţă, deliciile, frustrările şi decepţiile legate de actul traducerii. Cititorul întâlneşte în acest grupaj de texte o varietate întreagă de atitudini faţă de traducere, începând cu punerea sub semnul îndoielii a statutului de creator autentic al traducătorului şi încheind cu premierea acestuia equo cu autorul. Se lucrează copios şi „pe text”, cum se spune, traducătorii care se lansează în acest exerciţiu explicând de ce au ales o anumită soluţie de translatare din „limba–sursă” în „limba–ţintă”.

Semnează, în ordine: Ioan Pop–Curşeu, Laszlo Alexandru, Irina Petraş, Radu Ţuculescu, Dinu Flămând, Cocsis Francisko, Ioana Sasu–Boldea, Virgil Stanciu, Radu Niciporuc, Leo Butnaru, Sean Cotter, Andrei Zanca, Ioan Milea, Alexandru Vlad („moderatorul” anchetei), Ion Maria, Cseke Gábor, Gabriela Lungu, Flavia Teoc, Anamaria Pop, Antonio Morillo Castellanos, Ileana Alexandra Orlich, Emilian Galaicu–Păun, Péter Demény, Nicolae Mareş, Ioan Radin, Luminiţa Urs, Adrian Grănescu, Andrei Fischof şi Dan H. Popescu.

„Să ne închipuim — ne îndeamnă Ion Maria — că nu am avea nevoie de traducători, să ne închipuim că am reuşi să citim orice text în original, oare nu am avea ceva de pierdut?”

O întrebare pe care, trebuie să recunosc, nu mi-am pus-o vreodată. Iată şi argumentul unui scriitor care, după cum singur o mărturiseşte, a eşuat în tentativa sa de a deveni traducător, în sprijinul ideii că fără traduceri am trăi într-o lume ideatic mai săracă: „Traducerea este oricând o transpunere în alt univers, o translatare magică. Trecând prin poartă pătrunzi într-un alt univers foarte asemănător cu cel cunoscut însă puţin diferit, simţi această diferenţă însă nu o detectezi, ai trecut dintr-un univers în alt univers, ele par identice şi, totuşi, există diferenţe pe care doar le simţi, nu poţi să le explici.”

***

Vreau să semnalez în încheiere, deşi nu are legătură cu tema numărului, excelentul eseu, semnat de Mihai Ardelean, „Personalitatea, o ţintă a unei posibile şi deloc întâmplătoare schimbări”, în care este prezentat „Experimentul Stanford”, efectuat în 1971 de o echipă de cercetători de la Universitatea din Stanford, condusă de profesorul de psihologie Philip Zimbardo. S-a încercat — cu succes, se pare — să se demonstreze cât de spectaculos (şi uneori dramatic) poate fi modificată personalitatea umană printr-un rol social conferit subiecţilor şi asumat de către aceştia. Ardelean analizează oribilul „Experiment Piteşti” prin prisma concluziilor „Experimentului Stanford”, prezentând totodată alte câteva fenomene psihologice de modificare a personalităţii, proprii societăţilor totalitare.