La una din puţinele mele cărţi ţineam mai mult decât la celelalte. Era Călătorie pe Planeta Roşie, o carte ilustrată, cu file foarte tari şi foarte lucioase şi care, din această cauză, nici nu se ferfeniţise, aşa cum se întâmplase cu altele. Atunci când nu jucam marocco, îmi petreceam ore întregi răsfoindu-o şi mai ales cufundându-mă în detaliile pozelor. Rezistam eroic cu ochii deschişi la acel adormitor galben-roşcat al necuprinsei întinderi marţiene, care era şi ea un deşert, la fel cum vedeam în închipuire Sahara. Numai că deşertul de pe Marte îl cunoşteam mult mai bine întrucât avea o istorie, aşa cum reieşea din Călătorie pe Planeta Roşie, şi o mulţime de repere stabile, pe care le treceam în revistă iarăşi şi iarăşi, fără să ostenesc. Era printre ele Muntele Olimp, a cărui înălţime, de douăzeci şi doi de kilometri, punea la grea încercare puterea mea de imaginaţie atunci când încercam în minte o comparaţie cu cele mai înalte piscuri ale Carpaţilor. De aproape zece ori mai înalt decât Negoiul? Sau Moldoveanul? De aproape trei ori mai înalt decât Everestul? Să tot urci, să tot urci, mereu cu gândul la un trecut când toate apele planetei s-au evaporat. Nu însă fără să lase urme... Să hoinăreşti pe funduri de mare, pe albii de fluvii secate, în lungul uriaşelor canioane de la sud de Ecuatorul marţian, cum erau Marineris sau Hebes, să vezi cum umbrele înserării coboară treptat în josul viroagelor suprapuse, aidoma crengilor unor arbori desfrunziţi şi uscaţi de milioane de ani, răsturnaţi cu coroanele în jos, răsfiraţi în evantai în golfuri mari cât continentele, pe fundul cărora dormitează mări alburii de piatră, brăzdate de valuri încremenite pentru totdeauna.
Scrutam avid deşertul acela roş-gălbui presărat cu pistrui mortali purtând amprenta uriaşei indiferenţe cu care pietre astrale izbiseră de-a lungul miliardelor de ani deşertul marţian, căzând fără nicio noimă din adâncul şi negrul cer intergalactic. Craterele! Miile de cratere răspândite pe toată faţa planetei, mai mari şi mai mici, distanţate între ele sau întretăiate, unele chiar aproape suprapuse. Un pustiu frământat şi nesfârşit, asta era planeta Marte. Iar de n-ar fi fost să fie chiar pustiu, nimeni de pe faţa lui n-ar fi avut nicio şansă să se salveze de la nimicire, fie că putea umbla pe propriile-i picioare, fie că nu. Făcând în gând un calcul sumar, ajungeam la concluzia că zece mii de ani, să zicem, ar fi putut să treacă între două căderi de asteroizi. Zece mii de ani, pe care nu era nimeni să-i aştepte cu nelinişte în suflet. Şi dacă nimeni nu-i aştepta, puteau să treacă incredibil de repede. Asta simţeam, în străfulgerări confuze şi neliniştitoare. Apoi mi se năzărea că oricum puteau să treacă repede zece mii de ani, de la o civilizaţie la alta, şi nimeni să nu îşi mai amintească de vreo catastrofă astrală din trecut, astfel ca ea să poată lovi din nou, în fiecare clipă, pe neaşteptate. Dacă Marte purta cu el pe orbită acele semne ale dezastrelor, nenumărate, de ce ar fi fost Pământul ferit? O dată la zece mii de ani? Sau poate mai des? Ceea ce mă îngrozea cu adevărat era că totul stătea sub zodia întâmplării. Nu mă gândeam la Dumnezeu. În imaginaţia mea, un colos lipsit de ochi, de simţuri, şi foarte probabil fără cap, dar dispunând de o putere colosală, tot numai piept, grumaz şi muşchi, n-avea, stând deasupra Lumii, nimic în vedere, niciun plan, niciun scop, atunci când punea în mişcare Biliardul Universului. Nimic nu mai conta, sănătatea mea, care mă preocupa atât de mult, cea mai mare parte a timpului, nu mai conta, era un mic amănunt faţă de tot ce se întâmplase de-a lungul mileniilor şi urma să se întâmple de acum încolo, în mileniile viitoare.
Cobora înserarea şi umbrele ei intrau plutind pe fereastră şi îmblânzeau tot ce mă înconjura.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică
