Laurian și Laura (28)

Pacienți lunatici

Poarta spitalului era larg deschisă, putea să intre oricine, iar curtea era plină de pacienți, de parcă spitalul ar fi fost în curs de evacuare. Dacă te uitai însă mai bine, observai câteva dube care păreau parcate acolo pentru totdeauna, cu scărițe de lemn rezemate de pragul ușilor deschise din spate. Mai că nu începuseră să crească fire de iarbă pe lângă talpa acelor scărițe. Deci nici vorbă de evacuare. Dimpotrivă. Mulți dintre pacienți erau imobilizați în scaune pe rotile, în timp ce alții, în cârje, șontâcăiau de colo până colo.
   — Hm! Ciudățenie! se miră Flavius. Intră cine vrea și iese cine vrea.
   Doar că nimeni nu încerca să se facă pierdut pe poarta larg deschisă. Pacienții rămâneau în curte. Pluteau ca lunaticii. Nu-i supraveghea nimeni, dar nici nu păreau să aibă nevoie de supraveghere. Laurian realiza abia acum, privindu-i pe acei pacienți deplasându-se, cât de apăsătoare poate fi lentoarea. Umblând, oamenii aceia nu se ciocneau unul de altul. Fiecare părea să-și aibă traiectoria lui. Nimeni nu stătea de vorbă cu nimeni. Să fi fost printre ei și Margareta-Nebuna? Și Vartic? Și Matilda?
   Cei cinci din ambulanță priveau cu inima strânsă. Mai puțin Teo, care trecuse prin multe la viața lui.
   Se priviră unul pe altul, își dădură curaj, coborâră. Laurian aproape că uitase cum se vorbește atunci când întrebă, absorbit de mulțimea din curte, dacă îl vede cineva pe Vartic. Nu primi niciun răspuns. Căscau cu toții gura la spectacolul mut și lent dintre pavilioane. Trecură de ghereta goală a portarului, prin dreptul porții larg deschise și se amestecară printre pacienți.
   Era acolo un bărbat de o vârstă incertă, cu părul încărunțit, care stătea nemișcat, cu brațele întinse pe lângă corp în jos, lângă ușa deschisă a unei ambulanțe și se uita în gol.
   — Ce-ați pățit, v-ați lovit? îl întrebă Laura plină de compasiune, cercetându-i fața de aproape.
   — Mm? făcu absent bărbatul încărunțit, răspunzând pe un ton familiar necunoscutei care era pentru el Laura.
   Avea un mic semn la tâmplă, de forma unei monede, negru-vinețiu, înconjurat de un halo roșiatic.
   — V-ați lovit? insistă Laura arătând spre propria-i tâmplă. Își deplasă capul, cercetă tâmpla cealaltă a omului, compară: acolo observă același semn.
   — Lasă-l, Laura, spuse Flavius. Nu te-nțelege.
   Laura se uita la Flavius contrariată:
   — Ce poate să-nsemne asta? Șocuri electrice?
   Flavius ridică din umeri:
   — Habar n-am.
   — Dar atât de puternice, să lase urme?
   Uimirea Laurei nu înceta. Se uita cu oroare la tâmpla arsă a pacientului.
   — M-am lovit, vorbi bărbatul pe neașteptate. Era tot absent.
   — Cu ce? stărui Laura. E cam ciudat semnul de la tâmpla dumneavoastră, nu vi se pare?
   — Laura, nu insista, repetă Flavius.
   Bărbatul cu semne la tâmple continua să privească în gol.
   — Uite! exclamă Laura arătând spre tâmpla unei femei aflate doi pași mai încolo. Se apropie de ea și arătă spre tâmplă: același semn negru cu un halo de roșeață. — Pe dumneavoastră cum vă cheamă? i se adresă. Mai țineți minte cum vă cheamă?
   — Margareta, răspunse automat femeia, cu ochii în gol.
   Laura tresări și își miji ochii spre ea. Fu cât pe-aci s-o întrebe: Margareta-Nebuna? Dar își dădu seama că n-avea niciun rost: era altă Margareta.
   — Ce-ați pățit la tâmplă?
   Pacienta zâmbi vag ca și cum i-ar fi venit în minte o amintire îndepărtată, care n-avea nicio legătură cu momentul actual.
