Şapte...
Asta mai lipsea! o adevărată belea pe capul tău, Simion Linte! Cine să-şi fi închipuit? Te pomeneşti că are dreptate maestrul Nicodim când vrea să vă ţină departe de muieri! Fiindcă uite că Georgeta nu-ţi mai iese din minte, fir-ar să fie! Georgeta dând cu tifla lumii întregi. Lumea — ştearsă, tristă şi cenuşie în comparaţie cu voioşia ei. Bătrână. Trecută de treizeci de ani. Aşa-i că te ia cu fiori, Simion Linte? Şi-au irosit viaţa. N-au făcut box, n-au iubit, n-au făcut nimica. În strane, la biserica Sfânta Treime, babele stafidite, una lângă alta, cu ochi goi, să le plângi de milă. Ochiul lui dumnezeu, deasupra intrării, fix, încruntat şi orb... Prin aburul locomotivelor, în Gara de Nord, cu medalia de campion în valiză, poţi să te declari mulţumit cu ce-ai cucerit? Întors acasă, cui ai să te lauzi cu ea? Cine o să fie mândru de tine? Claudia? Marta, cu degetele opărite de la spălatul vaselor? Sau te pomeneşti că Bătrânu’? Dar Georgeta? Când vestea o s-ajungă la urechile ei ce crezi c-o să spună? Nimica, poţi să fii sigur. C-un zâmbet enigmatic, o să-şi întoarcă privirea în altă parte. Cu alte cuvinte, mda, o fi ceva să fii campion al ţării. Dar ce-mi pasă mie?... *** *Capitolul 7 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Un episod în viaţa ei, asta eşti. Scurt, neînsemnat şi fără nicio urmare. O distracţie de două zile. Ieri, la schimbarea turei, nu te mai cunoştea, ai văzut? Simion Linte? Cine o mai fi şi ăsta? A, da! parcă am auzit de el. A venit la noi ajutor de ospătar acum vreo două săptămâni. Cică face box, sau ceva de felul ăsta...
Iar azi-dimineaţă, distrată, abia dacă ţi-a mai răspuns la salut şi dusă a fost în colţul ălălalt al salonului. Viorica? Vai, cea mai bună prietenă! Nedezlipită de ea. Tot timpul bot în bot, ele două. Şi Stelian — şi el pe-acolo, băgător de seamă. Cum s-o prinzi singură şi să-i aminteşti, între patru ochi, că nasturii de la vestă au rămas necusuţi?...
Hai, Simion Linte! Treci la acţiune. Doar nu ţi s-a dus curajul pe apa sâmbetei! Dacă dai înapoi în faţa unei fetişcane, atuncea cum o s-aştepţi gongul în colţul tău roşu — în colţul tău albastru, înaintea finalei? Cu inima cât un purice? Ruşine! O să mai vină vreodată ziua când, campion al ţării, după un meci demonstrativ la tine acasă, în adierea răcoroasă a unei seri de toamnă, ai să cobori treptele sălii Gloria cu pantofii albi în picioare? Cine o să fie alături de tine în ziua aia, stându-ţi atârnată de braţ, dacă nu Georgeta?...
Dar în oglinzile salonului se reflectau tot mai mulţi clienţi aşezaţi la mese, fumul ridicându-se tot mai des, iar murmurul vocilor creştea fără încetare. Un adevărat vacarm. Nu puteai să te mai înţelegi cu nimenea. Poate doar pe coridor. Dar nici acolo nu era chip să dai de Georgeta.
Ieşea glonţ din salon şi nu se oprea decât la bucătărie, unde zăbovea dracu’ ştie cât şi pentru ce. De câte ori să-ţi faci drum pe-acolo cu câte o farfurie murdară în mână fără să le dai bucătăreselor prilejul să chicotească şi să remarce cu ironie: Ia te uită ce vrednicie azi pe capul cocoşelului nostru! Da, da! Şi grija pentru avutul poporului! V-aţi prins? n-aduce decât câte o farfurie, cel mult două, de teamă să nu le spargă!... Ia-o mai încet, puişor. Nu cumva să oboseşti de-atâtea drumuri!... Era clar — nu puteai să faci nimica în restaurantul ăsta fără să ţi se bage în suflet muierile de la bucătărie. Georgeta îşi găsea adăpost în mijlocul lor, îţi arunca în treacăt câte o privire, ai fi zis că are ceva de spus dar că se abţine. În salon, Mitroi observa atent tot ce se petrecea. Nu-i scăpa nimica. În bonier îşi nota comenzile, sau ce naiba scria acolo? În picioare, tăcut, la doi paşi de masa unde clienţii se ridicau să plece, dădea foaia peste cap şi nota de zor, încruntat. Veneau alţi clienţi, se aşezau la masă. Mitroi se înfiinţa înaintea lor, cu acelaşi carneţel în mână... Bună ziua, cu ce vă servim?... Simţul datoriei! Bravo lui!... Impenetrabil, tăia din meniu felurile de mâncare care se isprăviseră. Aspru. Sever. Cine era de vină că ei nu se grăbiseră?... Îl observa şi pe Simion Linte. Se apropia încet de el şi îl dăscălea. Din umbră, cum s-ar zice. Abia dacă deschidea gura. Clienţii din jur poate nici nu băgau de seamă că spune ceva.
