Unsprezece...
La magazinul de materiale sportive, sub tejghea, ia uite, Simion Linte, ce vezi acolo? Trei saci de sport. Nu unul. Trei! Asta da, surpriză! Albastru, roşu, kaki. Puteai să ghiceşti că există atâtea culori? Nici nu ştii la ce să te uiţi mai întâi — la ăia trei saci, sau la Aura? De unde au picat? Când au picat? Moş Crăciun i-a adus? Cât a întârziat? Două luni? Sau şapteşpe ani? În zadar te holbezi. Nu-i niciun pom de Crăciun pe tejghea. Nici în vitrină. Şi nici afară în stradă. Cu toate că miroase a brad ca-n pădure. Hm, ce zici? Panglici de poleială, lanţuri de hârtie, beteală, steluţe şi globuri strălucitoare... Nimic din toate astea. Crăciunul s-a dus de mult. A sosit într-o seară mohorâtă, anul trecut în decembrie şi a plecat în aceeaşi seară, un pic mai târziu, fără să lase nicio urmă... Şi cu toate astea sacii sunt aicea. Strălucesc mai puţin ca globurile? Deloc... Hai, îndrăzneşte, Simion Linte. Întinde mâna şi ia-l. Pe care-l alegi? E drept că atâtea luni n-ai visat decât sac albastru. Da’ ia uite-aici. Roşu! Nici el nu-i de lepădat. Cu piele galbenă, fină ca de căprioară. Tot fundul, rotund, galben ca luna într-o noapte de vară... Sau ălălalt. Hm? Kaki, exact ca un rucsac, căptuşit la fund cu piele de-un galben ceva mai închis, ca roata de şvaiţer. Bineînţeles că i-ai vrea pe toţi. Da’ ştii şi tu că nu se poate. De unde atâţia bani? Şi apoi, hai s-o spunem p-a dreaptă, nici n-ai nevoie de trei saci, Simion Linte. Ce să faci cu trei? Unu’ singur... şi gata. Rămâne doar să te hotărăşti pe care-l alegi. Ce importanţă are?... Dar Aura... Dacă a făcut ea asta, înseamnă că ţine la tine... *** *Capitolul 11 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Se hotărî deodată pentru sacul albastru. Şi ce dacă toţi ăilalţi aveau şi ei saci albaştri? Nu putea să renunţe aşa dintr-o dată la toate visele care îi umpluseră o toamnă întreagă — cea mai nenorocită toamnă din viaţa lui.
— La cât închizi? o întrebă.
— De ce, vrei să vii să mă iei? La şase închid.
Era drăguţă cu el. Dar lucrurile nu se potriveau.
— Abia la opt ies de la antrenament.
— Şi regreţi, da? Nu lipseşti niciodată de la antrenament...
Cum ar fi putut? La şcoală, oho! acolo să-i fi cerut să lipsească! Dar aicea? Cotruş avea dreptate: când începeai ceva trebuia să fii atent să păşeşti cu dreptul.
— La opt şi-un sfert. Spune-mi unde-ţi convine şi te-aştept.
— Chiar aşa? Oriunde? Nu ţi-e frică de-ntuneric?
Simion Linte mângâia sacul de sport. Ţesătura era aspră şi totuşi lunecoasă. Dar când palma atingea pielea... o adevărată încântare. Catifea caldă.
— De-ntuneric, da, mi-e frică. Da’ dacă vrei, putem să ne-ntâlnim sub un felinar.