   — Nu vreți să plecați? se aplecă Laurian spre ea, cu o întrebare aruncată, așa, într-o doară. Nu vreți să plecați din spital?
   Privirea femeii nu se clinti de la orizonturile îndepărtate pe care nici nu le vedea.
   Se adânciră în mulțimea de pacienți din curtea spitalului, se uitară în dreapta, în stânga, cercetară cu atenție fiecare tâmplă marcată de semnul negru cu halo roșiatic.
   — Nici dumneavoastră nu vreți să plecați? îl întrebară pe un altul, la întâmplare.
   Acesta făcu un gest ca și cum ar fi vrut să dea mâna cu ei. Dar când Laurian dădu să-i răspundă întinzându-i mâna, îndoi deodată, jucăuș, două degete sub palmă și, cu o sclipire ciudată în ochi, îl întrebă:
   — Câte degete vezi? Trei? Te-am păcălit! Ia uite-aici! Am cinci! Le am pe toate!
   Spunând asta își dezdoi brusc degetele rășchirate, zguduit de hohote de râs care îi dezvăluiră gura știrbă.
   Laura se înclină spre urechea lui Laurian.
   — N-are semne la tâmple, îi șopti ea.
   — Nu-i nevoie să vorbești în șoaptă. Omul nu te-nțelege.
   Bărbatul știrb tresări iritat.
   — Ce? strigă el cu fața schimonosită.
   Laurian își ridică ochii peste capetele celor din curte și observă siluete de-ale personalului medical al spitalului la aproape toate ferestrele de la etaj. Stăteau nemișcate, câte una sau câte două la o fereastră și se deslușeau oarecum neclar; dar interesul lor pentru ceea ce se petrecea jos în curte era vădit. Siluete tăcute și distante, care se uitau fără să clipească, abia reținându-și sila, la lighioanele nedistincte, cuprinse de torpoare. Și totuși cu o anume curiozitate. Ca să-i privești altfel era nevoie de un efort de reconsiderare. El însuși avea nevoie de un efort de reconsiderare. Al cărui impuls să vină, de unde? Uneori însă era de-ajuns să renunți la toate constrângerile tale interioare și să te lași purtat de gânduri bune. Indiferența și cu atât mai mult ura erau înlăturate printr-o nouă imagine, una bidimensională; căci portretul întotdeauna idealizează și, idealizând, încântă simțurile și adaugă ceva strălucitor, trecut neobservat până atunci. Laurian găsea aproape pentru fiecare de care își amintea câte o imagine idealizată și nu se știe de ce semănau cu toții, întru frumusețe, unul cu altul și, cumva, steluțe de simpatie le licăreau în jurul buzelor și le înconjurau părul, și el se minuna că până atunci nu observase cât de bine arătau cu toții. Se lipea fără să bage de seamă de o mânecă de pulover tricotat, o mânecă pufoasă, care se dovedea a nu fi a altcuiva decât a Matildei — care de fapt trebuie să fi fost pe-aici pe undeva, dar el încă n-o identificase în mulțime — și se simți, în pofida celor șaptezeci și cinci de ani ai ei, atât de atras de ea, încât, ca să evite orice gând de infidelitate, îi căută Laurei mâna.
   Laura interpretă în felul ei atingerea lui și, înălțând spre el o privire drăgăstoasă, îi răspunse strângându-i la rândul ei mâna. I-o lăsă însă în momentul când simți că atenția lui Laurian era distrasă de altceva.
   — Vartic? șopti uluit Laurian când fața prietenului său îi răsări drept în față, la câțiva metri distanță, printr-un culoar deschis întâmplător în mulțimea inertă.
   Vartic îl privea cu indiferență.