Deloc nu era mulţumit de felul cum Linte se achita de sarcinile de serviciu. Mereu dispărea, ba c-o sticlă, ba c-o farfurie. N-avea pic de spor. Productivitate! spunea. Chiar şi-n alimentaţia publică, da! Locul de muncă... O mai bună organizare... Toate condiţiile... Consumatorii... Satisfacerea nevoilor mereu crescânde... Serviţi repede şi bine... Avea timp destul, Mitroi, fiindcă nu se prea repezea să servească. Îi lăsa pe ăilalţi. Manole, Sismani, Cotruş când lucrau în aceeaşi tură. Puteai să te-ntrebi: tipul ăsta n-are nevoie de bani? Când e să-şi dea obolul, în fiecare lună, Badea îl crede pe cuvânt când îi spune că n-a câştigat mai nimica peste leafă?...
Georgeta intra iarăşi în salon, sprintenă, legănându-şi umerii. Mamă doamne!... Câţiva clienţi se uitau la ea. Cum de nu se uitau toţi? Cum de n-ai observat-o nici tu încă din prima clipă, Simion Linte? O splendoare! Faţă de ea, ce sunt fetele din familia ta? Mariana, Marta, chiar şi Claudia?... Profesoarele? Şterse! Umbre!... Şcoala? Pierdere de vreme!... Unde sunt deştepţii clasei, să vadă şi ei? Nanu, Drăghici, Stamate, Miclea... Rucăreanu, cu braţul lui plin de bubuliţe roşii, cot răpănos... Uitaţi pentru totdeauna. Pierduţi în trecutul negru... Ieşeau de după panoul aparatului Roentgen înfrânţi, cu bărbia în piept... N-aveau ce s-arate, n-aveau ce să vadă... Din palmă, îşi suflau unul altuia praf de cretă în ochi şi se prăpădeau de râs. Asta era distracţia lor. Jalnic... Pe stadion, când deasupra treceau duşi de vânt nori de ploaie, se pleoşteau de tot... Când aveau să intre într-un local ca Mioriţa?... Belvedere... Asta era de-acum istorie... Belvedere, de care ştia brutarul Iordan... Când aveau să vadă cu ochii lor o fată ca Georgeta? Ca să nu mai vorbim de sărutul ei... Mitroi n-avea decât să trăncănească cât poftea... Georgeta era singură, trebăluind pe lângă dulăpiorul cu şerveţele. Fără Viorica şi fără Stelian. Din câţiva paşi Simion Linte fu lângă ea. Sub luminile aprinse, în miez de zi.
Întâi februarie...
— Cum rămâne cu nasturii?...
Ceda. Dar ce putea să facă?... Georgeta auzise, de bună seamă. Cu toată gălăgia din salon, fără doar şi poate întrebarea ajunsese la urechile ei. Îmbujorată, zâmbea. Obişnuită pesemne să se afle mereu în centrul atenţiei. Zâmbind, îi aruncă o privire care nu se opri în ochii lui. Trecu pe undeva pe-aproape.
— Nasturii? Credeam că nu mai ai nevoie.
Sfinte Sisoe, s-o înhaţe de mână, s-o târască după el prin salon, afară pe coridor, în vestiar, uşa trântită, să-i frângă spinarea strângând-o tare. Paştele şi dumnezeii! nu puteai să faci toate astea. Depindeai de ea. Sclav! Prins în ghearele ei. Halal boxer! Categoria semigrea... Credea că nu mai ai nevoie? Cum de putuse să-i treacă una ca asta prin cap?
— Mergem la vestiar?
Acelaşi zâmbet pe buzele ei. Ce dracu’ putea să-nsemne? Da? Sau nu? Uite în ce hal ai ajuns, Simion Linte! Ghicitor, cu inima cât un purice. Tremurând, încerci să ghiceşti pe faţa ei.
— În vestiar?... Poate mai târziu. Acuma e prea multă lume în salon.
Aha! Poate! Astea erau femeile, Nicodim avea perfectă dreptate... Dar oare ea nu era la fel ca toate fiinţele omeneşti? Nu simţea nimica? În suflet, ceva încâlcit, confuz, o strângere de inimă.
— Ce treabă avem noi cu lumea din salon?
— Cum ce treabă? Nu-ţi dai seama că dacă lipsesc ceva mai mult Vinţescu poa’ să-ntrebe de mine?
Avea dreptate, fir-ar să fie. Totdeauna când spui nu, ai dreptate. Înseamnă că te-ai gândit bine şi că nu ţi-a scăpat nimica. Dar cum de putea să gândească fiinţa asta? Georgeta... Cum de mai avea mintea limpede? Zău că era de invidiat. Chiar şi din punctul ăsta de vedere. Numai că exagera.
— Un minut! Doar n-o să ne caute dacă lipsim un minut!
— Ştii bine că n-o să te mulţumeşti c-un minut. Iar o să faci scandal.
— N-am să fac. De data asta, nu.
— Cine te mai crede? Ai dovedit ce eşti în stare. Tu nu ştii să te stăpâneşti. Te porţi cu mine de parcă ai fi la box.
— Doar un minut. Georgeta! Te rog!
— Nu mă plictisi. Mai târziu, doar ţi-am zis. Nu poţi să ai puţină răbdare? Acuma am treabă.
Muncea de zor, ce mai. Plia şerveţele în triunghi, îndemânatică la fel ca în toate cele. O muncă familiară, de bună seamă, tradiţie în familie, asta trebuie să fi fost. Puteai să-ţi storci creierii mult şi bine să-ţi aminteşti măcar de-o masă în familia Linte cu şerveţele puse alături de farfurie, ca să nu mai vorbim de tacâmuri aşezate ca la carte — lingura şi cuţitul în dreapta, furculiţa în stânga. Aiurea! De unde? Aşa ceva nu se pomenise. Sticloanţa, asta da! Şi-un singur păhărel...
