Scriptum (13)*

   Însemnări din carneţelul albastru

Uneori eşti conştient că replicii unui personaj trebuie să-i urmeze o anume replică, cea aşteptată. Sau o situaţie dată trebuie să se rezolve într-un anumit fel, cel aşteptat. Pentru a evita însă căderea în indezirabilul banal, adică previzibil, inventezi o replică mai puţin verosimilă; sau situaţiei date îi găseşti rezolvarea într-o manieră diferită de cea aşteptată. De ce o faci? Pentru a şoca? Desigur, nu-i exclus nici asta. Dar procedând astfel creezi în mod voit o anumită ambiguitate pe care o percepi drept provocare. Personajul se transformă, începe să difere de cel imaginat iniţial. Nu este doar cititorul cel ce urmează să fie „şocat” ci şi tu însuţi, ca autor. Fiindcă anticipezi că „noua cale” te va călăuzi către o zonă unde toate sunt altfel şi totul urmează să fie descoperit. Cu o singură condiţie: să te menţii între limitele onestităţii.
   „Şi unde îţi notezi toate astea?” întrebă Miruna. „Ai un carneţel special? Sau le notezi pe unde apuci?”
   Bleer scoase din gentuţă carneţelul albastru şi îl puse pe masă în faţa Mirunei, lângă farfurioară, aşa, ca un gest de prietenie şi de încredere şi totuşi cu reţinerea cuvenită. Şedeau la o măsuţă de doi, la o terasă din centru. Într-un gest de abandonare în braţele comodităţii, Bleer îşi lăsase la picioare, pe pardoseală, aparatul de fotografiat în tocul lui negru, ponosit, purtat peste tot, inclusiv prin trenuri de mâna a doua şi a treia, prin trenuri-navetă, cu zori îmbâcsite drept imagine curentă.
   „Poate că sună pretenţios, spuse el, dar mă bucur că am cu cine să schimb câteva impresii. Nu mă jenez de tine. Chiar deloc. Pentru mine, Miruna, e ca şi cum ai fi răsărit din pământ, să ştii. N-aveam pe nimeni înainte de tine.”
   „Am răsărit din pământ, într-adevăr!” încuviinţă ea cu voioşie. „Din subterană! Parcă nici nu-mi vine să cred că am reuşit să ieşim de-acolo până la urmă.”
   „Nu vreau să mă laud, dar eu am câte o reţetă pentru oricare situaţie. Sau cel puţin aşa îmi închipui. Chiar şi pentru situaţiile în care nu întrevezi deznodământul, sau nu ţi-l aminteşti.”
   „Şi cum e?” vru ea să ştie. „Mă interesează însemnările tale. Reţinut cum te ştiu, pariez că le-ai pus un titlu modest, aşa-i? Cum le-ai intitulat? «Notaţii literare»? Am ghicit?”
   „Ai ghicit”, recunoscu el. „Dar nu cred că interesează pe altcineva decât pe mine însumi.”
   „Nu mă îndoiesc că la fel de asiduu îţi notezi şi subiectele.”
   „Mai asiduu!”
   „Şi toate au o şansă să iasă ceva din ele într-o bună zi?”
   Bleer luă o linguriţă de profiterol.
   „De cele mai multe ori, spuse el, am grijă să nu dezvălui prea mult. Dar câteodată, când decid că un subiect nu poate fi dezvoltat dintr-un motiv sau altul, adică îl consider abandonat, îmi face plăcere să discut despre ce ar fi putut să iasă. Rămâne ceva, aşa, ca un fel de esenţă, prea concentrată ca să mai folosească la ceva, dar asta nu înseamnă că nu rămân cu o simpatie deosebită pentru ea. Într-o zi, dacă n-ai să dispari din viaţa mea, am să-ţi povestesc, poate, despre «Revelion în doi».”
   „N-am de gând să dispar.”
   „Bine, atunci am să-ţi povestesc.”
   „Ce-i asta «Revelion în doi»? Unul din subiectele abandonate?”
   „Prea stupid ca să mă fi agăţat de el... Dar mi-a rămas de pe urma lui, aşa, un fel de nostalgie... Care mă cuprinde din când în când. Uneori regretele pot fi dulci, nu crezi?”
   „Poate că într-o bună zi o să te trezeşti că a sosit momentul pentru el”, îl încurajă ea.
   „Da, nu exclud. Era vorba de un cuplu, un el şi o ea, soţ şi soţie, care încearcă să se regăsească după ce li se păruse, sau cel puţin lui i se păruse, că nu mai e nimic de făcut pentru a salva cuplul. Şi recurg la tot felul de jocuri pentru a-şi recupera iubirea pierdută.”
   „Pierdută pentru totdeauna?” se interesă Miruna zâmbind.
   Bleer împinse farfurioara goală către mijlocul măsuţei şi rămase cu privirea în jos.
   „Se mai întâmplă. Sunt situaţii când nu mai e nimic de făcut.”
   „Nimic de făcut? Pentru aşa ceva mă tem că n-ai să găseşti înţelegere la nicio editură.”
   „Da, încuviinţă el moale, norocul meu e că nici nu-mi propun să ajung la vreo editură. Pot să mă amuz căutându-le celor doi eroi alte nume, pot să mă joc de-a anagramarea, încă nu-i totul pierdut.”
   „La noi la ziar au angajat un tip care asta face tot timpul, de dimineaţă până seara. Depistează cazuri de anagramare, sau aluzii ascunse, fel de fel de intenţii ascunse, ştii tu.”
   „La voi la «Convingeri comuniste»?” se miră Bleer.
   „E un tip cam ciudat. Dar îmi închipui că nu poţi să nu fii ciudat în situaţii dintr-astea. În sfârşit, n-am niciun chef să-mi mai amintesc. Hai mai bine să vedem ce mai ai pe-aici. Asta ce mai e? Tot o însemnare?”
   De fiecare dată când sunt în impas cu o scriere, un cuvânt cheie mă salvează. De multe ori cuvântul cheie vine dintr-o lectură. Alteori din simpla întrerupere a scrisului.
   „Zău? chiar aşa se întâmplă? Acuma, de pildă, eşti în impas?”
   „Nu, acuma nu sunt în impas.”
   „Poţi să-mi spui un cuvânt cheie?”
   „Nu. Pentru că nu sunt în impas. Când nu eşti în impas toate cuvintele pot fi cheie. Sau niciunul. O situaţie nedeterminată, fără soluţie, cum s-ar zice.”
   „Îmi dai voie să mă mai uit?”
   „Te rog. N-am secrete faţă de tine.”
   Miruna îi transmise cu ochii un semnal de camaraderie.
   Doar un exemplu: un personaj intră într-o redacţie pustie. Ţinta autorului este de a accentua în descriere senzaţia de încăpere părăsită. Şi atunci: între a spune „niciun ecran nu era luminat”, şi „toate ecranele erau stinse”, ce alege autorul? Prima variantă s-ar părea că privilegiază o „privire” (impersonală) ce baleiază ecranele de pe mese rând pe rând, în căutarea unei lumini (care, în chip firesc, ar ieşi în evidenţă dacă ar exista), în final constatând că nu a găsit niciunul în funcţiune. În varianta a doua s-ar zice că predominantă este senzaţia de simultaneitate a percepţiei. Autorul trebuie să se hotărască în privinţa aşteptărilor personajului: se aştepta acesta să întâlnească pe cineva în redacţie, sau era aproape sigur că va găsi redacţia goală?
   Miruna ridică spre el o privire contrariată.
   „Nu-nţeleg! Despre ce ecrane e vorba? Era un cinematograf acolo? Unul cu mai multe ecrane?”
   Animat de cele mai bune intenţii, Bleer ridică din umeri recunoscând că nu putea să-i explice.
   „Uneori îmi place să-mi imaginez ce s-a întâmplat în trecut.”
   „În trecut?”
   „Sau ce se va întâmpla în viitor, de ce nu?”
   Miruna se lăsă pe spate, rezemându-se de spetează.
   „În rest, văd că nu te dezminţi. Tot la redacţii îţi umblă gândul.”
