Mifa şi Diamant erau singurele mărci de bicicletă care
Nu mai ştiu exact cine avea bicicletă în clasă la noi. Vreo doi sau trei, nu mai mulţi. Radu Dimitriu, sportiv cum era şi, pe-atunci, printre cei mai înalţi şi mai vânjoşi din clasă, venea din când în când pe bicicletă la şcoală. Dar niciodată la ore. Doar în timpul liber, când băieţii se întorceau după-amiază să bată mingea pe terenul de volei din curtea şcolii. Sosea de pe stradă vijelios, nimerind cu îndemânare poarta destul de îngustă, doar cu vreo două unduiri de ghidon, şi, ajuns în curte făcea o oprire spectaculoasă, descălecând aproape simultan c-un viraj scurt, în care roţile bicicletei derapau zgomotos pe pietrişul din curtea şcolii şi scoteau un norişor de praf. Rămânea cu mâinile pe ghidon, c-un picior înfipt zdravăn în pământ, şi cu celălalt încălecat pe bicicleta înclinată aproape până la pământ, cam ca Robinson Crusoe cu piciorul pe capul lui Vineri... Era nostim Radu Dimitriu al nostru — glumea tot timpul, uneori cam cinic, ce-i drept, ridica în slăvi muşchii lungi ai înotătorilor şi îi făcea de două parale pe fotbalişti, cu muşchii lor scurţi, cum spunea el. De bicicletă nu zicea nimic, deşi ea era aceea care îl aducea în curtea şcolii precum un car triumfal. O neglija pur şi simplu, nu-i dădea nicio atenţie... Dar nu era decât o poză, ştiam asta cât se poate de bine. Fără bicicletă, Radu Dimitriu ar fi fost, hai să nu spun un nimeni, dar oricum, mult mai puţin decât era prin el însuşi, ca elev, să spunem... Şi pentru alţii bicicleta era un car triumfal. Mi-aduc aminte de Sergiu Bivol. Era un băiat normal, ceva mai voinicuţ, ceva mai spălăţel decât plebea de pe strada Filimon Sârbu, din cartierul Rafinăriei, cu pielea ceva mai roză, cu părul ţepos, tuns scurt — tunsură sportivă, cum s-ar zice. Altminteri însă, popular, fără ifose. Când venea însă pe bicicletă la şcoală, tot în timpul liber, la fel ca şi Radu Dimitriu, aproape că nu mai vedea pe nimeni. Nici timp nu mai avea pentru ceilalţi, doar dădea pe la şcoală, grăbit, arunca vreo două priviri peste capetele celorlalţi, şi dus era...
Trei salarii de-ale tatei? Nu, niciodată nu mi-am dorit bicicletă!
Pe vremea când noi eram copii, băiatul a cărui figură îmi reînvie acum în minte era adolescent. Faţă de noi, aproape un om mare. Băieţii din cercul meu, cei de dincolo de Rafinărie, cu care mă jucam toată ziua pe stradă, spuneau că ar fi fost calfă la un atelier. Nimeni nu ştia însă nici în ce meserie era calfă, nici unde anume era atelierul. Îl vedeam doar în fiecare zi pe bicicleta lui marca Mifa, o dată de dimineaţă, în drum spre serviciu, şi a doua oară după-amiază, înapoi către casă, unde o fi fost ea, poate în cartierul Broaşte, poate mai departe. Nimeni nu l-a văzut vreodată grăbindu-se. Puţintel la trup, pedala egal, meticulos, cu capul uşor înclinat într-o parte, pe buze c-un zâmbet împăcat şi satisfăcut. Satisfăcut, de ce? Desigur fiindcă reuşise să-şi cumpere acea bicicletă, de care se îngrijea cu tot dragul şi o ferea de orice vătămare. Era comoara lui nepreţuită, fără de care cu greu şi-ar fi putut câştiga pâinea cea de toate zilele. Purta un costum ieftin, asemenea unei uniforme de licean, uzat şi spălăcit, dar totdeauna curat, iar pe cap, invariabil, indiferent de vreme, o şapcă muncitorească cu cozoroc scurt, la fel de curată şi ea. Smerenia şi modestia întruchipată, asta trecea zilnic pe strada noastră, pedalând conştiincios, foarte aproape de rigolă pentru a nu stânjeni pe nimeni şi a nu fi nici el stânjenit de căruţe sau de maşini... Ani de zile am tot văzut-o pe anonima noastră calfă trecând pe bicicletă. L-am văzut apoi devenind tânăr, apoi flăcău tomnatic, rămas la fel de puţintel la trup, cu haina încheiată la toţi nasturii, strânsă pe corp, pedalând Mifa sa care arăta ca nouă. Doar luciul şi-l pierduse un pic. Parcă.
Cu primul meu salariu asta am făcut: mi-am cumpărat o bicicletă. În rate. Altfel nu se putea: costa şi acum mult, aproape cât salariul meu de licenţiat în fizică. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