Cotruş venea pe culoarul central cu o comandă, o tavă purtată legănat pe vârful degetelor — bravo lui! toată admiraţia... în condiţii normale, dacă nu era Georgeta. Îi făcu lui Simion Linte cu ochiul şi trecu mai departe. Manole intra pe uşa din fund, cu mutra lui veşnic strălucitoare, bine dispus ca un proaspăt campion. Toată lumea era bine dispusă, nimenea nu zăbovea prea mult într-un loc. Plecă şi Georgeta, chemată de Mitroi care îi arăta o masă unde consumatorii vărsaseră un pahar de vin roşu. Îmbujorată, Georgeta se apucă că tamponeze cu şerveţele faţa de masă. Glumeau pe seama ei. Necunoscuţi, străini. Şi se-mbujora încă şi mai tare. Plecată peste masă, abia îşi stăpânea zâmbetul, ochii îi străluceau sub privirile lor neruşinate. O pată roşie de care ea se ocupa cu mult sârg, încăpăţânându-se s-o facă să dispară sub straturi de şerveţele. Acolo nu se mai putea apropia de ea. Să stai şi s-asculţi... S-o pândeşti... Cât? Oricând te puteai trezi că s-a vărsat înc-un pahar, undeva pe rândul de-alături... şi colo, şi colo — ăştia erau în stare de orice. Vorba lui Cotruş, nici nu se uitau la bani când scoteau miile din portofel. Butoaie întregi de vin, în stare să îmbete o lume-ntreagă, în duhoare de cramă. Te întrebai: de unde zăpuşeala asta? Să fi venit vara? Să fi zburat timpul? Primăvara, finala, toate să se fi dus pe apa sâmbetei?... Pe uşă intra...
Simion Linte înlemni. Sfinte dumnezeule — nimeni altul decât bătrânu’ Linte! Se oprea înaintea uşii şi privea peste capete, triumfător... Nu se poate! Ba da, el era! Stătea şi se uita... deocamdată. Neînfricat! Oare ce i se înfăţişa ochilor? Un talmeş-balmeş de nedescâlcit, mese şi mutre învăluite în fum gros, într-un salon mare cât toate păcatele lui la un loc? Luminile aprinse în plină zi?... Toată lumea avea să-l vadă pe Simion Linte stând de vorbă c-un babalâc plin de ifose. Şal de mătase la gât în toiul iernii... Babalâcul bătându-l pe spate c-un gest familiar.
— Vremuri bune, fiule! Tu n-ai de un’ să ştii! Chestia asta se chema înainte Belvedere... Înaintau încet pe culoarul central. Simion Linte se uita după un loc liber unde să-l aşeze dracului, dar Bătrânu’ nu prea dădea semne c-ar avea intenţia asta... Belvedere, îţi dai seama? Colo — arăta cu degetul către intrarea principală, în urma lui acuma — colo stătea un tip în uniformă, ce culoare crezi? Mov!... Îl tot bătea pe spate pe fi-su... Ehei, ce ştii tu! Fireturi din cap până-n picioare. Nici nu trebuia să pui mâna pe clanţă. Tipul sărea să-ţi deschidă uşa. Da’ la cine crezi tu că i-o deschidea? La unu’ ca mine? Sau ca tine? Pfui! Nu, băiete. La îmbuibaţi le-o deschidea!... Şi acuma, că mai aveau câţiva paşi până la capătul culoarului, încotro, fir-ar să fie?
— Nu vrei să stai la o masă?
— Las’ c-ajungem noi şi la asta... Bătrânu’ îl luă pe după umeri şi făcură stânga-mprejur, înapoi pe culoar. Ca pe bulevard! Trecu Sismani, rânjind. Credea că Simion Linte încăpuse pe mâinile unui beţivan din ăia care se ţin scai de tine numai ca să-ţi sufle în nas tot damful lor învechit de băuturi amestecate. Nu era prea departe de adevăr.
Cum naiba să scapi de el?
— Ce-ar fi să te-aşezi totuşi la o masă?
Bătrânu’ îl privi ţintă, supărat.
— Mă, tu vrei să scapi dă mine?... Avea ochii roşii. Pesemne că-n drum spre Mioriţa mai făcuse haltă pe la vreo două-trei cârciumi... Io n-am venit să m-aşez la masă! Am venit să văd cum te descurci tu p-aicea. Condiţiile... la locul de muncă! Halat! Ce-i porcăria asta pe tine! Vestă roşie? Ia ascultă! Parcă eşti la circ! Ăştia şi-au bătut joc de tine, sau ce mama dracului?... Protecţia muncii! Ai semnat în fişă? Să nu semnezi nimica pân’ ce nu-ţi face instructajul! Habar n-ai! Ăştia atâta aşteaptă, să te-mbrobodească! După aia n-ai decât să crăpi opărit sau să-ţi scoţi ochii cu furculiţa! A semnat în fişă? A semnat! Mortu-i de vină! Sau chioru’! Aşa că ai grijă ce faci. Nu te băga niciodată s-aprinzi focul la plită. Chiar dacă te pune careva, dă-l în pizda mă-sii, n-are decât să şi-l aprindă singur. Tu nu ştii ce-i ăla gaz de sondă. Io ştiu! De ani de zile lucrez cu el. Destul să fâsâie o ţâră, cât te ţine de vorbă un neisprăvit, şi când aprinzi chibritul, Bum!...
