Mă opream din răsfoit şi priveam minute în şir câte o caricatură înfăţişând un băiat, de obicei ciufulit, care bătea mingea sau lovea cercul cu un beţişor rostogolindu-l de-a lungul trotuarului, şi pe un altul, la câţiva paşi, rânjind zeflemitor către cel dintâi înainte să-i spună o vorbă răutăcioasă, sau o fată şi un băiat întorcându-se cuminţi de la şcoală, cu ghiozdanele prinse cu curele în spinare. Toate acele scene se petreceau în Capitală, de unde venea în fiecare săptămână revista Licurici.
Figurile copiilor mă interesau mai puţin, la fel şi ceea ce îşi spuneau. În schimb, privirea mi se fixa, fascinată, de strada bucureşteană, în plan îndepărtat, drept fundal, cu casele ei inegale ca înălţime, unele la fel de scunde ca şi la noi, alături de blocuri cum noi nu aveam în oraş, cu conturul abia schiţat al balcoanelor — totul desenat de obicei dintr-o singură linie frântă, neterminată spre margine, pe care o puteam prelungi oricând cu închipuirea, reconstituind imaginea străzilor pe care le cunoşteam, în împrejurimile locuinţei rudelor noastre de pe strada Toamnei. Sau imaginea străzilor pe care doar trecusem, cu ochii pe fereastra tramvaiului, fără să reţin prea multe amănunte, doar aerul unic al metropolei însufleţit de umbre şi de mirosuri şi de dogoarea zidurilor şi a asfaltului şi a şinelor de tramvai. Căci Bucureştiul îmi devenea accesibil doar în vacanţa mare, când căldura îi toropea pe cei mai mulţi, iar mie îmi dezvăluia o lumină nouă a lucrurilor...
Dar niciun desen nu mi-amintesc să-mi fi părut mai fascinant decât cel din numărul de Anul Nou 1948 al revistei Licurici, unul din rarele numere color, unde, la o masă ovală cu bunătăţi, ocupând cele două pagini de mijloc, se amestecau personaje fictive din istorisirile în foileton sau din benzile desenate, cu care deja mă familiarizasem, cu personaje pe care le identificam ca fiind reale, asta judecând după unele trăsături ale feţei, vizibil personalizate faţă de cele fictive, vizibil chiar şi pentru copilul de nouă ani care eram pe-atunci. Ed. Arno, autorul benzilor desenate, chel şi cu nasul ascuţit, tocmai se ridica de pe scaun întinzându-se cu un cuţit în mână să-şi taie o felie din tortul ce trona în mijlocul mesei, în timp ce, lângă el, un băiat cu vestă roşie cadrilată şi părul vâlvoi, în care l-am recunoscut fără greş pe Calistrat, unul din personajele negative desenate de Arno, îi strecura sub fund un balon care să facă poc în clipa când desenatorul avea să se aşeze la loc. Asta era răzbunarea lui, după cum el însuşi spunea în norişorul care îi ieşea din gură. Câteva scaune mai încolo, Moş Costache, de la rubrica scrisori, cu mustaţa sa colilie, pe cap cu chipiul de poştaş, cerea — şi el tot într-un norişor — să se facă linişte pentru a da citire ultimelor scrisori sosite de la cititori...
Eu în schimb, deşi m-am gândit de multe ori, n-am îndrăznit să-i trimit nicio scrisoare. Cam prin toamna acelui minunat an, nu ştiu de ce, lui Moş Costache i-au schimbat frumuseţea de chipiu de poştaş cu o bonetă soldăţească sovietică. Apoi a dispărut de tot. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
