Ca înfăţişare, aducea — aş zice astăzi — cu Toulouse–Lautrec. Doar că arăta mult mai fioros. Dacă era zgândărit, ceea ce se întâmpla de fiecare dacă când un grup de copii întorcându-se de la şcoală se nimerea să treacă pe lângă el atunci când Burloiu ieşea la miez de zi din bârlogul lui din capul unei fundături şi se ivea şontâcăind greoi pe stradă, ajutându-se de un baston noduros — dacă era zgândărit, spuneam, invariabil îl apucau furiile. Făceam cerc în jurul lui şi strigam „Burloiu nebunu’! Burloiu nebunu’!” (Nici nu ştiu cine era mai nebun.) El începea să se învârtă, furios, pe un picior, pe cel şchiop, cu o sprinteneală surprinzătoare vecină cu dezechilibrul, şi încerca să prindă pe careva dintre noi, deşi n-avea nicio şansă, în timp ce noi ţopăiam în jurul lui ca bezmeticii scoţând strigăte ascuţite, sau imitându-l cu cruzime. Uneori, dacă avea în mână un obiect de spart, spărgea cu furie acel obiect izbindu-l de caldarâm, fie că era o cană, un pahar, o sticlă sau orice altceva care se putea face ţăndări... Când se întâmpla să trec singur pe lângă el, furia mocnită din ochii lui negri, arzători, înconjuraţi de încâlceala neagră a părului şi a bărbii îmi cerea parcă o provocare, pe care mă abţineam să i-o ofer. Atunci când, odată trecut de el, aveam curiozitatea să mă întorc în urmă, îl surprindeam uneori întorcând la rândul lui capul după mine şi mormăind ceva nedesluşit, ca şi cum şi-ar fi arătat nemulţumirea că nu-i dădeam motive să se dezlănţuie. Niciodată nu ţinea minte că cineva, vreun copil anume, l-a întărâtat cândva, chiar şi cu foarte puţin timp în urmă, alături de alţii. Sau poate că se abţinea la rândul lui să-şi descarce furiile deşi vedea în toţi posibili neprieteni. Întorceam de mai multe ori capul după el în timp ce se îndepărta pe sub şirul de salcâmi de la marginea trotuarului şi îl vedeam şontâcăind, scund şi bondoc, întorcându-se ostil după fiecare trecător şi mormăind aceleaşi cuvinte nedesluşite, ascunzând parcă în el o rezervă uriaşă de energie, o forţă uriaşă şi inutilă. Mă gândeam la obiectele acelea cu care Burloiu dădea de pământ făcându-le ţăndări şi mă întrebam de ce oare nu încerca niciodată să le arunce spre noi, cei ce tulburam viaţa lui şi aşa tulbure. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
joi, 5 martie 2009
Burloiu, nebunul cartierului*
Chişinău. Primele amintiri*
Sunt convalescent şi mama se întoarce acasă din oraş, în mână cu o cutie care seamănă cu o cutie de pantofi. (Mă întreb acum: să mă fi lăsat oare singur cât a fost plecată după cumpărături? Daca-i aşa, mare îndrăzneală din partea ei judecând după cât eram altminteri de cocoloşit.) Plin de speranţă, o întreb ce mi-a adus. Îmi arată cutia şi îmi spune: — Uite, ciorapi, asta am adus. Ciorapi pentru mine, ciorapi pentru tata, ciorapi pentru tine. Fac mofturi, mă alint şi strig: — Nu, nu-i adevărat! Nu sunt ciorapi!... Şi atunci mama începe să scoată jucăriile: un tanc, maşinuţe, cine ştie câte...
Doi ofiţeri nemţi aflaţi în drum către front sunt încartiruiţi la noi în casă, pentru cât timp, nu-mi aduc aminte — o noapte? o după-amiază şi o noapte? două nopţi? Suntem toţi trei strâmtoraţi într-o singură cameră cea din fund, unde de obicei dorm eu în pătuţul meu cu grilaj. În casă domneşte o atmosferă de nelinişte... Dar cei doi ofiţeri pleacă, cu toţii răsuflăm uşuraţi, nu s-a întâmplat nimic, ofiţerii s-au dovedit a fi domni, doar că în urma lor, în odaia unde au fost găzduiţi a rămas un miros pătrunzător, străin de casă, mai ales de la ţigările lor nemţeşti.