Aura râdea cu poftă. Dezarmată. Fie, treacă de la ea. Convinsă că nu-i de glumit cu antrenamentele. Fără să vrei, o comparai cu Georgeta. Şi cine ieşea în câştig? Aura trebuie să fi fost o fată săracă. O întrebai dacă a fost şi ea atuncea, cu ani în urmă, de ziua eroilor la cimitir... în mulţimea aia de fetiţe cu zulufi blonzi, zbenguindu-se la picioarele soldatului cu moletiere de bronz. Lipsise, nu? Georgeta era altfel. Ea nu putea să lipsească dintr-un loc unde era rost de zbenguială, chiote, hohote de râs, chiar şi la piciorul soldatului de bronz care îşi dăduse viaţa pentru patrie. Ei nu-i păsa de nimica. Ar fi înveselit şi-o înmormântare. Chiar dacă o apucau câteodată furiile... nu era furioasă decât când n-o lăsai să se veselească după pofta inimii... Pe când Aura n-ar fi râs în ruptul capului la cimitirul eroilor. Cântase oare la corul şcolii? Poate că da. Dar când ajungeau la refren... Noi la braţ cu Tinereţea... nu se poate să nu-i fi bătut şi ei inima un pic mai repede.
Sacul de sport, albastru, stătea agăţat în dulapul metalic, în vestiar. Cel mai nou, şi cel mai albastru. Aşa-i că-l aştepţi cu nerăbdare la sfârşitul antrenamentului, Simion Linte? Întâlnirea cu el... şi peste înc-o jumate de oră întâlnirea cu Aura. Azi poate n-ai face box... Ai tot zburda... încins ca un cazan, doar c-un tricou de bumbac pe tine, în luminile oraşului, pe strada Republicii cât e ea de lungă, cu pieptul bătut de vântul îngheţat... Fiindcă, hai s-o recunoaştem, Simion Linte băiete, tu nu te-ai săturat de stadioane. N-ai avut când. Pe stadion ai alergat singur... de câte ori? De două ori? De trei ori?... Singur pe dinaintea tribunei goale... SPORT ŞI SĂNĂTATE, scris cu alb pe fond roşu, sus pe acoperişul tribunei întâi... Tribuna goală... Câţiva colegi risipiţi de-a lungul pistei... Priviri pline de invidie. Sau răuvoitoare. Clasa voastră de băieţi. Nicio fată de pe la şcolile de fete. Unde erau toate alea de la cimitirul eroilor, cu ochi albaştri care nu vedeau pe nimeni în afară de mămicile lor şi de învăţătoarele lor şi încă vreo două-trei colege care meritau atenţie?... Cui i-a păsat pe-atuncea de spectatori? Premianţii clasei? Rucăreanu, Miclea şi toţi ăilalţi? Din poartă... priveau îndărăt. Ducă-se! Afară! Nimeni n-avea nevoie de ei pe stadion!
Câte zile mai sunt până la 20 februarie? Exact două săptămâni socotind şi ziua de azi. Şi apoi, din lunea aia, 20 februarie, adio restaurant, adio Georgeta... Scos din producţie... Începeau antrenamentele zilnice... Supraalimentaţia, o chestie care îţi dă fiori, băiete. Azi când atâta lume stă la coadă ca să capete o pâine plină de tărâţe, coaptă în forme, aproape fără drojdie, tu să te lăfăi la restaurant. Friptură în sânge, supă de găină, macaroane cu tocană, toate astea într-un salon rezervat, unde ţi se cere licenţa pe anul în curs ca să-ţi dea drumul înăuntru.