   „Fiecare scrie despre ce cunoaşte mai bine. Dacă nu eşti ziarist, e bine să nu scrii despre ziarişti. Ştii, oricând poate să-ţi scape un amănunt care să te dea de gol. Oamenii scriu despre viaţa lor. Uneori nici de propriile lor nume nu se pot desprinde, temându-se că se aruncă în necunoscut. De pildă Franz Kafka şi-a construit un erou pe care îl cheamă K. Ce zici de asta? La fel ca şi la criminali: ca să-şi piardă urma criminalii cică îşi iau alt nume, dar numele inventat, din câte am auzit, e de multe ori o variantă a propriului lor nume.”
   „Franz Kafka?” ridică Miruna din sprâncene, mirată. „Cine-i Franz Kafka?”
   Bleer nu îi auzi întrebarea.
   „Ţi-am povestit despre Schipor, nu?”
   „Nu, nici Schipor nu ştiu cine este. Astăzi mă surprinzi la fiecare câteva cuvinte.”
   Dar faţa ei exprima orice altceva, numai reproş nu.
   „E tot o însemnare din carneţel. Despre dificultatea de a găsi numele cel mai potrivit pentru personajul pe care tocmai l-ai creat. Nu poţi să-l laşi fără nume, asta-i sigur. Nici măcar o bucăţică de text. Dar oricare ar fi numele la care te gândeşti, se întâmplă uneori să simţi că nu-i ceea ce-ţi trebuie. Şi uite că deodată sună telefonul: «Alo! Familia Schipor?» Era o greşeală, desigur. Dar tu eşti fericit şi pocneşti din degete: Asta era! Schipor!”
   „Chiar s-a întâmplat aşa?”
   „Nu, zâmbi Bleer, asta-i altă ficţiune!”
   Amândoi izbucniră în râs.
   „Uite, am să deschid carneţelul albastru şi te las pe tine să citeşti.”
   Când un scriitor spune că nu cunoaşte finalul propriei sale lucrări literare, pe care tocmai o scrie, el îşi poate impresiona prin această afirmaţie cititorii — într-un interviu, să zicem. Sau se poate impresiona şi pe sine însuşi oferindu-şi o plăcută stare de exaltare. Pentru că necunoaşterea finalului poate accentua însuşirea scrisului de a fi o aventură completă. Am spus „accentua”, fiindcă scrisul este oricum o aventură. Dar dacă scriitorul care ignoră felul cum se va termina lucrarea sa are simţ critic, atunci s-ar putea să înceapă să aibă unele dubii cu privire la onestitatea demersului său artistic. De ce? Pentru că semnificaţia scontată a lucrării este dată, printre altele, de firul epic în integralitatea sa. Adică inclusiv de final. Şi atunci, cât de onest s-ar putea simţi un scriitor care produce o lucrare literară a cărei semnificaţie este la voia hazardului? Pe de altă parte însă, odată construită o anumită semnificaţie, fie ea şi ivită pe parcurs, cu alte cuvinte neintenţionată la început de drum, coerenţa lucrării, reuşita ei, îl pot face pe scriitor îngăduitor cu propria-i labilitate semantică. Iar scriitorii se pare că au, prin natura lor, înclinaţia de a fi pe cât de intransigenţi cu alţii, pe atât de îngăduitori cu ei înşişi.
   „Tu eşti îngăduitor cu tine însuţi?” îl iscodi Miruna.
   „Cine nu este? Ziaristul ce sunt a văzut multe la viaţa lui.”
   „Şi ai fost şi tu cuprins de acea stare de exaltare de care vorbeai?”
   „Ce pot să-ţi spun sigur este că de cele mai multe ori nu cunosc sfârşitul. Uite, nici acum nu-l cunosc.”
   „De-adevăratelea?”
   O voce metalică şi autoritară răsună deasupra capului lor.
   „Vă rugăm să prezentaţi legitimaţiile de serviciu.”