Soldaţi nemţi întind cabluri pe stradă, între stâlpi, în faţa curţii noastre. Şi poate pentru că nu le înţeleg limba, în amintirea mea au rămas drept oameni care se înţeleg mai mult prin gesturi. Naşă-mea povesteşte că un grup de tineri soldaţi nemţi s-au distrat pe seama ei şi a colegelor ei de aceeaşi vârstă luându-le la ochi în glumă cu armele.
Ne întoarcem toţi trei dintr-o vizită. Străbatem un loc întins, foarte slab luminat, unde umbrele noastre cresc după fiecare felinar lăsat în urmă. Fac o reconstituire şi ajung la concluzia că războiul încă nu ajunsese la noi în Basarabia, fiindcă dacă ar fi ajuns, ar fi intrat în vigoare regula strictă a camuflajului. Deci era înainte de iunie 1941, deci nu aveam nici trei ani împliniţi.
Stau la fereastră, în casă, cu privirea îndreptată spre poartă. Curtea coboară uşor dinspre stradă spre casa noastră. Dar acolo la stradă e o altă locuinţă, a unei bătrâne. Rufele bătrânei sunt întinse la uscat într-o curticică împrejmuită cu un gard improvizat, toate de un alb desăvârşit. Printre ele, cearşafuri. În curte intră un bătrân cerşetor cu un picior de lemn dar cu un mers foarte hotărât. Fără nicio ezitare pătrunde în locul împrejmuit, smulge de pe frânghie, cu gesturi nervoase, aproape furioase, un cearşaf sau două şi iese din curte... După ceva timp o aud pe bătrână că i se plânge mamei că i-au dispărut câteva cearşafuri puse la uscat. Spun: — Am văzut cum un bătrân cu picior de lemn a intrat din curte şi le-a luat de pe frânghie. Mama şi cu bătrâna vecină, contrariate, mă ceartă oţărâte: — Ai văzut? Păi bine, măi băiete, şi de ce n-ai spus nimica!... Ridic din umeri, dezarmat. De unde să ştiu eu care sunt obiceiurile oamenilor?
Merg împreună cu mama pe o stradă din Chişinău. La un colţ, în dreptul unei clădiri cu etaj, pe trotuar, un băiat mai mare decât mine, loveşte cu piciorul, din mers, o cutie goală de chibrituri. Îl privesc cu admiraţie. Cutia fâşâie pe asfalt de colo până colo.
Pe înserat intrăm tustrei în magazinul Transnistria trecând printre doi lei de piatră aşezaţi pe piedestale, de-o parte şi de cealaltă a unei intrări monumentale. Înăuntru, o hală imensă, luminată ca ziua, compartimentată în standuri, un furnicar de oameni. Nu ştiu dacă ai mei caută ceva anume. Colindăm standurile în pas de plimbare. Niciodată n-am mai văzut atâta belşug într-un magazin. Ochii îmi cad pe un calup de halva marmorată, cu straturile ei ondulate — cafenii, albe şi bej-gălbui.
Şi încă una, deşi nu-i amintire. O ştiu de la mama. S-o divulg oare? Hai s-o fac... Cică i-aş fi spus mamei, într-o anumită împrejurare, pe când aveam vreo trei sau patru ani: Mama, mie nu-mi plac oamenii...
Asta este! Dacă mama mi-a spus-o, înseamnă că-i adevărat. N-avea niciun motiv s-o inventeze, cu atât mai mult cu cât mama, în ciuda propriilor ei dificultăţi de a stabili contacte cu oamenii, îşi dorea ca fiul ei să fie bine integrat în societate. Iar o asemenea dezvăluire nu era de natură s-o ajute să-şi atingă ţelul. Dimpotrivă... Şi, în plus, se cam potriveşte...
Mai târziu am cochetat cu ideea că dacă e-adevărat că nu-mi plac oamenii, pot spune, în schimb, că îmi place Omul... Aşa să fie?... Cineva ar putea să-mi replice, hâtru: depinde de om.
