♥
Tata nu a fost răspunzător pentru accident. Nimeni nu l-a învinovăţit pentru cele întâmplate, dar sunt sigur că şi-a tot derulat în minte filmul evenimentului, iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit, şi şi-a reproşat, dacă nu altceva, măcar ora neinspirată de plecare în acea călătorie; şi faptul că m-a luat cu el, când foarte bine ar fi putut să nu se lase înduplecat de rugăminţile mele şi, dând dovadă de mai multă fermitate, să mă fi lăsat acasă. Dar cum putea să prevadă? Cum poţi ghici că un sinucigaş descreierat tocmai s-a pornit să gonească pe şosea şi şi-a pus în minte să-şi încheie socotelile cu viaţa trecând cu toată viteza, orbeşte, pe contrasens, şi năpustindu-se în prima maşină pe care destinul avea să i-o scoată în cale. Iar destinul i-a scos în cale maşina care rula pe banda a doua, puţin înaintea noastră. Sunt sigur că tata s-a considerat răspunzător că el a scăpat aproape nevătămat, în timp ce eu au am ajuns cum am ajuns. Dar ce ar fi putut să facă? La goana aceea nebună a sinucigaşului şi a maşinii proiectate de acesta către banda pe care circulam noi, orice reflex al tatei, oricât de rapid, nu i-ar mai fi fost de niciun folos... Eu, în orice caz, nu l-am învinovăţit niciodată. Toată lumea era de acord: cine porneşte la drum cu maşina dintr-un oraş într-altul îşi asumă un risc... Până la urmă, eram fericit că am scăpat cu viaţă şi că, în mare parte, în anii următori mi-am putut purta singur de grijă. Se pot imagina nenorociri mult mai mari. Dar tata pesemne că tocmai pe acestea le excludea din retrăirile sale, şi se învinuia pentru cea care se întâmplase. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Aşa că, una peste alta, eram din nou pe scaunul din dreapta, alături de el, scaunul pe rotile încăpea fără dificultate, pliat, pe bancheta din spate, nu? — şi mă delectam cu priveliştea minunată care mi se derula prin faţa ochilor. Vedeam, ca şi altă dată, câmpurile de porumb şi de floarea-soarelui, care se întindeau cât vedeai cu ochii. Lăsându-mă în voia reveriilor, mi se părea din nou că toate se rotesc în jurul nostru, ca pe discul culorilor curcubeului, cu care Doamna Ştefan ne demonstra, stând în faţa clasei, că lumina albă este urmare a combinării tuturor radiaţiilor monocromatice. Cu condiţia să învârteşti discul destul de rapid. Dar în jurul nostru lanurile se învârteau suficient de lent pentru ca fiecare felie să-şi păstreze culoarea ei — verdele lanurilor de porumb, galbenul celor de floarea-soarelui, auriul ogoarelor culese de grâu şi de orz... Dar în jurul nostru câmpia care mi se înfăţişa privirii nu era decât o părticică din globul terestru, una minusculă, şi, dacă nu o vedeai astfel, în mişcare, cum o vedeam eu, poate că îţi dădea un sentiment de siguranţă — siguranţa terenului ferm, siguranţa că nu te ameninţă nicio catastrofă telurică, nicio înclinare sau cutremurare. Dar când totul se mişca în jur, îmi venea parcă să mă întreb cât era totuşi de sigură carapacea care ne susţine în imensitatea Universului. Prea departe privirea nu putea să ajungă. Auzisem spunându-se că un om, stând în picioare pe o câmpie întinsă, nu poate să vadă în jurul său, datorită curburii Pământului, decât pe o rază de cel mult douăzeci şi opt de kilometri. Orizontul. Douăzeci şi opt de kilometri? Foarte puţin, dacă stai să te gândeşti. La douăzeci şi opt de kilometri în jurul tău e un cerc imaginar. Totul e imaginaţie, totul e geometrie. Niciun cerc mai ferm nu-i de găsit nici dincolo de orizont, acolo unde privirea nu poate ajunge... Maşina rula cu viteză pe şosea, lângă mine tata conducea tăcut, ia Pământul în rotaţia sa poate că ne venea în întâmpinare, iar noi, până la urmă, poate că, cu toată relativitatea de care ne vorbea Doamna Ştefan, rămâneam în nemişcare, într-un punct suspendat în Univers. E adevărat că pojghiţa pe care ne ducem viaţa şi călătorim de colo până colo, litosfera, se sprijină pe straturi mai groase şi mai ferme, chiar dacă din ce în ce mai fluide către centrul Pământului. Dar străbătând cu gândul toată grosimea Globului, ajungeam, de partea cealaltă, din nou în spaţiu. Pământul însuşi plutea. Plutea în spaţiu, la voia echilibrului unor forţe insesizabile, a căror durabilitate nu o putea garanta nimeni... Deasupra noastră pluteau nori albi, la fel de frumoşi ca şi altă dată, doar că acum, în maşina în mişcare, nu frumuseţea lor era cea care mă tulbura, ci inconsistenţa. Vieţuiam pe o sferă a cărei consistenţă era la fel de îndoielnică ca şi a norilor. Era oare uniform câmpul magnetic? Era oare uniform şi stabil câmpul gravitaţional care îi asigura Pământului stabilitate pe traiectoria sa? Sau oricând Pământul putea să intre într-o anomalie, într-o capcană gravitaţională, şi totul să se încline, în ciuda miliardelor de ani de trecut fără mari catastrofe, pe care gândul se bizuia pentru a-şi găsi liniştea? Cât putea să dureze siguranţa?
