Iată-l deci pe Gabriel privind pentru prima oară lumea de dincolo de grilajul porţii, printre doi scoruşi. Când să fi fost asta?... Dincolo de grilaj, în plin soare se ridică din forfota străzii un murmur nedesluşit. Un vălmăşag zgomotos şi multicolor. Ghete bocănind în sus şi în jos pe trotuar, roţi de automobil înaintând încet pe caldarâm de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga... Un băieţandru lovind cu piciorul o cutie goală de chibrituri în timp ce se îndepărtează dispărând printre trecători...
Ce vine apoi?... Iată-l pe Gabriel aşezat pe pervazul ferestrei, cu genunchii îmbrăţişaţi, sprijinit de genunchi... Privind ploaia... Picuri prelingându-se pe geam. Zidul dosnic al unei case, înalt, acoperit de viţă sălbatică de sus până jos. Frunzişul scuturat de vânt, primăvara... Pervazul şi tocul ferestrei, vopsite în ulei alb-gălbui, răspândind un miros plăcut...
Apoi aceeaşi fereastră, întunecată, după ce ploaia a trecut de mult... Gabriel — omuleţ de-o şchioapă — rezemat de genunchii maică-si, ea aşezată pe marginea divanului. Tăcut, privind-o drept în ochi. Părul şi faţa ei, nu prea desluşite, în lumina galbenă căzând din înaltul tavanului. O şuviţă din părul ei, linsă, răsfrângea lumina galbenă... — Nu-i aşa că eu n-am să mor niciodată? o întreba cu glas scâncit... Îi aştepta răspunsul şi se agăţa cu tot sufletul de el. Dar ea îşi întorcea încet privirea spre fereastra întunecată. Un zâmbet diafan flutura pe buzele ei. Îl mângâia uşor pe creştet... — Te-ai plictisi până la urmă de o viaţă fără sfârşit... Vai, asta era cu totul altceva decât aştepta s-audă de la ea! Se simţea trădat. Să te plictiseşti de o viaţă nesfârşită? Cum? De ce?... când viaţa promitea atâtea!... Şi atunci iată-l stăruind pe lângă ea, încercând să-i smulgă o promisiune: — Dar eu, eu n-am să mor niciodată, nu-i aşa?... Maică-sa zăbovea cu răspunsul. Îşi muta privirea de la fereastră la el, îi ridica bărbia cu vârful degetelor. — N-ai de ce să te gândeşti la asta. De murit, murim cu toţii. Cândva. Dar pentru tine e atât de mult până atunci! Mult-mult-mult-mult de tot. E ca şi când ai trăi o viaţă fără sfârşit...
Apoi, încerca să-i insufle încredere în zodia lui. Se arăta veşnic preocupată de ea şi nu scăpa nici un prilej să i-o amintească. Săgetătorul... Chiar şi Făt-frumos se prefăcea într-un săgetător plecat la capătul lumii, trăgând cu arcul în tot ce-i ieşea în cale... Dar unde se ascundea Arcaşul? De ce nu ieşea la iveală? De ce doar către sfârşitul lui noiembrie şi nici atunci pe de-a-ntregul?... Numai o parte din constelaţie — îi citea ea — poate fi văzută pe boltă în locul unde stă semnul Săgetătorului: arcul, jumătate din săgeată şi mâna stângă. Restul figurii trece în semnul Scorpionului şi coboară în emisfera australă. În preajma Săgetătorului scânteiază Coroana Australă, iar la picioarele sale Antares, Dragonul, Hercule şi Şarpele...
La cuvintele ei, Centaurul, pe care încă nu-l văzuse niciodată, sosea în galop iscând sub copite scântei de stele, la sfârşit de noiembrie, venind din emisfera australă. Sosea în fiecare an, se pare, încălecând cu picioarele dinainte orizontul şi, nu se ştie de ce, încremenea astfel, cambrat, cu picioarele dindărăt rămase ascunse pentru totdeauna sub linia orizontului, poate muiate în apele Atlanticului de Sud, care pentru el trebuie să fi fost nu mai adânci decât o baltă... Poate pe pământurile aride ale Australiei... Sau poate un pic mai jos, în Noua Zeelandă. Conturul i se înălţa limpede, uriaş şi rece, croit parcă din coada unei comete, doar uşor îngroşat ici şi colo...