Auzi ce zice maestrul Nicodim. Cică nu-i bine să te-ndopi cu pâine. N-ai voie să pui kilograme pe tine. Doar fibră aţoasă! Friptură în sânge. Carne crudă dacă s-ar putea. Maestrul Nicodim vrea să scoată fiare din voi. Fiare stăpânite de raţiune... cu suflet bun. Da?... Iar tu, Simion Linte, o să ai cale liberă înainte. Mereu. Niciodată n-o să intri într-o fundătură. Maestrul o să vegheze să nu ţi se-ntâmple aşa ceva. Ai toate motivele să zburzi. Ai tot dreptul să fii şi tu măcar o dată în viaţă fericit, nu?... Duşul fierbinte, când, în aburi deşi, arzi de nerăbdare să te desparţi de băieţi. Hai strânge-i mâna maestrului, nu-l lăsa să stea cu mâna-ntinsă... şi fuga! Ora opt şi-un sfert... La ora opt jumate să fii pe bulevardul Ştefan Gheorghiu, la casa cu lei înaripaţi. Un drum lung pân’ acolo, prin centru... Piaţa... strada Avram Iancu, pe lângă vitrinele luminate unde manechine vechi nu mai au nimic de arătat... Dar le e şi lor dor de niscaiva ţoale elegante. Tânjesc, se vede limpede pe feţele lor de ipsos vopsit. Costume negre cu revere de atlaz, stofă fină, rochii albe de voal, ca pe timpuri... cândva în viitor, cine ştie când... La un banchet cu multă veselie... Valuri de şampanie... în lumea boxului din înalta clasă... Comisia Centrală de Box... Preşedintele asociaţiei, vicepreşedintele, Colegiul de antrenori, Comisia de competiţii şi clasificări, Comisia de disciplină... Toţi în păr, sosiţi în vagoane de clasa-ntâi... Trandafiri roşii la butonieră... Doamne adevărate, cu spatele gol, ultima modă, ameţite de şampanie, îmbujorate doar atâta cât să-i stea bine unei doamne... Persoane oficiale, ziarişti... Doar o singură dată, cândva într-o zi din viitor, după câştigarea campionatului la individual seniori...
Era beznă pe bulevardul Ştefan Gheorghiu, dar în faţa casei cu lei înaripaţi un felinar arunca pe trotuar un cerc umed de lumină. Umed, bine zis. Când oare aveau să se zvânte în sfârşit străzile? Pista de zgură roşie de pe stadion? Aici, în pustietatea bulevardului, fără să vrei te uitai chiorâş la fiecare trecător. Suspiciune în toată legea. Dar pe cine să-ntâlneşti? Nici ţipenie. Te gândeai doar: să aibă oare suflet trunchiurile astea bătrâne de castani?... Simion Linte ieşea agale din cercul de lumină... şi se întorcea înapoi... Aura. Venea bocănind, toc-toc-toc. De departe îi recunoscu zâmbetul în firicelul de lumină ce străpungea bezna. Acelaşi de la magazin. Îl poftea să-şi aleagă mărfuri după pofta inimii. Ce bine că nu erau la restaurant, cu toţi ăia de faţă!
Vasăzică venea.
În clipa aia îşi aminti de invitaţia ei: Treci pe la magazin săptămâna viitoare. Aicea mă găseşti. Stau şi te-aştept... Cum s-o iei? Chiar ca pe-o simplă glumă? Nu, bineînţeles. Ele vedeau totdeauna departe, prevedeau tot, cu săptămâni de zile înainte, cu ani de zile. Îţi venea s-o întrebi: Hai, spune-mi, cum o să-mi meargă treburile? Iau medalia de aur? Când o să vină ziua aia norocoasă? Poftim, ia-mi mâna şi ghiceşte-mi chiar aicea sub felinar.
Dar timp era destul înaintea lor. O viaţă întreagă. Pentru ghicit şi pentru toate.
Se adânciră amândoi în beznă, în lungul bulevardului, depărtându-se de centru, de difuzoarele ce transmiteau ştiri în gura mare. Ecouri pierdute...
— Cred că pot să fiu sinceră cu tine. Am luat plasă de multe ori, da’ nu contează. Eu nu mă plâng... M-ai cam speriat cu vârsta ta. Eu am douăştrei de ani. Tu câţi ani ai? Nouăşpe? Spune drept! Sau mai puţin? În sfârşit, nu contează, între timp m-am mai liniştit... Unde mergem? Vedem un film, sau mergem la mine-acasă?