Ei, acum, dacă am spus-o, fie ce-o fi. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Alexander, magicianul echilibrist*
La sfârşitul unui spectacol de echilibristică pe un cablu întins între doi stâlpi de telegraf (cum le ziceam pe-atunci), deasupra pieţei oraşului, am reuşit să capăt de la Alexander, contra unei sume modice, un autograf pe reversul unei ilustrate (pe care o mai păstrez şi astăzi). Pentru asta a trebuit să mă zbat s-ajung la el făcându-mi loc cu coatele printr-o mulţime care îl înconjura sufocându-l cu entuziasmul ei. Ilustrata îl înfăţişa pe Alexander însuşi făcând echilibristică la mare înălţime, pe un cablu întins peste o stradă, între acoperişurile a două imobile din Braşov. Iscălindu-se, peniţa stiloului lui Alexander s-a împiedicat într-un loc sau două în scamele cartonului moale, gălbui, de proastă calitate al ilustratei. Dar ce mai conta? Semnătura are toate trăsăturile unui caracter puternic, cutezător şi hotărât. Şi cum ar fi putut, în meseria lui, să fie altfel?
Ce nu făcea Alexander acolo sus pe sârmă!... Sigur, s-ar putea spune că şi la circ se face echilibristică pe sârmă. Da, aşa este. Numai că la circ acrobaţii au dedesubt, întotdeauna, o plasă de protecţie. În timp ce Alexander n-avea decât asfaltul pieţei la circa zece metri sub el. Zece metri? Estimarea o fac cu mintea de-acum, apreciind că un stâlp de telegraf n-ar putea fi mai înalt de zece, cel mult doisprezece metri. Dar cu ochii copilului care eram atunci îl vedeam pe Alexander în înaltul cerului nopţii, mergând între stele. De la o stea la alta. Aureolat de lumina reflectoarelor orbitoare...
Alexander pleca de pe mica platformă din vârful unui stâlp, cumpănindu-se cu nelipsita-i prăjină, şi ajungea la platforma din vârful celuilalt stâlp. S-a întâmplat să plece pe sârmă şi fără prăjină, şi atunci braţele lui întinse, în mâneci bufante, erau o neîncetată zbatere pentru menţinerea echilibrului. Mulţimea ştia cât e de greu să umbli pe sârmă fără prăjină şi aprecierea ei se făcea auzită într-o rumoare plină de admiraţie. Alteori Alexander glumea, mimând căderea. Şi atunci un scurt strigăt de spaimă ţâşnea din piepturile sutelor de spectatori care umpleau piaţa. Dar Alexander cădea doar atât cât sârma să-i ajungă între picioare. Era atât de sus şi atât de departe în aureola lui de lumină încât nici chiar cu vederea mea bună de copil nu puteam să fiu sigur că îl văd distrându-se de propria sa şotie, sau doar mi se părea că îl văd râzând... Apoi Alexander străbătea sârma de la un stâlp la celălalt călare pe bicicletă. Se ducea într-un sens, apoi se întorcea mergând cu spatele. Iar la un moment dat, la mijlocul sârmei, rămânea nemişcat pe bicicleta lui fără cauciucuri, doar pe jante, şi mulţimea, entuziastă, izbucnea în aplauze. Îl vedeam pe Alexander stând nemişcat pe bicicletă la mijlocul sârmei şi doar picioarele îi jucau pe pedale, scurt, înainte şi înapoi în zvâcnete de maestru... Se avânta apoi cu motocicleta de la un stâlp la celălalt, în mare viteză, ţinând şi de astă dată prăjina odată cu coarnele ghidonului, lăsând în urma sa un nor de fum cenuşiu strălucind în lumină.
Punctul culminant al spectacolului Alexander îl oferea — simt şi acum un gol în stomac când îmi aduc aminte — luând masa la mijlocul sârmei. Toată mulţimea îl vedea plecând de pe platformă în spinare cu o masă şi un scaun — şi nimănui nu-i venea să creadă. Dar Alexander o făcea. Ajungea la mijlocul sârmei, dădea masa jos din spinare, o punea cumpănind-o pe sârmă, apoi se aşeza pe scaun, în braţe cu prăjina sa cea lungă şi uşor încovoiată, totul cu mişcări lente şi cu o încordare care se transmitea mulţimii. Şi mulţimea încremenea. Dar Alexander încă nu-şi încheiase numărul. Aşezat la masă, scotea de undeva din haină un pahar şi o sticlă, din care îşi turna în pahar, închina spre mulţime şi bea. După asta ce-ar mai fi putut să urmeze?
Alexander n-a îngrădit niciodată locul spectacolului ca să încaseze o taxă de intrare. La sfârşit vindea doar autografe pe ilustrate ieftine. Iar în timpul spectacolului îşi trimitea oamenii, de bună seamă nu mulţi — doi sau poate trei —, să umble prin mulţime cu cheta.
Fiecare punea în vas cât îl lăsa inima. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat