Uneori filmul se întrerupea în toiul proiecţiei şi instantaneu se aprindea lumina în sală. Ce naiba se-ntâmplă? izbucneam exasperat. Cu o morgă de cunoscător, băiatul de lângă mine îmi dădea explicaţia că trebuie să schimbe bobina. Dacă replicam că la alte cinematografe nu mai văzusem aşa ceva, îmi explica cu răbdare că la cinematograful ăsta au un aparat de proiecţie demodat, la care bobina următoare nu intră automat când se termină cea dinainte.
Alteori însă filmul se întrerupea altfel. Neprevăzut. Pe ecran fulgerau nişte litere şi nişte cifre fără nicio noimă, sau pur şi simplu nişte linii mâzgălite dement, după care ecranul rămânea alb–strălucitor, fără ca lumina în sală să se aprindă. Dacă întreruperea survenea în toiul unei scene palpitante, sala izbucnea într-un cor indignat de tropăituri, huiduieli şi bătăi din palme. Asta însemna că s-a rupt filmul. Protestele nu încetau până ce acolo sus în cabină nu lipeau filmul şi reluau proiecţia.
La întreruperile pentru schimbarea bobinei, după ce lumea se prinsese cum stau lucrurile, sala aştepta de cele mai multe ori calmă. Când se aprindea lumina, feţele începeau să se rotească în toate direcţiile, zglobii, surâzătoare şi incitate, încercând să se recunoască una pe alta. Şi se recunoşteau, puzderie — ici una, dincolo alta, pe-acelaşi rând încă vreo două şi-n capul celălalt al sălii alte câteva. Îşi făceau semne şi îşi strigau de la unul la altul. Erau în cea mai mare parte puştani ca şi mine, care vedeau filme, mâncau seminţe şi îşi omorau timpul.
S-a întâmplat şi de curând la un cinematograf să se întrerupă filmul. Pentru schimbarea bobinei sau pentru că se rupsese filmul, nu ştiu. S-a aprins lumina în sală. N-a protestat nimeni. Într-o doară, alene, m-am uitat în jur. N-am întâlnit nicio faţă cunoscută. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