Sfinte Cristoase, chiar aşa? Ce dracu’ să căutăm la film? Ce film? Alioşa, davai avtamat, nemţî na uliţe! La dracu’!... Hai, Simion Linte, spune ceva! Ce-ai rămas stană de piatră? Ia uite la Aura, râde! E pentru prima oară când are în faţa ochilor un zevzec ca tine!... Douăştrei de ani? Mamă doamne, câte tre’ să ştie la vârsta asta, îţi dai seama, Simion Linte! Descleştează-ţi gura! Turuie!...
— Ascultă, poate ţi s-a părut ciudat că mă interesez de box...
— Nu mi-ai răspuns încă. Mergem la mine?
— Da.
— Atunci, hai.
Aura i se agăţa de braţ şi îl răsucea... ca pe-un manechin. O porneau înapoi... Uite şi cercul de lumină din faţa casei cu lei înaripaţi... Treceau din nou pe sub felinar. Acelaşi felinar şi acelaşi cerc de lumină. Dar era o altă lume acuma. Trecând, te uitai pe ferestrele caselor şi înăuntru era o baie de lumină în fiecare casă, familiile se reuneau la cină, toată lumea era bine dispusă, voci cristaline râdeau vesel. La primul colţ, la Banca Naţională, o coteau la stânga pe Plevnei...
— Poate ţi s-a părut ciudat că mă interesez numai de box...
— Nu mi s-a părut ciudat.
— Adică vreau să spun că nu mă interesez numai de box. Mi-a plăcut să-nvăţ la istorie. Am făcut istoria cu Lăzărescu, îl ştii, nu?
— Eu n-am făcut şcoala aicea în oraş.
— Mai bine. N-ai pierdut nimica. Doar că n-ai văzut holul. Era plin de tablouri de jos până sus. Puteai să stau acolo ore-ntregi. Nu te plictiseai...
Aura îl trăgea de braţ, pe strada Plevnei în mare viteză, pe lângă şcoala de fete numărul doi, cu toate ferestrele întunecate...
Agăţată de braţul lui, îl silea deodată să meargă mai încet, îşi potrivea pasul după al lui şi îşi înălţa gura spre el. Se sărutau din mers... trei paşi, patru paşi... nu le mai ţinea socoteala... mulţi paşi... Zoreau din nou, tot mai departe către mahala, în aerul argintiu al nopţii, tot mai sus... Zona Sud... era o mare de luminiţe... departe peste munţi şi văi... pe întinderea nesfârşită a nopţii... într-o baie de lumină... Joe Louis... Un individ urca scara hotelului învârtind nepăsător pe deget cheia primită jos la recepţie... Pe nisip, sub soarele fierbinte, vântul se juca zglobiu cu foile cărţii... Hei, Simion Linte, eşti sigur c-ai înţeles bine unde mergeţi, tu şi cu Aura?... Ia uite, poate că în partea asta a oraşului n-ai mai fost niciodată pân’ acuma. Nici chiar când băteai străzile astă-toamnă după ce te-au exmatriculat de la şcoală... treizeci şi unu octombrie, şi a doua zi începea să plouă mărunt... Zile-ntregi, una după alta, cenuşii... Un transformator, o siluetă întunecată în noapte, ca o uzină în miniatură, în mijlocul unei piaţete, bâzâind fără-ncetare... Unde dracu’ ai ajuns, Simion Linte? Peste câteva clipe ai să intri într-o casă străină... Aura se oprea la o poartă şi îşi strecura mâna printre uluci ca să ajungă la zăvor pe partea ailaltă. Ţac... Poarta se deschidea scârţâind uşor. Un câine se pornea să latre în fundul curţii... Aura deschidea uşa şi îl trăgea înăuntru. Iute îi dădea un brânci închizând-o şi răsucea cheia de două ori în broască. Asta e, prins în cursă, Simion Linte! Acuma să te vedem când ai să mai scapi de-aicea!... Scoate-ţi ciumpeiul tău de palton... cu pata dreptunghiulară rămasă de la matricolă pe mânecă. Mai bine veneai în uniforma de chelner. Roşu şi negru... cu nasturi aurii. Piccolo. Atârnă-ţi paltonul în cuier şi ascunde mâneca stângă... Aura? Tipa de la materiale sportive? Una şi-aceeaşi?
Se poate?...
Îşi scotea şi ea paltonul şi îl atârna alături. Rămânea într-o rochie cadrilată, alb şi gri, largă în poale, căzând în falduri pe rotunjimile şoldurilor. Perniţe. Iarăşi o compari pe Aura cu Georgeta? Eşti un zevzec, Simion Linte! Fiecare femeie e unică în felul ei, poţi să-l crezi pe frate-tu Fane. Un tip cu experienţă...
Aura îşi trecea mâinile pe după ceafa lui şi îi râdea drept în ochi. Vroia să danseze sau ce dracu’ vroia?
— Strânge-mă. Tare. Mai tare... Nici nu te-am întrebat, poate ţi-e foame? Sau mâncăm după?
Sfinte Sisoe! După...? Sigur că mi-e foame! De douăzeci şi patru de ore n-am pus nimica-n gură! Plus alea două ore de antrenament când am tras ca un bou la jug! Cinci kile am dat jos de pe mine, ce crezi! De ani de zile visez o masă îmbelşugată... pe care n-o ştiu decât din filme... sau de prin cărţi. Basmele populare ale românilor. Basme!... Aura, fato, ani de zile am visat noapte de noapte să mă satur într-o bună zi. Să simt că plesnesc! Să nu mă mai pot ridica în picioare! Luni, douăzeci februarie, ştii ce-i asta? Data când intrăm în supraalimentaţie. Abia peste două săptămâni. Cum dracu’ să nu-mi fie foame?
Dar ea nu-şi lua mâinile de pe ceafa lui.
— Spune drept, ai mai fost vreodată c-o femeie?
Hai, vino cu mine...
Din săliţă îl trăgea după ea în cameră... Aşa-i că n-ai nici optişpe ani? Spune drept. Minor! Dumnezeule, am s-ajung la tribunal cu tine!...
Ce-i asta? Dormitor? Dintr-o ochire, Simion Linte observa patul... plapuma grena, cearşaful prins în nasturi de jur împrejur, alb ca neaua... Dar Aura nu-l trăgea către pat. Îl lăsa deodată în mijlocul camerei şi se repezea să acopere geamul c-o pânză albă. Şi gata, asta era tot.
Se descotorosea de pantofi scuturându-şi un picior, apoi celălalt. Singură se descheia iute la nasturi şi rochia luneca la pământ. Rămânea doar într-un combinezon roz...
— Hai, nu sta! Dezbracă-te...
Roz, mamă doamne! Douăştrei de ani? Toate femeile trebuie c-aveau pe dedesubt câte ceva roz. Dar ciorapii? Ia uite! Aura ştia exact unde să caute fiecare bumb la fiecare jartieră... în faţă... şi lateral, săltând un pic poala combinezonului. Descheia jartierele din bumbi. Materiale sportive? La dracu’ Ciorapii lunecau şi ei pe picior în jos... Nu ţi-ai închipuit de-atâtea ori dezvelirea trupului de femeie, Simion Linte? Nu-i exact ca-n vis?... Combinezonul scos peste cap... Şi ce mai rămânea pe ea? Chiloţii şi sutienul. Dar... ia uite! îşi îndoia mâinile ducându-le la spate, sus, în dreptul omoplaţilor... contorsionism! Umerii îi ieşeau în relief... claviculele. Scăpat din cheutoare, sutienul de destindea ca o praştie...
Soarele şi luna. Doi sori...
Venea spre el legănându-şi bazinul, cu mişcări forfecate ale coapselor...
Locul neatins vreodată de razele soarelui... Sânii... semeţi...
Ia aminteşte-ţi, Simion Linte, s-a-ntâmplat vreodată să nu-ţi dea ascultare trupul? Niciodată! La prima întâlnire cu maestrul Nicodim, între corzi, la încercarea reflexelor... Forţa... Balonul spirometrului ridicându-se impetuos... Turelă de submarin ieşind la suprafaţă din apele mării... Câteodată trebuie să-ţi pui stavilă avântului, asta da... Cureaua de la pantaloni scoasă vijelios din cataramă plesnindu-te cu capătul peste dosul mâinii. Îţi vine să rupi nasturii de la cămaşă? Doamne fereşte, Simion Linte, stăpâneşte-te şi descheie-i unu’ câte unu’. Calm. Aruncă pantalonii şi cămaşa, descotoroseşte-te... de tot ce te-mpiedică. Sub greutatea trupului tău, crezi că Aura n-o să se răstoarne pe spate? Nici nu doreşte să-ţi reziste. Voi amândoi, tu peste ea, vă adânciţi în salteaua de puf...
După baie îl cuprinse somnul greu, ca în ziua cealaltă. Zâna cea cu părul frumos de aur iarăşi se arătă. Se apropie de dânsul, îl sărută, îl alintă cu iubire nesfârşită, căută prin tot felul de farmece ce ştia să-l trezească şi împăratul nu se trezi. Atunci vizitiul care, păscând caii în apropiere, văzuse cele petrecute, nu se mai putu răbda şi spuse împăratului cum îl cercetează pe când doarme o fată frumoasă ca soarele, ce iese din fundul apei, cum îl sărută şi cum dânsul doarme dus, fără să ştie nimic din toate astea.
Maestrul Nicodim... unde era, să-l vadă pe elevul lui?... Gol, c-o pătură în spinare... Şi Aura la fel, goală şi ea, şezând amândoi la masă, c-o foame de lup lângă ceaunul aşezat în mijloc pe-un fund de lemn, unde încă mai sfârâiau cârnaţii într-o baie de grăsime... băşicuţe domolindu-se încetul cu-ncetul... Cine ar mai fi avut timp să facă piure sau cartofi prăjiţi?... Aura... douăştrei de ani... Zăcuse în pat câteva minute... După... cu capul dat pe spate, peste pernă, aşteptând să i se domolească respiraţia... Cartofi prăjiţi? Altă dată. Erau de-ajuns murăturile. Şi cine mai gustase vreodată asemenea minunăţie de murături? Ardei graşi umpluţi cu felioare mărunte de morcov, ţelină rasă fideluţă, pătrunjel alb, felioare de roşie, căţei de usturoi, fiecare ardei legat c-un lujer de ţelină. Se desfăcea în farfurie şi se ridica din el o aromă de te lua cu ameţeală. Lumea era plină de lucruri minunate. Doar să le descoperi. Într-un borcan înalt cu untură puteai să pescuieşti cu furculiţa bucăţele de carne şi cârnăciori afumaţi, cât degetul mic... atâta. Nici nu trebuia să ai prea mult noroc, fiindcă se găseau în borcan cu duiumul... Costiţă şi jumări... Zeamă de varză murată ca să nu ţi s-aplece, într-un pahar. Başca ţuică, în păhărele cu dungă aurie la buză. Douăzeci februarie? Ba nu. Încă de pe-acuma începea supraalimentaţia lui Simion Linte. Dar şi consumul de energie era mare. Aura îl lua de mână şi îl trăgea din nou în pat. Masa putea să mai aştepte. Cădea pe spate şi îl trăgea peste ea. Închidea ochii de plăcere. Beznă. Mâna ei îi alerga pe spinare, apăsându-l, fermă. Respiraţia i se-nteţea...
O noapte întreagă înainte.
Bătrânu’ Linte avea ceva împotrivă ca fi-su să-şi petreacă noaptea în străini? Prima lui noapte? N-avea decât să se spânzure dacă nu-i convenea. Şi toţi împreună cu el.
Tot pământul n-avea decât să se scufunde...
Relaxată, Aura se ridica într-un cot şi îl învăluia c-o privire în care înflăcărarea domolită încă mai ardea mocnit. Aramă încălzită. Jar.
— Hm! S-ar zice că boxul îţi prieşte!
Într-adevăr, era o noutate. Chiar şi pentru Simion Linte. Maestrul Nicodim îi avertizase: modestia înainte de toate, băieţi.
Aura se interesa de viaţa lui. De fiecare zi din viaţa lui dacă s-ar fi putut. Fiecare zi... Erau multe de spus. Chiar şi dintr-o viaţă încă netrăită. Proiecte de viitor. Pe Aura o interesa tot. Antrenamentele... Cum erau băieţii de pe-acolo... Cantina... şi fetele care serveau... Râdea amuzată... Chiar n-au nimica pe dedesubt? Sau voi bărbaţii ne dezbrăcaţi pe toate cu privirea! Nu ne lăsaţi nimica! Nicio şansă! Tre’ să fii perfectă ca să nu ne găsiţi voi bărbaţii niciun cusur!... Apoi, după antrenament venea oboseala grea ca plumbul, când nu-ţi mai doreai nimica. Un pat... şi-atâta... Chiar şi într-o casă unde n-aveai un colţişor al tău. Unde să nu dea nimenea buzna peste tine. Toropit, Simion Linte se lăsă încet pe spate afundându-se în salteaua de puf... De obicei acolo jos găseai murături după pofta inimii, în butoaie mai mari şi mai mici... împreună cu gheaţă, o adevărată binefacere pe vremuri de zăpuşeală. Ai fi dat orice pentru un petic de umbră în jurul străzii Bolintineanu, pe unde te îndepărtai de I.C. Frimu trecând pe lângă brutăria lui Iordan. Dar acolo, laolaltă cu sacii de făină albă ca zăpada, îngrămădiţi unii peste alţii până sus în tavan, începea belşugul. Mărfuri cât era depozitul de lung. Magazinul Agneta. Roţi de caşcaval... Penteleu, trapist, şvaiţer, tilsit... într-o lumină galbenă. Guguloaie roşii de brânză de Olanda. Stalactite şi stalagmite. Asta era, peştera bunăstării. Sticle cu vinuri vechi, prăfuite, aruncând luciri rubinii, uitate aici de zeci de ani. Cotnari şi Murfatlar. Valea Călugărească. Pinot noir şi cabernet sauvignon. Grasă şi fetească. Busuioacă de Bohotin. Băbească de Niculiţel. Iată şi mobilă de terasă, masă rotundă şi fotolii adânci din împletitură de rafie, scârţâind uşor la aşezare sub apăsarea trupului. Doar să te-aşezi şi să zaci la nesfârşit. Aburi ridicându-se alene dintr-o ceşcuţă cu cafea naturală. Butoiaşe de icre negre, lădiţe cu stafide. Scrumbii de Dunăre afumate. Ciorchini de banane atârnând, doar să-ntinzi mâna şi să te-nfrupţi. Cald şi bine. Treceai absent, înfundându-ţi picioarele leneş în nisipul fin. Vântul răsfoia neglijent foile cărţuliei. Joe Louis. Te lăsai în şezlong, cu capul dat pe spate şi nu-ţi mai păsa de nimica. Şopotea marea. Treceau chelneri în haine albe de pânză, cu pantaloni negri, şi te-mbiau c-o limonadă rece servită pe tavă. S-o iei? Să n-o iei? Goale, ieşeau din mare gagici frumoase. Ieşeau încet şi c-un braţ lăsat s-atârne moale îşi treceau degetele prin apă c-o răsucire leneşă din mijloc. Împroşcau uşor apa. Ieşite din mare, se lăsau în genunchi şi se prăvăleau răsturnându-se pe spate, c-un genunchi rămas îndoit în sus. Ce-ţi mai trebuia? Puteai s-o iei pe oricare, la alegere.
Dar soarele ardea în înaltul cerului.
Văpaie plăcută ţintuindu-te în şezlong...