Clienţii de la marginea culoarului se uitau lung după ei. Ce naiba să faci cu Bătrânu’? Să-l aşezi la o masă cu de-a sila? Sau mai bine să-l dai afară? Din nou stânga-mprejur şi înapoi către fundul salonului. Câtă răbdare să ai cu el?
— Hai, zău! Ne ciocnim de toată lumea, nu vezi? Într-o oră jumate am scăpat. Şi stăm de vorbă cât pofteşti. De ce nu vrei să şezi la o masă? Vorbesc cu băieţii să-ţi aducă ceva de băut. O ţuică de Văleni, ce zici? Gratis.
— Gratis?... Bătrânu’ se opri ca trăsnit. Foc şi pară!... Adică tu crezi că eu am nevoie dă pomană? Uite-aicea!... Se bătea cu mâna peste piept, în dreapta, unde ţinea portofelul... E plin! Nu s-a născut încă ăla care să-mi dea mie de pomană! Şi mai lasă naibii prostiile! Ce tot îi dai zor, Stai la masă, stai la masă! E-adevărat, mai dau de duşcă când şi când câte-un păhărel. Da’ niciodată nu mi-am băut minţile! Niciodată! Se-ntâmpla să vin cu treburi la oraş. Câteodată nu puteam să mă-ntorc în aceeaşi zi acasă la Floreşti. Dormeam în gară, da! Mâncam p-o bancă, pe bulevardul Regina Maria — cum îi zice azi, dracu’ ştie. Aicea n-aveam ce să caut. Belvedere, oho! Nu mă-ntreba ce-nseamnă, că nu ştiu. Tipul în mov de la intrare numa’ ce-ţi punea o mână-n piept şi se-ncrunta la tine să te-nghită!... Nebărbierit! Ia să-ţi văd unghiile. Negre! Valea! Ţărane! Aicea nu se intră-n zdrenţe! Ţi-e foame? Du-te-n piaţă la Pleşu şi cere de doi lei un cârnat!... Astea-s treburi de care tu n-ai auzit! Slavă domnului. Acuma intri unde vrei şi când vrei! Nu te-ntreabă nimenea dacă te-ai bărbierit ori nu! Poate că n-ai avut chef! Poate că n-ai avut timp! Ai muncit!... Planul!... Mie niciodată nu mi-a fost ruşine de muncă!... Gata, fiule! Ajunge cu vorbăria! Hai, arată-mi! Vreau să văd! Pe unde ajungem la bucătărie?
— La bucătărie?...
Sfinte Sisoe, Bătrânu’ se ţicnise de-a binelea!...
— Ştiu! intrarea persoanelor străine strict oprită! Aşa scrie pă uşă, ştiu. Şi-i foarte bine că scrie aşa. Numa’ că eu, ce dracu’, eu nu-s...
— Linte! Vino puţin!... Câţiva paşi mai încolo, pe culoar, poruncitor, Vinţescu. Îl chema la el. Stană de piatră, negru la faţă. Nor de furtună, ce mai. Puteai să nu te duci?...
Linte, pentru ce eşti angajat aicea?... Şuierat mânios, altminteri plin de bun-simţ — ca să n-audă clienţii. Dar ei tot auzeau... Pentru ce eşti plătit, Linte? Consumatorii aşteaptă! N-au şerveţele, n-au apă, n-au sare, n-au piper, n-au nimica! Se lăfăie cu cotul în lătúri! Şi tu ce faci? Te plimbi ca vodă prin lobodă şi stai la taclale! Asta faci, Linte, da? Te doare-n cur de tot ce se-ntâmplă!...
Ce mai, avea multe de spus. Întrebarea era: cât avea să mai rabde Bătrânu’? Jigniri şi ocări peste neamul Linte, vorbe scârnave! Îi trebuia mult să se-aprindă? De era beat ori nu, auzea tot în jur şi mai ales înjurăturile, chiar şi în şoaptă să fi fost, pe-o rază de zece metri. Indignat se apropie de Simion Linte. În clipa următoare după ce Vinţescu se cărase.
— Ascultă, ce-a vrut ăsta? Ce dracu’ are cu tine? De ce nu l-ai băgat în pizda mă-sii? Să nu-mi spună mie că ţi-a vorbit părinteşte! Du-te şi cheamă-l înapoi! Să-i zic eu vreo două! A rămas cu-apucături de patron! Gata! S-a zis cu patronii! La gunoi! El nu ştie, sau ce mama dracului? Azi nimenea nu mai e slugă! La muncă egală, lefuri egale! Hai s-o luăm către bucătărie şi mai stăm de vorbă pe drum.
Chiar că era o idee bună. Oriunde, numai să nu facă tărăboi în salon. Sigur că cel mai bine ar fi fost să se care dracului, dar cine putea să-l scoată pe Bătrânu’ afară?... Georgeta îi aruncă lui Simion Linte o privire întrebătoare, gata să se împace cu el. Slavă domnului! poate un pic mai târziu — tot răul spre bine...
