♥
Unii spuneau că şase milioane de ani îi mai rămăseseră de trăit Soarelui, cu alte cuvinte că Soarele se află la capătul existenţei sale. Şase milioane de ani, da, mi se părea infim în comparaţie cu miliardele de ani ale vârstei Sistemului Solar. N-aveam destule de pătimit, ca să mai vină să mă îngândureze şi o asemenea veste? Şase milioane de ani?... Nu îi aprobam câtuşi de puţin pe cei ce luau în derâdere îngrijorarea mea şi a altora ca mine cu privire la sfârşitul lumii doar fiindcă noi cei de astăzi nu aveam să trăim acele vremuri. Numai ideea de capăt al existenţei Soarelui şi a planetelor Sistemului Solar, chiar dacă după şase milioane de ani, şi era de-ajuns să mă facă să mi se strângă inima în piept. Nu puteam să-mi ascund tristeţea şi nici nu doream asta. Mama se întrerupea din pasienţa ei desfăşurată pe velurul verde al mesei şi mă privea fix, cu un reproş nedumerit:
— Alexandru, ce-i cu tine?
Ce puteam să-i răspund? Eram sigur că pe ea nu o preocupă viitorul sumbru al Sistemului Solar... Ea nu insista şi îşi lăsa pleoapele în jos mutându-şi atenţia la pasienţă, cu lipsa ei cunoscută de fermitate în mânuirea cărţilor: o mână moale întindea pe masă cărţile moi.
După un timp însă părea să aibă o părere formată şi îşi ridica din nou ochii spre mine:
— Tu nu ai habar, Alexandru, de proporţiile reale ale lucrurilor. Nici tu, nici ceilalţi.
Se referea la copii, desigur. Mă întrebam dacă ea însăşi şi ceilalţi oameni mari erau conştienţi de propriile lor deformări ale realităţii. Fiindcă era clar că ei vedeau altfel...
Soarele urma să devină o gigantă roşie, o stea pe cale de a-şi epuiza ultimele resurse de energie, diluată şi umflată într-atât încât cuprindea în focul său ostoit orbitele lui Mercur şi Venus. Ostoit dar încă fierbinte. Roşul sângeriu avea să coboare pe cer precum o cortină luminată de reflectoare, în locul întunericului nopţii, şi fierbinţeala avea să persiste ca în nopţile toride de iulie. Avea să fie o lume greu de îndurat, aşa că sinuciderile se putea presupune că aveau să se ţină lanţ.
Alţii îi dădeau Soarelui chiar mai puţin de trăit. Şi îi înţelegeam: mai bine să se sfârşească odată totul decât să se lungească agonia. Explozia Soarelui probabil că nici nu avea să fie o explozie în adevăratul înţeles al cuvântului. Oamenii vor observa cu fiecare noapte soarele tot mai mare şi mai roşu şi vor simţi zilele şi nopţile tot mai fierbinţi... Iar din rămăşiţele Soarelui, după ce totul se va fi sfârşit, avea să se plăsmuiască o nouă nebuloasă cu licăriri de metal topit, rece, îngheţată şi lipsită de orice intenţie. Avea să fie preludiul noului început, sub imperiul întâmplării, al creării unei noi lumi peste alte miliarde de ani... Dar mai bine aşa decât cu veşnica ameninţare a soarelui arzător...
Toamna îmi împingeam scaunul la fereastră şi stăteam să privesc învolburările fumului care se ridica gros când focul de frunze umede ardea mocnit în grădina noastră şi câte un vârtej se abătea când şi când, cu mirosul lui înţepător, peste fereastra deschisă ajungându-mi la nas.
Aşadar merita...
♠
...să reţină: casa în care Iovan locuise în copilărie avea o grădină unde toamna erau arse frunzele căzute. Şi fiindcă grămada de frunze, cel puţin cea de care îşi aminti, unica, scotea mult fum, se putea deduce că erau mulţi copaci în acea grădină: un loc drag lui, mai drag decât oricare altul...