   Laurian uită de Laura și păși spre el. Siluetele de la ferestre captară jos în curte o mișcare neobișnuită. În cei câțiva pași până la prietenul său, uimirea lui Laurian parcă se topise. Spuse:
   — Te obișnuiești cu toate, dragule, nu-i așa? Îi lăsă timp să-i răspundă sau să dea măcar din cap. Dar bărbia lui Vartic rămase imobilă. Observă semnele negre de pe tâmplele prietenului său: — Nici pe tine nu te-au cruțat, Vartic... Dar, sigur, de ce te-ar fi cruțat? Pentru ei, toți suntem la fel de vrednici de dispreț... De fapt, bănuiam c-am să te găsesc aici, dragule. Venisem să te iau cu mine. Vartic nu dădu niciun răspuns. — Ai observat, nu? Am spus „venisem”, nu „am venit”. Aveam o presimțire că n-ai să vrei să vorbești cu mine. Vartic se uita la el, dar nu-l privea în ochi; fixa un punct, unde? Undeva pe frunte? Laurian își continuă monologul: — Da, Vartic, nu-mi puneam mari speranțe. Am venit să-ți mulțumesc pentru că te-ai deranjat noaptea și ai venit la bancă, atunci, cu ani în urmă, ți-aduci aminte. Și pentru că m-ai dus la gară cu mașina... Plecam spre Vest... A fost doar o încercare eșuată... Sper ca de data asta să am mai mult noroc. Doar că acuma nu mai plec singur. Plec cu frații mei... Și cu Laura. Poate și cu Matilda, dacă o să vrea să vină... Deși, sincer să fiu, mă cam îndoiesc. Apropo, n-ai văzut-o pe-aicea prin curte?... Matilda, doamna de șaptezeci și cinci de ani... Ai cunoscut-o, știu sigur. Doar că probabil nu-ți mai amintești de ea... Sper să te faci bine, Vartic, să scapi cât mai repede de-aici. Dar, ce să spun, pentru asta trebuie să așteptăm ca vremurile să se schimbe... Să așteptați, voi cei ce rămâneți acasă. O să ai răbdare s-aștepți, dragule?
   Îl strânse la piept și îl bătu ușurel cu palma pe spate, iar Vartic rămase inert, nu răspunse în niciun fel. Când își depărtă puțin fața de el și i se uită în ochi, văzu două lacrimi prelingându-i-se pe obraji în jos, oprindu-i-se în barbă.
   — O să fie bine, Vartic dragă, nu-ți face griji. O să ne-ntoarcem la zilele noastre bune, o să vezi.
   La o fereastră de la etaj, două siluete feminine își întoarseră capetele una spre cealaltă și se putu ghici că schimbă între ele, cu o mină preocupată, câteva cuvinte.
   — Vino aici, Laurian! răsună vocea Ameliei de undeva dintr-o parte. Ți-am găsit prietena!
   Era Matilda. Gârbovită toată, cum o știa, ședea pe un scaun pliant și mângâia pe cap o pisică neagră care îi stătea în poală și picotea. Bătrânei părea să-i fie greu să ridice capul spre Laurian, în schimb de pe buzele ei, care de astă dată îi acopereau în întregime dinții, se desprindea discret un zâmbet întors probabil spre o amintire numai de ea știută.
   — Matilda!
   Sus la fereastra pavilionului cele două siluete dădeau semne de neliniște.
   — Eu sunt, îi răspunse molcom bătrâna. Ești Laurian. Te-am recunoscut. După cum vezi, am și companie.
   — Mă bucur că sunteți bine, Matilda. Ceilalți, mă refer la cei din jur, ar da orice să fie la fel de bine ca dumneavoastră.
   — Crezi? Nu fi atât de sigur. Să-ți spun ceva, Laurian. Pe mine nu mă deranjează că-i neagră. Dacă te uiți la mine și dacă mai adaugi și vârsta, ai zice că toată viața nu mi-am dorit altceva decât să mângâi o pisică. Dar să știi că nu-i așa. E prima dată când țin o pisică în poală. Nu-ți vine să crezi, nu?
   Dintre cele două siluete de la fereastră nu mai rămăsese decât una singură. De acolo de sus se uita drept spre ei cu o privire concentrată.
   — Da, aveți dreptate, Matilda, îi răspunse bătrânei de pe scaunul pliant. Întotdeauna mi-am închipuit despre dumneavoastră că sunteți într-o relație bună cu pisicile.
   O înconjuraseră toți patru și se uitau la ea cu simpatie.
   — Mă bucur mult că vă găsesc într-o stare atât de bună, continuă Laurian.
   — Nu am prea multe așteptări, spuse Matilda. Niciodată n-am fost ahtiată după confort. Totdeauna, după cum știi, m-am mulțumit cu puțin. Mâna ei cu degete noduroase aluneca delicat, cu mișcări repetate, peste blana linsă a pisicii negre. — Presupun că ai venit să-ți iei rămas bun de la mine.