Aşadar, pe coridor, în drum spre bucătărie. Bătrânu’ se opri în dreptul salonaşului şi dădu la o parte draperia. Zăbovea chiorându-se acolo. Te aşteptai să explodeze: Cum, nici picior de client la mesele astea, când salonul e ticsit? În tăcere, Bătrânu’ lăsă draperia la loc. Misterios, dădu din cap aprobativ — da, da — niciodată nu strică să-ţi păstrezi o rezervă... Cine ştie ce poa’ să se-ntâmple... Mai departe. La primul cot al coridorului se interesă de mijloacele de pază contra incendiilor. Unde-s stingătoarele? Spumă? Nisip pentru caz de scurt-circuit la instalaţia electrică? Cercetă peretele cu atenţie, ciocăni ici şi colo, arătă o pată alungită pe perete, un cui ruginit...
— Aicea trebuie c-a fost stingătorul. Da, da. Chiar aicea. Se vede urma.
— Au fost trimise la umplut, îi explică Mitroi. Tre’ să vină în câteva zile.
Da, da — Bătrânu’ dădea din cap. Mai departe. Vroia să afle tot, să ştie tot. Unde dă uşa asta?... Ferestrele de sus?... Dau în luminator... O clădire de modă veche, dar încă solidă... Se întorcea la paza contra incendiilor. Lopeţi, târnăcoape, unde-s? Şi p-astea le-aţi trimis la umplut?... Mitroi n-avea o gură obişnuită să râdă. Rânjea şi el, strâmb — ha! ha! ha! — rânjea şi el cum putea... Mai departe... Unde duce scara? Aha, la centrala termică. Motorină sau gaz de sondă? Cum se aduce din rezervor, cu pompă manuală sau electrică? Prea multe lăzi p-aicea! N-are stabilitate şi îngustează trecerea. În caz de incendiu, dacă se dărâmă stiva asta ardeţi ca şobolanii! Planul de evacuare a clădirii? În birou la şefu’? Păi nu e bine, tovarăşi! Planul tre’ să stea la vedere şi să fie cunoscut de tot personalul! Pichetul!... Manole zâmbea parcă fericit că în sfârşit venise cineva să facă ordine. Dar parcă şi c-un pic de îndoială. Fochistul îşi iţise capul, jos, pe după cotul scării ce cobora la subsol... Şi uşa asta?... Biroul lu’ şefu’... Spera să-l vadă în plin exerciţiu de stingere a incendiului, în veston kaki, cu centiron de pânză plin de belciuge şi cu casca pe cap... La următorul cot al coridorului Bătrânu’ află de la Cosma că acolo erau cele două closete pentru personalul restaurantului. Chiuvete de faianţă, vechi, brăzdate de crăpături mărunte, dar în perfectă stare de funcţionare, robinete de alamă... Bătrânu’ deschidea un robinet şi aştepta să vadă ce se-ntâmplă. Chiuveta începea să se umple... Înfundată! Păi nu-i bine, tovarăşi!... Îi săgeta cu privirea pe toţi... Ditamai localu’ şi să n-aveţi voi instalator? Atâtea instalaţii, cine dracu’ le repară pe toate? Stângaci, Vinţescu încerca să se dezvinovăţească. Ştiţi, fochistul nostru se pricepe, el se ocupă de toate... Hm, da, bine... La capătul coridorului nu mai rămânea decât bucătăria. Fabrica de hrană!... Dinspre uşa din fund venea Stelian împingând un cărucior cu trei lăzi uriaşe de pâine. Venită direct de la brutărie, pâinea fusese descărcată din camion în curtea din dos. Răspândea un miros de te lua cu leşin. Brutarul Iordan însuşi o trimisese colet — cadou — din ceruri, rugându-i pe îngeri s-o transporte pe aripile lor în jos prin nouri ca să mai uite oamenii de necazuri. Unde mai găseai astăzi o pâine ca aia? Aburi se ridicau luându-ţi minţile. Vedeai ca prin ceaţă... uniforma negru-roşie a lui Stelian, cu cusături naţionale pe vestă, şi alături de el Viorica, zâmbind, cu dinţii albi ca laptele, guler alb brodat şi o maramă de borangic acoperindu-i părul strâns în cozi groase împletite. Amândoi ajunseseră exact în dreptul uşii de la bucătărie, înaintea bătrânului Linte cu căruciorul plin. Cu tot grupul de ospătari în spatele lui, Bătrânu’ rupse o bucată de pâine proaspătă şi îşi umplu gura cu ea.
— Mhm! nu-i rea!... Ieşiseră şi bucătăresele în pragul uşii, ciorchine, cu obrajii roşii, fericite... Da’ o muhătuhă n-aveţi? Avea gura plină.
Bucătăresele îşi aruncară una alteia priviri speriate — ce-o fi vrut să zică? nu pricepuseră... A! o murătură! Uşurate se porniră să chicotească şi tot alaiul intră în bucătărie.
— Vai, se poate? Numai o murătură? Da’ de ce? Poftiţi şi luaţi o gustare!
Bătrânu’ dădu ocol plitelor, un pic aplecat din mijloc. Cerceta cu atenţie. Oalele, cratiţele, tigăile, limbile de foc ce se întrevedeau prin crăpături, se mira că la bucătărie ardeau gaz de sondă în timp ce încălzirea centrală funcţiona cu motorină. Aveai ce să-nveţi de la el, zău că da. Gustarea era gata, cu murături şi cu tot ce-şi dorea, şi el nu se repezea să-nfulece deşi trebuie să fi fost hămesit. Întâi — nu-i aşa? — obligaţiile... Într-un meci de box, când ai totul pe tavă — un adversar descoperit, dând semne de oboseală, şi un public bun — ce-ai face, Simion Linte? Hai, fii sincer şi recunoaşte. N-ai mai sta pe gânduri. Ai da buzna şi te-ai înfrupta. Repede şi fără ocolişuri. Frumuseţea partidei, luptă sportivă, spectacol pentru public — n-ai da doi bani pe toate astea, aşa-i?...