Un pescăruş trecea în zbor prin dreptul ferestrei... peste acoperişurile de ţiglă roşie ale caselor... Gabriel amesteca în ceai cu linguriţa, iute-iute, şi în cană se forma un mic crater. Un vârtej pe care, oricât de repede ar fi amestecat, nu reuşea să-l facă să se adâncească până în fundul cănii... Un fel de mic tornado care, fir-ar să fie, nu voia s-o ia razna şi de fapt nu se clintea din loc. Mici plute de pâine prăjită se învârteau bezmetic luând apă din gros... — Gabriel, vrei să fii atât de bun să-ţi scoţi degetele din cană? Hai, bea-ţi ceaiul şi du-te la culcare!...
La culcare, da. O idee bună. Dar timp era destul. Întins pe divan, tatăl său lăsa ziarul şi îl primea pe Gabriel să se cuibărească alături, cu capul în umărul său. Privea lung în tavan, concentrat... şi începea...
...Era pe vremea daltoniştilor... când a izbucnit pe negândite războiul Mezilor cu Extremii! Cine se aştepta? Extremii, care până atunci trăiseră liniştiţi la capătul Pământului, în pace şi înţelegere cu toată lumea din jur, parcă au înnebunit peste noapte! Vai-vai-vai! Nu le mai ajungea Aufrica lor natală! Le-a intrat în cap să pună stăpânire şi pe Naufrica, asupra căreia n-aveau nici un drept! De aceea s-au grăbit să construiască o cale ferată pietrificată, lungă de peste cinci mii de kilometri, până la hotarul cu Naufrica şi pe acea cale să-şi aducă trupele. Mezii i-au întâmpinat cu o armată numeroasă, călare pe hipopotami. Câtă frunză şi iarbă! Dar Extremii s-au năpustit asupra lor călări pe hiperpotami! S-a încins o bătălie pe viaţă şi pe moarte, până ce n-a mai rămas nici urmă de hipopotam. Atunci Mezii au adus din Naufrica rinoceri, cu care nu le-a fost greu să stârpească toţi hiperpotamii. Dar Extremii nu s-au lăsat mai prejos şi au adus din Aufrica otorinolaringoceri! Şi astfel Mezii au fost siliţi să recurgă la tunuri, în timp ce Extremii şi-au adus tutunurile!... Şi aşa mai departe... neînţelegerile se ţineau lanţ...
...Tratatul despre ascensiunea şi decăderea Imperiului Telepaţilor... Cuvânt cu cuvânt! Şi încă multe pe deasupra...
Planiglobul atârnat pe perete în dreptul patului... Cinci continente pe hârtie pânzată. Ba chiar şase după părerea unora!... De sub căldura plăpumii, Gabriel contempla apele albastre ca cerul ale Oceanului Indian... Coasta Antarcticii. Se zvonea că e veşnic cald acolo, la Polul Sud... Adia musonul cald peste palmierii din insulele Tristan da Cunha... Insulele McDonald... Marea Bellinghausen... Palmierii se aplecau sub biciuirea stropilor săraţi ca saramura, spulberaţi de vânt de pe crestele valurilor şoptind ca şampania...
Se stingea lumina în odaie. Hai, dormi, Gabriel. Noapte bună... Dar ce avea să se întâmple cu insulele din Atlanticul de Sud şi din Oceanul Indian? Dictatorul Jorge de la Vega Dominguez instalat în insulele Tristan da Cunha. Sosit în cursul nopţii împreună cu flota lui de corăbii cu pânze, însoţit de generalii Carlos Ortega şi Manuel Antonio Hernandez! În bubuit de tunuri! Oare Steaua Polară îi călăuzea pe toţi deopotrivă? Navigatori şi tirani? Să fie cu putinţă?... Cărarea lunii peste ocean, rece, gata-gata să se spargă în mii de cioburi... Începe teroarea! Un lung lanţ de umilinţe şi de crime... Dar cum de îndurau tristan-da-cuhnezii? Trebuia să fie o dreptate pe lumea asta! Jos tirania!... Gabriel adormea legănat de vise... Cavalerul dreptăţii... Totul pe cont propriu dacă nu se putea altfel. Trebuia ticluit un plan amănunţit...
Dar iată-l pe Gabriel picotind în bancă. Zgribulit. Scuturat de frisoane ivite din senin, peste noapte. Cu dogoarea ei, soba de teracotă din fundul clasei îi făcea parcă mai mult rău... Îşi atingea gâtul strecurându-şi de după guler degetele de gheaţă... şi constata că arde... Apoi, din infernul şcolii, în infernul iernii. Dar iarna, la mijloc de februarie, îşi pierdea puterea. Dinspre zare, mai departe, spre nord...