   — Nu tocmai, spuse Laurian. Eu, spre deosebire de dumneavoastră, mai am ceva așteptări. De fapt, speram să vă scoatem de-aici.
   — Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine. Dar nu mai sunt cea pe care o știai, Laurian. Mi-au slăbit puterile. Mi-au slăbit tare mult puterile. Mai mult v-aș încurca.
   — Deloc, doamnă Matilda, interveni Amelia, afectuoasă. Nu ne-ați încurca niciun pic.
   O femeie în halat alb se apropie de Laurian dintr-o parte și, întinzându-se dinspre umărul său, i se adresă cu o discreție severă:
   — Vreți să veniți un pic?
   Laurian o urmă până la zidul pavilionului, chiar sub fereastra de la etaj unde rămăsese o singură siluetă.
   — Sunteți Laurian, da?... Vreau să vă spun să n-o mai căutați pe prietena dumneavoastră.
   — Care prietenă? tresări Laurian surprins.
   — E vorba de Margareta. Să n-o căutați, dacă cumva aveați intenția asta. Pacienții nu știu, vreau să spun n-au cum să știe, după cum cred că v-ați putut da seama. Margareta s-a aruncat de la etaj acum vreo două zile. N-am putut s-o salvăm... Sper că n-aveți de gând să declanșați vreo investigație. N-aveți nicio șansă.
   — Vă simțiți cu musca pe căciulă? o provocă Laurian.
   — Nu, deloc. Nu suntem spital de psihiatrie ca să fim obligați să punem gratii la ferestre.
   — Nu sunteți? Judecând după pacienții pe care îi vedem aici în curte, nu s-ar zice.
   — Să știți că de multe ori oamenii caută remedii în locuri greșite.
   — Sunt convins, spuse Laurian ironic. Și atunci trebuie să li se dea un brânci din spate.
   — Nu știu ce vreți să spuneți, replică femeia pe un ton glacial.
   — Stați liniștită, scurtă Laurian discuția, n-am de gând să declanșez nicio investigație.
   — Bine faceți.
   Femeia în halat alb avea brodate cu roșu, pe marginea buzunarului de la piept, inițialele M.J.U.C. Întorcând pentru prima oară capul spre el, îl fixă cu o privire insinuantă.
   — De altfel, reluă ea, bănuiesc că dumneavoastră n-o să vă întoarceți din drum pentru un caz dinainte pierdut. Sper să nu faceți greșeala să credeți că toți pacienții noștri sunt chiar așa de absenți precum par. Unii dintre ei aud foarte bine și înțeleg ceea ce aud. Chiar dacă nu dau semne. Și, o să vă mire poate, obișnuiesc, dacă-i întrebi, să spună ce-au auzit.
   Așa deci. Laurian se întoarse spre intrarea în spital, unde poarta era în continuare larg deschisă. Teo era tot acolo, în ambulanța lui ciuruită de gloanțe.
   Așadar, pe Margareta-Nebuna nu mai avea de ce s-o caute printre pacienții care umpleau curtea. Scăpase pentru totdeauna de arestul comisariatului armatei, care o terorizase timp de atâția ani... Prietenul său Vartic trăia în liniștea lui, unde nu își mai avea locul pasiunea pentru parade și muzici militare. Și pentru nicio pasiune. Bivuacuri, bivuacuri, îi răsună în amintire o frântură din cântecul pe care Vartic începuse să-l fredoneze în mașină, cu ani în urmă, în noaptea când îl dusese la gară. Noaptea aceea care se dovedise nefastă. Bivuacuri, bivuacuri... Doar Matilda rămânea în urmă, să țină piept gândurilor negre, ea care prezisese tramvaie înțepenite pe linii, dar în același timp păstrase pentru ea o rază de speranță.
   Se urcară cu toții în duba unde Teo, stând la volan, îi aștepta.
   — Gata, asta a fost tot? întrebă el.
   Dar era de la sine înțeles că da, asta fusese tot. Porni motorul și, sucind de volan cu brațele lui vânjoase, întoarse mașina către stradă, către ultima cursă.