Dar fiecare loc îşi avea sufletul său; avusese întotdeauna, iar în situaţia de astăzi poate mai mult ca oricând. Erau locuri în Bucureşti pe care le simţea apropiate, prietenoase, şi altele care nu-i spuneau nimic, îi erau indiferente sau poate chiar antipatice... Cotul acela lin al Căii Victoriei, în apropiere de galeria Kretzulescu, respira umbră delicată şi distincţie. Se perindaseră pe acolo generaţii de doamne elegante şi de domni politicoşi şi îl ocoliseră, doar aşa, în planul ideilor, locul rămânând părăsit şi închis în sine, autoconservându-se, în anii dictaturii. Acum distincţia locului, aerul lui sofisticat, se accentuaseră cu cele şase manechine pe care Iovan le scosese afară în stradă în dreptul magazinului de confecţii Letitzia. Toate şase priveau şi acum, de pe aceleaşi locuri, spre strada Ion Câmpineanu. Înalte şi zvelte, priveau cumva peste capete, ca şi cum agitaţia străzii, dacă ar fi fost, ar fi ignorat-o cu desăvârşire. Un zâmbet încrezător şi totuşi distant le flutura pe buzele palide. Fuseseră însă de la început palide buzele lor? Iovan privi cu atenţie buzele Corei, cea care îşi petrecuse acele zile din urmă în picioare în mijlocul străzii, dar nu reuşi să-şi aducă aminte exact cum îi fuseseră buzele când o scosese în stradă. Ar fi fost înclinat să vadă în paloarea buzelor ei urma unui eveniment deosebit petrecut în absenţa lui, căruia numai ea împreună celelalte cinci manechine i-ar fi fost martoră, ca de pildă un automobil care să fi trecut pe stradă foarte aproape, mai-mai să o atingă, sau ca şi cum sunase pe neaşteptate, foarte aproape de urechea ei, un claxon strident, cu care Cora, petrecându-şi toată viaţa de până atunci în interiorul magazinului, nu era obişnuită... Pe acel trotuar de pe partea magazinului Letitzia îl văzuse trecând pe cerşetorul cu desaga în spinare. Sau îl visase în noaptea petrecută la hotelul de vizavi. Dar care era diferenţa? Traiectoria străbătută de el îi era atât de clară în minte de parcă ar fi lăsat în urma lui o dâră pe asfalt. Şi dacă tot era ca şi cum ar fi lăsat o dâră, ar fi putut să încerce să vadă până unde se întindea acea dâră, să vadă exact locul unde se ştergea, după colţ, în dreptul porticului retro de la intrarea în hotelul Novotel. Dar ce mai era exact acum, după activarea hidrocarbonului? Iovan simţi un fel de confort interior, un fel de eliberare, la gândul că nimic nu mai era exact acum şi îşi aduse aminte de istovirea pe care i-o pricinuia corvoada alinierii obligatorii la rigoare în zilele de dinaintea Perdelelor de Lumină. Dar îl clipa următoare, grabnic se mustră pe sine, iarăşi, pentru acel început de sentiment de confort: lumea trebuia să rămână mohorâtă, iremediabil mohorâtă.
Se interogă pe sine: te atrag manechinele, Iovan? Oare de ce? Era un subiect la care merita să mediteze la începutul nopţilor sale petrecute în supermarket, când, întins în patul străin şi acoperit cu o cuvertură străină, înconjurat de un spaţiu întins, încerca să adoarmă...
Trei dintre manechinele scoase în stradă aveau nume, celelalte trei nu aveau încă: doi bărbaţi şi o femeie. Un bărbat stătea pe carosabil, la un pas de rigolă, în apropiere de motocicleta Yamaha albastră lăsată la marginea trotuarului. Avea un picior întins înainte, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să păşească şi să ajungă în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu. Purta o vestă gri, fantezistă, care se păstrase atât de bine încât ai fi zis că nu fusese udată de niciun strop de ploaie. Nu acelaşi lucru se putea spune despre pantalon, care din nefericire îşi pierduse în bună parte dunga impecabilă de la început. Iovan găsi potrivit să-i dea numele Paul şi îşi dori să-l regăsească în acelaşi loc, intact şi în picioare, ori de câte ori avea să se întoarcă în acel loc. Mai era încă un bărbat, chiar pe dunga continuă din mijlocul străzii, şi o femeie pe celălalt trotuar, într-o poziţie avansată, în dreptul magazinului Emporio Armani, încât se întrebă ce îl îndemnase să care manechinul atâta cale, de la magazinul de confecţii Letitzia. Numele ei ar putea să fie Ina, îşi zise. Iar numele bărbatului, Victor. Aspectul său nu îi sugera bărbaţii eleganţi din interbelic, care se plimbaseră pe Calea Victoriei în grupuri vesele, însetate de cunoaştere şi de schimburi de idei, încurajate de vremuri, în plină confuzie. Cu blugii săi bleumarin şi cămaşa în dungi crem şi vernil pe verticală, se încadra într-o linie prea ataşată regulilor multinaţionalelor secolului 21 pentru a se asemăna cu acei bărbaţi de demult, pentru care arta abstractă merita mult mai multă consideraţie decât spiritul antreprenorial şi disciplina corporatistă... Ele toate, manechinele — şi cele şase scoase de Iovan în plină Cale a Victoriei nu făceau excepţie — ştiuseră dintotdeauna că reprezintă ultima modă, nu numai în materie de vestimentaţie ci şi de atitudine, şi îşi păstraseră acest avantaj, chiar şi atunci când moda trecuse. Era ceva să fi fost, fie şi la un singur moment dat, în vârful tendinţelor. Aceasta lăsa urme, la fel ca şi tinereţea lor, veşnica lor tinereţe.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