Dar cum? Gabriel, o clipă doar! hai să stăm să ne gândim... Flota are nevoie de o bază! O insulă, undeva, la Polul Sud, unde e veşnic cald. Un gol primitor... închis din toate părţile dacă s-ar putea. Un fel de bazin înconjurat de munţi, cu o unică poartă de oţel ca o uriaşă poartă de ecluză... închizându-se în urma ultimului vas... Somnul liniştit al flotei de război, apărată de munţi... şi de tunuri antiaeriene... O perdea de foc împotriva avioanelor de bombardament inamice... Dar carburantul? Cel mai bine era să nu depinzi de nimeni. Rezerve de petrol pe o sută de ani... în rezervoare de oţel... cu pereţi groşi de oţel. Blindaj!... Dar nu... Mai bine ar fi fost ca petrolul să fie păstrat în rezervoare subterane. Grote uriaşe, pline ochi cu petrol! Bombele lansate de avioane ar fi explodat undeva departe, la suprafaţă... Buf! Buf! împroşcând doar un pumn de nisip. Praf... luat de vânt. Să mori de râs, nu alta!...
Colţul plăpumii se dădea la o parte. Gabriel gusta plăcerea unei adieri răcoroase. Prin ochelari, ochii doctorului îi fixau burta, pe sub poalele cămăşii... pielea... Încruntat, şi nu prea. Asta era tot. Ceea ce urma — mica discuţie în sânul familiei — nu-i ajungea la urechi decât ca un murmur nedesluşit. Se întorcea din nou către Australia, verzuie, atârnând deasupra patului... Noua Zeelandă... Ceţuri uşoare peste Oceanul Indian de Sud...
...Flota trecea din Bosfor, intra în Marea Neagră. Crucişătoarele... lăsând în urmă miros de motorină arsă... În rada portului Constanţa. Motoarele, stop! Ţevile tunurilor, lungi, gri-verzui, se înălţau încet şi se roteau totodată, la fel de încet... dar sigur! Îndreptate către locuinţa profesorului Negrea de pe strada Ovidiu. Încremeneau ţevile — punctul de încrucişare a tirului! O simplă comandă... Foc! Şi casa ar fi fost spulberată: bucăţi de tablă, scânduri plutind în aer la mare înălţime, căzând încet în mare... Dar nu! Profesorul Negrea era bine doar să ştie ce-l aşteaptă!... Poftiţi în sala de judecată stimate profesore! Aveţi de răspuns la câteva acuzaţii! Martorii!... Luare de mită! Aroganţă! Batjocuri la adresa elevilor! Falsuri în catalog!... Sentinţa va fi executată mâine în zori!... Bum!... Un stol de pescăruşi îşi lua zborul de pe dig... Flota de crucişătoare făcea cale întoarsă, cu misiunea îndeplinită... Siaje curbe în largul portului Constanţa... Cu toată viteza înapoi către Oceanul Indian de Sud. La baza din insula artificială...
Multe de făcut în lumea întreagă, Gabriel... Multe mii de tone de motorină, arse peste toate mările... Combustie internă... Fum albăstrui peste crestele valurilor, dus de vânt...
Se desprimăvăra... 26 februarie... Sosiseră vase în port. Cargouri. Descărcau mărfuri. Pe strada Republicii, cât era ea de lungă şi de dreaptă, străbătând tot cartierul fabricilor, de acasă până la şcoală Gabriel nu vedea trecând decât camioane încărcate vârf. Transporturi Internaţionale Auto... Ciorile îşi mutau cuiburile dintr-o pădurice într-alta. Zburau peste hale, la joasă înălţime. În afară de una. Iat-o sus... sus peste acoperişurile Filaturii de bumbac... într-un dans trăsnit... Scăpa ceva din cioc. O nucă! Se lăsa în picaj şi o prindea. Bătea din aripi înălţându-se. Dar o scăpa iarăşi. Nuca trebuie să fi fost prea mare pentru ea. Gabriel, cu ochii mijiţi către cer, stătea şi privea, în timp ce camioanele treceau prin spatele lui, unul după altul, hurducându-se. Transporturile Internaţionale Auto.
Şi în aceeaşi zi la şcoală afla ceva îngrozitor: la Polul Sud nu e veşnic cald! Noapte polară, şase luni din an, la fel ca la Polul Nord! Morsele ieşeau din apa rece ca gheaţa şi se târau greoi pe zăpadă. Pinguinii înfruntau plesnetele de bici ale viscolului... zile întregi cu capetele plecate. Degerau palmierii de pe insulele Tristan da Cuhna. Uriaşele lor frunze trosneau îngheţate bocnă... Se loveau una de alta în bătaia vântului... Se prăbuşeau sparte în mii de cioburi... Dictatorul Jorge de la Vega Dominguez se pare că nu făcuse o alegere prea strălucită cu insula aia a lui...
Gabriel amesteca în ceai, alene, dus pe gânduri. Apoi îşi ungea cu unt felia de pâine prăjită, caldă încă. Untul se topea şi curgea prin găurele, picurând pe farfurioară.
— Vezi să nu pătezi faţa de masă, Gabriel. În ochii maică-si iată o umbră de reproş. Oare de ce?... Dar faţa de masă rămânea curată. C-un suspin de uşurare, ba chiar c-un soi de frenezie strângea totul de pe masă — farfurioare şi căni... le lăsa în chiuvetă pentru mai târziu...
În dormitor era întuneric dar pe uşa întredeschisă venea lumină din odaia cealaltă. Iată umbra glastrei de pe măsuţă, mare cât o amforă, căzând peste toată Africa, peste Mediterana şi peste Europa Centrală. Şi umbra propriului său corp, întins sub plapumă, acoperind Antarctica... În bucătărie apa se auzea curgând în chiuvetă...
— Gabriel... dormi?
Nu-i răspundea. O mică înşelătorie nevinovată: o lăsa să creadă că doarme. Dar vocea ei şoptită îi făcea plăcere... Vasăzică aşa... Polul frigului... acolo în sud. Cine s-ar fi aşteptat?... Uşa se închidea încet şi dormitorul rămânea cufundat în întuneric... Dar atunci fereastra prindea să se lumineze încetişor... Luna... Argintie. Ţevile tunurilor se înălţau, mute, către palatul rezidenţial al dictatorului Jorge de la Vega Dominguez. Stop, motoarele! De sus, dinspre ferestrele luminate ale palatului veneau plutind peste ocean frânturi de samba... Foşneau valurile... sau rochiile de bal? Sud-americance, invitate împreună cu fiicele lor liceene, cu umeri goi, sporovăind voioase în timp ce îşi făceau vânt cu evantaiul. Nu simţeau plutind în aer ameninţarea? Mirosul greu de motorină adus de vânt dinspre larg... Samba... Dar dictatorul nu era de găsit nicăieri. Dispăruse! Unde oare? Ascuns în buncărul lui până ce crucişătoarele aveau să facă întoarcerea de o sută optzeci de grade?... La ce bun să distrugi frumuseţe de palat?... Baroc spaniol... Toţi dictatorii dispăreau la ameninţarea tunurilor... Şi reapăreau a doua zi zâmbind pe sub mustaţă când din coşurile crucişătoarelor abia se mai zărea un firicel de fum în zare...
Şi apoi, cine îi călăuzea pe marinari în drumul lor, noaptea, în timp ce brăzdau în lung şi-n lat oceanele emisferei australe? Steaua Polară? Vai, nu! Iată, chiar în foaia de calendar smulsă azi dimineaţă o dată pentru totdeauna, se vorbea de Crucea Sudului!... Urmărită — cică — îndeaproape de doi „gardieni”, Alfa Centauri, Beta Centauri... Proxima Centauri... 4,3 ani-lumină... una dintre cele mai imense radio-galaxii de pe bolta cerească... raze X...
Şi acum, Gabriel, ţine-te bine! iată când începe cu-adevărat zodia Săgetătorului: pe 22 noiembrie! Cu o singură zi întârziere! Iată de ce nu se arată Centaurul pe de-a-ntregul! Cambrat, înălţându-se cu picioarele dinainte peste linia orizontului, în ochi cu o lucire de durere atroce, se răsuceşte înapoi, ţintindu-şi săgeata jos lângă piciorul său dindărăt, cu copita apăsată în nisipul fierbinte al deşertului Australiei, unde i s-a înfipt chiar deasupra copitei ghimpele otrăvit al Scorpionului...
Scorpionul deci... adevărata zodie a lui Gabriel... născut în ziua de 21 noiembrie!... Până când şi-a închipuit maică-sa că îl va amăgi? O viaţă întreagă?... O ura!... Flota de crucişătoare ocolea încet Capul Bunei Speranţe, intrând în Oceanul Atlantic. Direcţia nord, cu toată viteza înainte!... Siajele navelor se ştergeau şopotind în largul portului Constanţa. Gri-verzui, ţevile tunurilor se înălţau către propria sa casă... Un caz foarte interesant de iubire filială transformată în ură pătimaşă!... Doctorul îşi ridica spre ochii părinţilor privirea întrebătoare, în timp ce mâna sa stângă încă mai strângea încheietura lui Gabriel. Sub policarul său vena zvâcnea iute-iute... Orice numărătoare era de prisos... — Gabriel, eşti aşa de drăguţ să-şi descleştezi dinţii şi să-mi spui ce te doare? Gândeşte-te un pic, zău. Am fost prieteni totdeauna, da? Sunt sigur că aş putea să-ţi fiu de folos şi de data asta, Gabriel! Chiar nu vrei să vorbeşti? Atunci uite ce facem. Acuma te las în voia ta. Plec. Dar pe seară îţi dau un telefon. Dacă nici atunci n-ai să binevoieşti să-mi răspunzi, să ştii că mă arunci în cea mai neagră supărare!...
