Cât de bine reușește să salveze laureata Nobel? Greu de spus.
O sinteză sugestivă a recenziilor „Anilor” franțuzoaicei Annie Ernaux ne este oferită de London Review Bookshop. Părerile sunt în cea mai mare parte de la bună în sus: „Una din cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată”, zice Deborah Levy. „«Anii» este o revoluție, nu numai în arta autobiografiei, ci și în arta însăși. Cartea lui Annie Ernaux îmbină amintiri, vise, fapte și meditații într-o evocare unică a vremurilor în care am trăit și trăim”, zice John Banville. „Tehnica nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum. Ea aruncă lumină asupra unui om prin cultura care s-a revărsat prin el; este vorba de timp și de a fi situat într-un anumit loc din istorie și de modul în care timpul și locul creează un om. Este incredibil”, zice Sheila Heti. Ș.a.m.d.
La fel de entuziasmată este Azarin Sadegh: „Lectura «Anilor» seamănă cu descoperirea unei cutii de comori. (...) Este genul de carte pe care o închizi [o lași închisă pe piept; pentru câteva momente! — ghicesc eu] după ce citești câteva pagini, purtat de gustul dulce-amărui pe care ți-l lasă în minte. (...) Ernaux își transformă viața în istorie și amintirile în memoria colectivă a unei generații.” Foarte frumos spus. Doar că aceeași Sadegh, în Los Angeles Review of Books, își cam schimbă părerea: „Citirea «Anilor» îl face pe cititor să se gândească la sensul literaturii. Este lucrarea lui Ernaux propriu-zis «literatură», sau un studiu de sociologie? Când o carte de memorii nu redă emoțiile autorului și când este scrisă fără intenția de a-și emoționa cititorul, cum s-o numim operă de artă? Ce este Arta?” Și încă: „«Anii» nu este o lectură ușoară, neavând intrigă, punct culminant, morală sau umor.”
În rest, ce-ar fi de spus?... Instantanee istorice — o listă de evenimente, nume, mode, politicieni și vedete, maniere, curente, tendințe, totul expus cu o detașare aproape academică, sau mai degrabă jurnalistică, uneori ușor „personalizată”. De la repere complet impersonale, „obiective” cum s-ar zice, la memorii colective — „noi”, „ei”, „ele” (traduse astfel în absența impersonalului tipic franțuzesc ”on”), ajungem spre final la câteva rudimente de narațiune, dar tot la persoana a treia, toate acoperind intervalul 1940 (anul nașterii autoarei)–2006. Joncțiunea dintre istoria „mare” și istoria personală mă tem că eșuează. Până la urmă, e un roman, sau un eseu sociologic, cum se întreba cineva? „Eu” lipsește, de bună seamă în mod programatic. Cât despre absența, cvasitotală, a figurilor de stil, remarc că dacă la Nobelul din acest an, Jon Fosse, „Numele celălalt”, pare firească, în cazul lui Annie Ernaux mi se pare mai degrabă frustrantă.
Ce e mult strică, dar, se vede treaba, că și ce e prea puțin.
* Ed. Pandora, 2023, trad. Mădălina Ghiu
