Pe la începutul anilor ’50, într-o vară, pe când eram în vacanţă, peste oraş a dat epidemia. Paralizie infantilă. Sau, cu un cuvânt care mie îmi suna încă şi mai sinistru, poliomielită! Poli — capacitatea multiplă de a face rău! În mintea mea de copil ipohondru epidemia a devenit aproape instantaneu o ameninţare iminentă asupra vieţii mele încă netrăite. (Dar când oare, în ce moment al vieţii, putem accepta mai uşor un risc, împăcaţi cu gândul că ne-am trăit viaţa sau cea mai mare sau mai importantă parte din ea?) În oraş au început să circule fel de fel de zvonuri, cum că s-ar fi îmbolnăvit băiatul cutărui zarzavagiu, sau fata cutărei profesoare, sau că ar fi murit cutare, şi cutare... Situaţia în satul Brebu ar fi fost, se zvonea, de-a dreptul disperată, că acolo paralizia infantilă ar fi făcut ravagii şi de aceea satul ar fi fost închis. Carantină. Imaginaţia mea lucra şi expresia de preocupare pe care aş fi observat-o, probabil, numai pe faţa mea dacă mi-aş fi surprins chipul în oglindă, o vedeam în ochii tuturor celor din jur. În loc să-mi încep ziua, ca altădată, cu planuri de hoinăreală, mi-o începeam pipăindu-mi ganglionii limfatici de sub maxilar, despre care auzisem că indică, dacă sunt umflaţi, prezenţa unei infecţii în corp, sau, cu adăugire de la mine, prezenţa unei contaminări, inclusiv cu virusul paraliziei infantile. Şi îmi încheiam ziua tot pipăindu-mi ganglionii, după ce, de-a lungul zilei, îi mai pipăisem încă de cel puţin zece ori, părându-mi-se, bineînţeles, cam de tot atâtea ori, că mărirea ganglionilor e ca şi constatată, deci infecţia era pe ţeavă, deci paralizia infantilă sta să izbucnească în anemicu-mi trup cu sistemul imunitar la pământ.
Aş fi făcut, de-aş fi putut, un cocon în jurul trupului meu ameninţat până când epidemia ar fi trecut. Şi mă căinam pentru nenorocul de a nu mă fi născut într-o eră când poliomielita va fi fost eradicată, aşa cum de foarte multă vreme nu mai auzise nimeni de vreo epidemie de ciumă spre exemplu...
„Paralizia infantilă ucide şi schilodeşte” — asta am auzit într-o seară la Vocea Americii. Tata împreună cu domnul Peiu, vecinul nostru basarabean, chiriaş şi el, şi cu domnul Hoepfner, singurul din curte care avea în casă un aparat de radio, se întâlneau aproape în fiecare seară şi, cu vădită satisfacţie, ascultau Vocea Americii c-un aer conspirativ. Savuram aerul acela conspirativ şi eram mândru nevoie-mare că mă acceptau alături de ei şi aveau încredere în mine că, iată, deşi copil, n-am să bat toba despre serile lor petrecute la lumina galbenă a scalei radioului, ascultând posturi interzise.
Cu toţii şedeau cu coatele rezemate de genunchi, privind fiecare în pământ, cu auzul încordat, şi doar din când în când schimbau între ei priviri pline de semnificaţie...
Aşadar, spuneau la Vocea Americii, „Paralizia infantilă ucide şi schilodeşte”. Dar n-o spuneau pe un ton alarmist ci aşa, ca un fel de constatare ştiinţifică; şi adăugau: „Nu mai ţineţi copiii închişi în casă. Lăsaţi-i să se joace afară, în aer liber...” Ei bine, asta era de natură să-mi redea speranţa că mai existau şanse să scap cu viaţă şi, eventual, neschilodit... Iar în compania tatei şi a celorlalţi doi vârstnici, care mă acceptau în preajma lor, temerile mele provocate de poliomielită aproape că se volatilizau...
Nu pentru mult timp însă. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, în peregrinările mele prin oraş, case pe uşile cărora autorităţile sanitare lipiseră bileţele pe care stătea scris: ATENTIE! BOALĂ CONTAGIOASĂ — PARALIZIE INFANTILĂ! Îmi amintesc de o astfel de casă chiar pe Strada Principală, nu departe de biserica Trei Ierarhi. Nu mai ştiu ce sau pe cine căutam. Am intrat, pe înserat, în curticica din faţă împreună cu un coleg. Pe stradă deja se aprinseseră luminile, în timp ce curticica era învăluită în întuneric. Tufe dese de liliac aproape că făcuseră boltă deasupra scurtei alei de la intrare. Nu se clintea nicio frunză, în casă nu se vedea nicio lumină, tăcerea era totală, casa părea părăsită. Doar pe marchiza cu geamlâc cădea, de la felinarul din stradă, o pată palidă de lumină. Şi atunci, în lumina aceea palidă, am zărit biletul lipit pe uşă. Am tulit-o amândoi ca din puşcă şi am ţinut-o într-o fugă până mult dincolo de biserică, de parcă paralizia infantilă venea plutind, stafie, pe urmele noastre, să ne ia viaţa.
Tata împreună cu ceilalţi doi domni continua să asculte, serile, Vocea Americii. Sistemul de sănătate din România comunistă era aspru criticat şi făcut răspunzător pentru eşecurile sale în combaterea epidemiei de paralizie infantilă. Asta deja era politică, pe care n-o înţelegeam şi n-o prea luam în serios. Doar vorbe, asta mi se părea. Şi vorbele nu puteau constitui o ameninţare adevărată. Vorbe, inofensive, auzeam şi în odaia domnului Hoepfner şi peste tot. Se vorbea, se făceau glume, se râdea. Nu judecam vorbele după înţelesul lor ci mai mult după ton, după mimică şi după gestică. Mă simţeam bine în compania celor trei, nu citeam pe feţele lor cine şie ce îngrijorare, uitam de spaimele din timpul zilei, uitam să-mi pipăi ganglionii limfatici de sub maxilar.
Apoi autorităţile comuniste au început să bruieze emisiunile postului Vocea Americii. Cu maximă promptitudine. This is the Voice of America — asta era tot ce mai apucam să auzim. În clipa următoare se pornea uruitul infernal al staţiei de bruiaj. Cei vârstnici se uitau unul la altul cu feţele lungite, clătinau din cap a dezamăgire şi în final ridicau din umeri. Asta e!... Nu mai aveam ştiri despre epidemia de paralizie infantilă.
Şi parcă nici zvonurile n-au mai fost atât de nimicitoare.
Zilele verii treceau, calde şi senine... Cine căzuse victimă epidemiei, ghinionul lui — cine nu, îşi vedea mai departe de îndeletnicirile de fiecare zi. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