În zori ţevile tunurilor coborau încet. La ce bun? Pe cine să distrugi? Împotriva cui să lupţi?... Pescăruşi se roteau deasupra portului scoţând ţipete ascuţite trecând în zbor peste dig... peste faleză... Digul rămânea în urmă. Cazinoul alb, cu arcele sale largi, cu cele patru turnuleţe de deasupra...
Înapoi la baza sa din Atlanticul de Sud... Golful închis de munţi, cu o uriaşă poartă de fier... Hm... Rezemat de parapet, de la înălţimea punţii, privind apele străvezii ale oceanului. Vălurele verzui, jos, lunecând de-a lungul bordajului şi întorcându-se acasă... Prieteneşte, secundul îşi lăsa mâna pe umărul său... De ce oftezi, căpitane? La ce te gândeşti?...
Vălurele, vălurele... Peşti azurii... Cam cât să coste un crucişător ca ăsta? Motoarele... Mii de cai putere... Zeci de cabine... Ancora... Punţile... Atâtea tunuri! O flotă întreagă! „Flota a...” a câta? Hm... Aşadar, fiecare vas trebuie să iasă neapărat dintr-un şantier naval! Cât costă un şantier naval?... Dar baza? Uriaşele porţi de oţel? Fundaţiile de beton... Beton armat!... Personalul de deservire... Iată una din porţi, trasă afară din apă, spânzurând de cabluri, atârnată de braţul macaralei, legănându-se încet în timp ce apa se scurge de pe ea, întreaga ei suprafaţă, până atunci cufundată în adânc, acum zvântându-se la soare... Vasăzică nu era de ajuns nici personalul de deservire: mai trebuia şi personal de întreţinere! Operaţiunile cosmetice — curăţat de rugină, grunduit, vopsit... gresat... Operaţiuni bancare... La piciorul lui Gabriel cădea pe punte un peşte zburător. Îl împingea uşurel cu piciorul, peste bord, redându-l apei şi vieţii... Peştele zburător-visător...
Vasul-amiral înainta mereu... singur pe tot întinsul oceanului, mereu către sud... Dar unde era baza?... Nicăieri... Opreau să alimenteze în insula Sfânta Elena, unde barilul de petrol se vindea cu paisprezece dolari... În insulele Tristan da Cuhna ajunsese la douăzeci şi şapte!... Iar în Sandwich de Sud — patruzeci şi doi barilul!... Bursa neagră... Cât de departe să mergi?... Dinspre palatul rezidenţial al dictatorului Jorge de la Vega Dominguez veneau plutind o dată cu ceţurile frânturi de samba. El tot nu era de găsit. Doar evantaiele fâlfâiau în mâna doamnelor... Señoras cu umeri goi... Adieri cu mireasmă de santal... Cum să distrugi palatul cu lovituri de obuz? Cu ce drept să iei vieţi omeneşti?... Şi în definitiv care-i preţul unui obuz, căpitane, te-ai întrebat vreodată? Câţi dolari?... Indicatorul de nivel al rezervorului de carburant cobora încet către zero... Ultimii norişori de fum pe coş în răpăit de rateuri, în timp ce pe hublou se ivea strălucind orbitor în soare ţărmul îngheţat al Antarcticii...
Du arcul ’nainte, cu braţul întins...
Sloboade săgeata şi las-o să zboare...
Şi nu mi te da dinainte învins —
Se-nfige ea-n nor până iarna viitoare...
Se închidea fără zgomot uşa dormitorului. Somnul venea tiptil... Atârnată de braţul macaralei, uriaşa poartă de oţel se legăna încet în soare... Cu paşi de catifea, zglobie alerga rugina pe tot întinsul ei, punând stăpânire pe fiecare palmă de oţel proaspăt zvântată...
***
Am scris Coroana australă în 1987. A fost publicată în 1999, în volumul de povestiriConspiraţia inocenţilor, la editura Ararat.
