Filmul a ajuns la final... Ca de fiecare dată: post-genericul. Pe cerul nocturn al ecranului, două şiruri de litere albe se ridică lin, rânduri aliniate, egal şi calm, asemenea unor balonaşe lansate spre cer — în stânga o coloană, în dreapta alta, lăsând între ele o cărare neagră şi perfect dreaptă. Muzica ce le însoţeşte poate că nu i pineală, dar mă hipnotizează ca şi cum ar fi, ţinându mă cu privirea nedezlipită de ecran... Filmul nu i nevoie să l fi văzut în întregime. Se poate să nu fi văzut decât o mică parte din el. Dar post-genericul... ceva mă îndeamnă mai mereu să l las să se deruleze până la capăt... Dacă am văzut filmul în întregime, atunci cu siguranţă voi recunoaşte în muzica post-genericului, cât e el de lung, una din melodiile filmului. Sau poate pe toate. Dacă nu — dacă n am văzut din film decât o bucăţică, va fi pentru mine o melodie nouă şi necunoscută. N are importanţă: post-genericul nu i un ritual de bun-rămas de la un film anume; e un ritual de rămas-bun de la întreaga magie a filmului... Ochii mi se agaţă când şi când, la întâmplare, de câte un nume de pe ecran, sau de câteva litere dintr un nume, din acea listă nesfârşită de persoane din echipa care a lucrat din umbră la producerea filmului şi care acum, la sfârşit, ies din anonimat pentru doar câteva secunde, atât cât durează parcurgerea ecranului de jos în sus. Gândul mi se îndreaptă la acele persoane modeste — sau poate nu! — şi încearcă, visător, să le reconstituie câteva gesturi din viaţă: o viaţă presupusă plină. Oricum, post-genericul asta vrea să însemne: că acum, odată ce filmul s a terminat, grijile lor şi truda lor s au încheiat. Bun sau rău, nimic din film nu mai poate fi schimbat, şi nici nu mai trebuie schimbat; vremea relaxării a sosit — le dă mâna în sfârşit să se lase pe spate, rezemându-se uşuraţi de spetează şi, cu ceşcuţa de cafea coborând lin de la gură în jos, să sufle spre ecran fumul de ţigară, fericiţi. Şi poate că şi de aceea post-genericul transmite această senzaţie de pace sufletească, de mulţumire că totul s a încheiat cu bine... Dar plăcerea de a vedea un post-generic poate că ascunde, în subconştient, îmbrăţişarea ideii că niciun final nu i definitiv: ceva s a încheiat, într adevăr, pare că nimic n ar mai urma. Dar iată că nu i aşa: pentru regizor, urmează, poate. un nou film, cândva; pentru mine, spectatorul, vine încă o noapte, apoi o nouă dimineaţă, încă o zi, de bun-augur, de ce nu?... Viaţa o ia de la început.