   Se opriseră lângă măsuţa lor: erau doi indivizi scorţoşi, care cu siguranţă nu aveau niciun motiv să încerce să se facă simpatici. Miruna se şi repezise să scotocească în geantă, fără să întrebe nimic, în timp ce Bleer era pus pe tărăgănare:
   „Legitimaţiile de serviciu, nu buletinele?”
   „Ai înţeles bine”, îl anunţă unul din cei doi.
   „Nu văd niciun ecuson la reverul dumneavoastră. Cine sunteţi?” insistă Bleer.
   „Nici eu nu văd la reverul tău niciun ecuson.”
   „Da, dar eu nu umblu să le cer altora legitimaţia de serviciu.”
   Individul se aplecă mult spre Bleer şi întinse braţul arătând spre marginea trotuarului, unde o volgă neagră era trasă la bordură.
   „Vii cu mine până acolo, să-ţi arăt ecusonul?”
   Era o diferenţă enormă de la îngăduinţa faţă de sine a scriitorului la acest nou şi neaşteptat punct de control. O diferenţă ca de la cer la pământ. Miruna deja îi întindea celuilalt individ legitimaţia ei de serviciu. Acesta o deschise ţinând-o în dreptul pieptului, citi şi se întoarse către tovarăşul său. Rânji.
   „Cică-i de la «Convingeri comuniste». Ziaristă.”
   Primul individ nu-i împărtăşi celuilalt veselia. Dădu doar din cap, încruntat, şi întinse mâna să capete legitimaţia de serviciu a lui Bleer.
   „Tot ziarist?” mârâi ostil, cu ochii pe legitimaţia pe care o ţinu la distanţă. „Vreun reportaj? Şeful dumitale ştie pe unde umbli?”
   Niciodată nu se încheiau cu bine asemenea dialoguri. Ba chiar nu se încheiau deloc. Doar că nimeni în jur nu se sinchisea de ce se întâmplă. O terasă pentru toată lumea. Tinerei cu toţii, cupluri sau bărbaţi câte doi, vorbeau peste măsuţe, se simţeau bine şi, dacă te uitai cu atenţie, toate măsuţele erau de două locuri. Administraţia Centrală nu avea nimic împotrivă, dar voia să se asigure că nu umblau de colo până colo fără nicio treabă, pe banii instituţiilor care le plăteau salariile. Într-o lucrare de ficţiune, întâmplărilor din oraş abia dacă le găseai locul. La distanţă de câteva străzi miliţia îi vâna pe spărgători şi le lăsa cadavrele să zacă în plină stradă, spre luarea aminte a celor cărora le-ar fi trecut prin minte să le calce pe urme. Toate acestea erau fapte lipsite de subtilitate prin prisma performanţelor literare şi niciun autor care se respectă n-ar fi renunţat la rafinament de dragul literaturii militante. Decât dacă ar fi fost obligat să o facă.
   Se ridicaseră deja în picioare, pregătindu-se să părăsească terasa, când Bleer spuse încrâncenat:
   „Nu mai am nicio îndoială că merită s-o facem. Lucrurile merg tot mai departe cu fiecare zi ce trece. Mai avem un pic şi ajungem în plin absurd.”
   „L-am cunoscut pe ataşatul cultural al Peru-ului, spuse Miruna. Nu aşteaptă decât momentul cel mai potrivit să te servească.”
   Lui Bleer nu-i scăpă implicarea doar pe jumătate a Mirunei, care spusese „să te servească”, şi nu „să ne servească”; dar îşi spuse că îi datora foarte mult chiar şi aşa. În definitiv, cel mai important era să găseşti pe cineva dispus să rişte.
   Fusese atât de plăcut să discute despre literatură aici pe terasă, încât simţea că simpla amintire a conversaţiei lor avea să-i încălzească inima multe zile de-aci înainte.
   Îşi ridica de jos de la piciorul mesei aparatul de fotografiat în toc negru şi îşi trecea cureaua pe după umăr. Volga era şi ea neagră, doar că era un negru cu luciri alarmante, pe când negrul tocului era mat şi ponosit. De altfel, volga dispăruse din locul unde ceva mai înainte individul i-o arătase că staţionează.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu