Nu știu dacă a fost vis sau halucinație. Urmez un tratament cu anxiolitice și alcoolul este în principiu contraindicat. Totuși la prânz am băut o bere. Apoi m-am retras în colibă și, cu ochii pironiți în ceasul electronic cu cifre roșii și instabile, de fir încins, am adormit. M-am pomenit deodată pe strada mea din copilărie, ireal de prezent, cum numai în copilărie poți fi, și acopeream cu simțurile acea bucată de stradă, de nici o sută de metri, dintre casa motociclistului, vizavi de curtea noastră, și frizeria adormită din colț, care fusese — și era din nou — miezul miezului lumii mele de copil. Casele pe care le știam, gardurile la stradă, salcâmii de la marginea trotuarului, toate erau la locul lor, și strada rămăsese pe veci însorită. Uite că se poate, mi-am zis, fericit. Nu era nimeni pe stradă, dar strada era, cumva, plină de viață. Toți ai mei, copiii, cu nume știute și neștiute, erau prezenți, ca și mine, în acel loc. În doi pași puteam ajunge la poarta noastră, nimic nu mă împiedica s-o fac, și mama era și ea de față. Putea fi oricând de față. Ba chiar dădea să iasă pe poartă, în stradă, dădea să facă doi pași în întâmpinarea mea. Uite că se poate, mi-am zis. Strada era doldora de viață și de soare.
Nu știu: mai scriu ca să las, totuși, ceva în urmă? Ca să-mi exersez mâna? Sau fiindcă am fost, atunci, atât de fericit?... Și până la urmă ce-a fost asta, halucinație fulgurantă provocată de anxiolitice în combinație cu alcoolul, sau un vis straniu de după-amiază?