Bătrânu’ mirosea în dreapta şi-n stânga, se interesa de ventilaţie, gusta din oale cu lingura de lemn, plescăia din buze aplecat cu nasul în aburi... Mhm, e bun, merge... Se înmulţise lumea din bucătărie. Lovin, Pescaru, Velicu, Poenaru — se apropia ora schimbului şi ospătarii din tura de după-amiază începuseră să sosească. Leontin sta rânjind în uşă cu mâinile în buzunare, printre câteva mutre necunoscute. Bucătăria era ticsită. Abia avură loc să se ferească atunci când Bătrânu’ scuipă scârbit după ce gustase dintr-o oală.
— Porcărie! N-are pic de sare! Unde vă e capul?
Panică. Bucătăresele se agitară cotcodăcind — castronul! castronul! şi într-o clipă castronul cu sare se ivi ca din pământ. În zor mare lingura de lemn dădu să se afunde în el, dar Bătrânu’ o opri c-un gest energic. O treabă aşa de importantă cine s-o facă dacă nu el cu mâna lui? Sarea şi piperul. Unde era fiică-sa a mare, cu limba ei otrăvită, să mai spună că Bătrânu’ nu ştie decât să comande şi să beştelească pe toată lumea? Luă un pumn de sare şi-l trânti în oală — vezi, asta era măsura!
— Mda... încolo, merge bine... Binişor, nimic de zis. Nu-i rău c-avem în oraş un restaurant ca ăsta. O s-avem în curând şi altele! Un pic dă răbdare! Nu? Toată lumea o să mănânce bine! Ce, ăsta-i lux? Toate localurile ar trebui să fie ca ăsta. Mâncare bună, ieftină. Pe săturate! Meniu fix! În câţiva ani o s-avem tot ce ne trebuie! Cartofi! Varză! Ţelină! Păstârnac!... Mâncăruri tradiţionale! Sărmăluţe-n foi de varză cu mămăliguţă! De ce să ne fie ruşine? Mititei! Mujdei de usturoi! Mai mare dragu’! Avem bucătari pricepuţi!... Îmbujorate, bucătăresele îl sorbeau din ochi. Străluceau, Cati, Rafira, Jenica... La patruşde ani, durdulii toate, plesneau de sănătate. Se lăsau ciupite de fund şi chicoteau... Războiu’, spunea Bătrânu’... Doi ani de secetă... Stabilizarea... Toată lumea ştie... A trebuit să dăm la o parte dărâmăturile... Molozul... Gropi de bombă peste tot... Prin semne, Leontin îl întreba pe Simion Linte cine-i tipul. Se distra lângă uşă. Ce-l priveau pe el gropile de bombă? Molozul? Trecutul? Stătea în uşă şi se hlizea la Simion Linte trimiţându-i prin aburii bucătăriei un întreg alfabet morse de semne. Avea ceva să-i spună. După... Bătrânu’ Linte se înfierbânta... Niciun local din oraş n-a fost nimerit de bombe!... Americanii şi-au greşit ţinta!... Planu’ Marshall... Chix! Avem petrol! spunea. Asta-i doare cel mai mult!... Înfometare! Au încercat de toate! Dar noi suntem în stare să ne gospodărim singuri! România nu-i colonia nimănui!... Tancuri!... Krupp!... Alarma aeriană!... Aţi văzut ce-a făcut avioanele americanilor! Dar n-au nimerit niciun restaurant! Niciunu’!... C-o mutră serioasă, ţinându-şi mâinile împreunate peste burtă, Poenaru îl aproba în tăcere dând uşor din cap... Abia-abia... Gândurile... cine ştie unde-i zburau... Toţi, în păr, uite-i... Nici la citirea ziarului nu luau parte ambele ture, ca acuma... Cosma, Lovin, Cotruş, Velicu, Sismani, Manole, cei doi şefi de sală, alături unul de altul. Smirnă. Ba nu — Manole se scărpina cu degetul arătător la rădăcina nasului. Iarăşi Poenaru se uita fix la gura de ventilare. O idee fixă... Depozitele de alimente la subsol — spunea Bătrânu’. Umblă şobolanii! Pe strada Gării, în patruşpatru, s-a spart o conductă de apă! Mii de kile de făină! S-au făcut cocă! Fără pic de drojdie! Nu-i păcat? Câte pâini puteau să facă? Nu cinci, să nu-mi umble mie cu poveşti! O mie! Zece mii! S-au dus dracului. De ce? Fiindcă un depozit de făină n-are ce căuta la subsol! Murăturile, asta da! sigur, nu zic nu! Vinul, toată lumea ştie, acolo se păstrează cel mai bine! Da’ nu făina!... Unde era Georgeta? Simion Linte o căuta cu privirea. Aha, uite-o. Tânără şi proaspătă, îndărătul bucătăreselor, c-o jumate de cap mai înaltă ca Rafira. Îi trimise lui Simion Linte un zâmbet ca o încurajare. După zâmbetul ăla puteai să asculţi împăcat toate tâmpeniile pe care le debita Bătrânu’... Chiar şi azi încă, după cinci ani, ce vedeţi pe cer în fiecare noapte? Reflectoarele! Unii crede că asta-nseamnă război. Nu! N-o să mai fie niciun război! Nici pomeneală de-aşa ceva!... Bombele... O bombă a rămas neexplodată pe strada Haşdeu. P-aia o ştiu eu. Da’ câte altele n-or mai fi! Şi p-alea nu le ştie nici dracu’!... Tre’ să umblăm cu băgare de seamă când săpăm grădina, fin’că niciodată nu po’ să fii sigur!... Agitat ca un cal nărăvaş, Leontin flutura un cartonaş către Simion Linte. Cine ştie ce tâmpenie. Lui niciodată nu-i trecea prin minte ceva serios... Dar dacă... Georgeta îl observase şi ea. I se citea pe faţă că nici ei nu-i era clar. Un cartonaş? Nepăsătoare, înălţă din umeri... Chiar dacă americanii n-au nimerit restaurantele, o să le dărâmăm noi! spunea bătrânu’ Linte. Vreau să zic, cârciumile! Bodegile! O să construim altele noi! Ca Mioriţa! Nu dărăpănături împuţite ca alea de la mahala! Cantine, pentru oamenii muncii! Un pic de răbdare! Nu-s nici cinci ani de când s-a isprăvit războiu’!... Întâi iunie patruşopt. N-a trecut decât un an jumate d-atuncea!... Tot petrolul s-a dus în străinătate! Trenuri întregi de cisterne! Nouă ce ne-a mai rămas?... Rafinăria făcută zob! Fiare vechi! Instalaţii vechi! Cine trece azi pe strada I.C. Frimu poa’ să le vadă. Tot acolo zace... parte din ele, peste drum, unde le-am împins cu buldozeru’. Prea mare grămada! Te doare sufletu’! Dar... cu timpul...
Ieşeau din bucătărie, şuvoi pe coridor. Mutrele străine dispăreau. Prin mulţime, înotând contra şuvoiului, Leontin îşi făcea loc către Simion Linte. Înfierbântat, flutura cartonaşul.
— Seară de dans la F.M.E., te interesează? Am o invitaţie de două persoane.
— Nu mai spune! Şi cum te-ai gândit să mergem, braţ la braţ? Sau de gât?
Leontin pufni. Când pufnea, te făcea albie de porci.
— Găgăuţă! Asta-i pentru tine! Bal în toată legea! Te duci cu cine vrei tu. Ţi-o dau c-o singură condiţie: să-mi spui cu cine...
— Să văd!
— Nu!... C-o zvâcnire dementă, Leontin ascunse invitaţia la spate când Simion Linte dădu s-o ia... — Mai întâi îmi spui cu cine te duci!
— Eşti tâmpit? De unde dracu’ vrei să ştiu cu cine mă duc, că doar nu mi-ai spus decât adineaori? Lasă-mă să mă gândesc!
— Gândeşte-te, Linte. Gândeşte-te. Viaţa trece. Zboară! Dă-i zor! Mâine-poimâine o să fii hodorog. O să-ţi trosnească oasele când ai să te-ntorci în pat pe partea ailaltă. Box! Hm! Mă faci să râd! Deja ai început să-i bagi în sperieţi pe clienţi, fioros cum eşti! Îţi spun eu ce-o să se-ntâmple. Ori n-o să mai calce nici dracu’ la Mioriţa, ori o să se-nghesuie cu toţii într-un colţ, cât mai departe de tine. Până când într-o bună zi o să te dea afară. Şi-atuncea n-ai să mai faci decât box, şi-o să mârâiţi unul la altul ca fiarele, şi-o să uiţi să şi râzi! Dac-ai ştiut vreodată! Colţii or să-ţi crească lungi şi or să-ţi iasă din gură! Într-un an, doi o să-ncepi să te razi şi tu şi n-o să-ţi vină să te uiţi în oglindă la mutra aia a ta. De nu cumva o să-ţi laşi barbă, ca sălbaticii! Ascultă, nu-i de şagă! Ăsta ţi-e viitorul. Ţi l-am descris pe scurt ca să ştii ce te-aşteaptă. Dezinteresat! Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Hocus-pocus, poftim, ia-ţi invitaţia! Sâmbătă patru februarie, ora opt la F.M.E. Se potriveşte, nu? Fe-me-ie! Ai trei zile să-ţi găseşti şi tu una. Trei zile, băiete! O veşnicie! Poţi să te şi-nsori în trei zile!
Simion Linte ieşi pe coridor. Manole şi Cosma, în palton, cu căciula pe cap, fiecare cu câte o plasă în mână, doldora de pachete, trecură pe lângă el îndreptându-se către ieşirea din dos... Salut, Linte!...
Paşii li se pierdură în depărtare. Uşa scârţâi şi se trânti. Linişte... Voci răzbăteau prin zid din vestiarul femeilor. Să fi fost Georgeta acolo înăuntru? Tot ce se poate. Dar cum puteai să stai să pândeşti înaintea uşii, pe coridor? Tot jocul ăsta de-a pititea... Cât putea să dureze? Măcinarea nervilor...
Invitaţia abia încăpea în buzunarul de la palton... Afară, în frig, în faţa restaurantului, pe trotuar. Se lăsase întunericul. Pe fereastra luminată se vedeau strălucind ciucurii de cristal ai candelabrului. Ziua se dusese, dar lumina încă nu se stinsese de tot... pe cerul vineţiu, măturat de vânt... sus peste acoperişuri. Cine cobora pe scară? Trebuia să te-ascunzi de toţi, ce tâmpenie! Să treci pe trotuarul ălălalt? Acolo ardea un felinar chiar în dreptul restaurantului, puteai să fii văzut dintr-o singură ochire. În sfârşit, uite-o că iese! Georgeta! Dar nu era singură, fir-ar să fie! Braţ la braţ cu Stela, cobora scara cu băgare de seamă. Dar cu câtă graţie! Nu-şi folosea decât o mică parte din muşchi. În caz că aluneca, putea să şi-i pună în funcţiune pe toţi într-o singură clipă...
Eşti un nătărău, Simion Linte! Uite, inima a şi-nceput să-ţi bată mai repede! Tremuri tot, sau ce dracu-i cu tine?... Pe urmele ei, ca un cotoi laş şi fricos, la o distanţă apreciabilă, în umbră, doar-doar s-o despărţi de Stela la primul colţ de stradă! Dar nu, nici pomeneală. Sporovăind, mergeau mai departe, braţ la braţ. Femeile între ele, sigur, cum altfel?
Prin luminile vitrinelor din centru... trecură de strada Avram Iancu, de bulevardul Ştefan Gheorghiu, de strada Nicolae Bălcescu... În sfârşit se despărţiră... Fluturături de mână... Georgeta singură, continuându-şi drumul, în sus pe strada Republicii, grăbită. Abia puteai să te ţii de ea. Iar ca s-o ajungi din urmă, sfinte Sisoe, trebuia să alergi!
— Georgeta!
Ea se opri tresărind şi se-ntoarse c-un zâmbet mirat.
— Simion! Ce-i cu tine? Ce cauţi p-aicea?
Era întuneric în locul ăla, sub brazii de la gardul bisericii Sfinţii Petru şi Pavel. Înalţi cât turla bisericii, brazii şuierau în vânt. Din doi paşi Simion Linte fu lângă ea.
Georgeta se lipi de pieptul lui c-un suspin de uşurare — să vezi şi să nu crezi!
— Te-am căutat în salon. Unde-ai dispărut? Te-am căutat peste tot!
O strângea tare, o săruta... Pradă neliniştii, năucă, biata de ea, biata fată, alergase pe coridoare, din salon în salon, cu obrazul şiroind de lacrimi se agăţase de Manole, de Sismani, încercând să le smulgă veşti despre Simion al ei, la gară, în mulţime, printre miile de soldaţi întorşi de pe front în vagoane de marfă. Simion? Simion? Era teafăr?... Da, teafăr! Mai viu ca oricând! Îl găsise aici lângă biserica Sfinţii Petru şi Pavel!... Strânsă în braţe... Sărutată... Moale. Străbătută toată de-un tremur...
— Poate nu-i maică-ta acasă. Ce zici, încercăm? Stai departe?
Ea şovăi uşor. O scurtă răceală la fel de rece ca o noapte de iarnă. Simion Linte simţi limpede că n-o s-ajungă niciodată în patul ei... până la capăt.
— Ştiu eu? Hai să-ncercăm. Dar mă cam îndoiesc. Maică-mea face şi croitorie printre altele. În seara asta aştepta o clientă să vină la probă. O caţă, o cunosc eu. Când vine, nu mai scapi de ea. Se-ntind amândouă la taclale pân’ la miezul nopţii. Cu şpriţuri, bineînţeles!... Dar hai să-ncercăm, n-avem ce pierde. Stau pe strada Caraiman...
— Mai bine lasă...
De bună voie se lipsea de patul ei... de trupul ei. Drăgăstos şi delicat o mângâia pe păr, o îndepărta blând de la sine. Du-te cu dumnezeu, fata mea... Băteau clopotele la biserica Sfinţii Petru şi Pavel, acoperind foşnetul brazilor. Lumânări aprinse, flăcări aplecate de vânt, femei în negru îngenuncheau, cu broboade negre pe cap... Du-te cu dumnezeu, fato...
Dar băgând mâna în buzunar, dădu de invitaţia la bal...
— A! Georgeta! Era să uit! Am o invitaţie de două persoane la F.M.E., sâmbătă la ora opt... O seară de dans... Vii cu mine?
Şi ea era fericită să-i spună că da, de ce nu?
Ah, Nicodim, bătrânul diavol! Ştia el ce ştia! Muieruştele de la cantină... şi de peste tot! Din alimentaţia publică! Ţâţe dolofane pe sub halate încheiate la nasturi din doi în doi, fără furou pe dedesubt! Să nu-ţi pierzi minţile?... Fiindcă... ia spune, Simion Linte. Dar sincer! Ce-aştepţi acuma cu mai multă nerăbdare? Campionatul naţional? Sau balul de sâmbătă-seară?... Box? Întrecere între bărbaţi! Cu mănuşi şi totodată fără! Dar — înc-o dată sincer — ce te-ai face dacă în arenă n-ar fi nicio muiere? Emotivă dar reţinută... Din susul străzii Haşdeu, Simion Linte se apropia de turnul de răcire. Un adevărat zid chinezesc în jurul Rafinăriei, peste care se înălţau cupolele rezervoarelor de fier, vopsite în alb, pătate de rugină... Norişori de abur peste tot aidoma unor copăcei îmbrăcaţi în promoroacă... O muiere în arenă... Două... Trei... Mult mai cuminţi ca cei mai mulţi dintre bărbaţi. Fir-ar să fie! pe-astea nici maestrul Nicodim nu le-ar da afară... Sugând nervoase bomboane mentolate... Drumul către sala de antrenament de la Atelierele Centrale...
