Scriptum (29)*

    A dărui şi a primi

Lui Bleer îi veni un gând de bucurie că putea face în aşa fel ca să nu-i scape esenţialul şi totodată să găsească drumul pentru a reînnoda firul naraţiunii. Nu îi spuse Mirunei, păstră deocamdată în minte pentru el un peisaj de iarnă — deşi nu era încă iarnă şi, slavă Domnului, mai era destul până atunci —, din acelea cu planuri şi obiecte decupare din hârtie sau carton subţire, în relief, care se ridică şi ocupă fiecare o poziţie distinctă atunci când cartea se deschide, aşa cum avusese cu ani în urmă, în copilărie, unde fiecare detaliu prinde contur şi chiar, de nu cumva e o iluzie optică, un chenar de culoare; iar fiecare plan aruncă o umbră fină şi ascunsă asupra planului din spatele său, sporind senzaţia de relief. Şi totodată de mister. Când de fapt întreagă această vedenie plăcută i-o prilejuia, prin nu se ştie ce asociere mentală sofisticată, întoarcerea cu gândul la hotelul doamnei Varvara, unde se făcea că se va consuma drama trădătorilor de cuplu, partenere şi parteneri de viaţă — foşti cu toţii. Dar aici avea ceva de obiectat ca filozofie a vieţii şi prin urmare de transpus obiecţia în ficţiune. Tocmai se gândea la o voce potrivnică vederilor patroanei, care să încerce să explice de pe estrada luxosului restaurant, unde se întrunise încă din prima seară toată suflarea invitaţilor dinainte condamnaţi, că totuşi libertatea individului e mult mai preţioasă decât înlănţuirea pe viaţă pe care o presupunea căsnicia. Nu erau decât câteva precepte, e drept adânc înrădăcinate, de învins. Dar merita încercarea. Se bizui pe inteligenţa şi pe bunul-simţ ale Mirunei, în cazul când avea să-i povestească intenţiile sale literare, şi anume că ea nu va confunda logica ficţiunii cu logica vieţii şi nu se va lega de împrejurare pentru a-l suspecta pe Bleer că se foloseşte de povestea sa inventată pentru a-şi clama dreptul la libertate în cazul cuplului lor.

   Cam complicată exprimarea, nu? Asta e! Mizăm pe concentrarea cititorului... şi pe norocul autorului.

   ...Şi greşi căci, aşa cum se aştepta, la auzul cuvintelor sale, Miruna nu sări cu gura pe el ci se mulţumi să zâmbească nostalgic... „NOSTALGIC” era cuvântul potrivit? Da?
   „Şi ce îi lipseşte eroului tău, cel cu discursul de pe stradă, pentru a-şi împlini... visul de libertate? Doar acceptul partenerei?”
   „Mă tem că nu-i de-ajuns acceptul.”
   „Dar ce mai trebuie?”
   „Uite, Miruna... sincer să fiu, nu ştiu ce mai trebuie... Dar mă gândeam în primul rând la libertate... Mă gândeam la un personaj care să aibă curajul... şi să-şi asume riscul s-o înfrunte pe doamna Varvara, ştiind sau mai degrabă ghicind pentru ce au fost ei toţi invitaţi la hotel şi ce li se pregăteşte în final...”
   „Personaj în care bineînţeles că te vezi pe tine!” strecură Miruna o observaţie răutăcioasă.
   „Nu, în niciun caz”, o contrazise Bleer cu o mină serioasă. „Chiar nu mă văd pe mine într-o postură de erou romantic. Câtuşi de puţin. De-adevăratelea. Pot cel mult să spun că personajul meu e un tip simpatic şi că sunt de partea lui. Mi-l închipui suit pe estrada restaurantului şi îmi place să-l aud vorbind. Parcă aş fi acolo. Şi chiar sunt. Iată ce spune personajul: «Pentru Dumnezeu, nu accept, de dragul unor convenţii, să renunţ la viaţă. Vreau să trăiesc mereu minunea iubirii dintre bărbat şi femeie. Vreau ca iubirea mea să fie vie şi proaspătă, nu doar o amintire. Vreau să-mi ating obrazul de obrazul femeii iubite, să-l simt rece de la ger şi plin de prospeţime când mă întâlnesc cu ea pe stradă, într-o seară de februarie, când primăvara încă n-a venit dar deja pluteşte în aer. Vreau să-i văd părul lucind în lumina străzii şi s-o ştiu că se interesează de toate noutăţile, că ştie mărcile de cosmetice, că e la curent cu ultima linie a modei vestimentare. Vreau să mă încânte s-o văd că îşi trage mănuşile pe mâini, şi mâinile îi sunt elastice şi puternice. Şi, mai presus de toate nu vreau ca toate acestea să devină amintire printr un legământ la starea civilă!»... Nu, nu sunt eu acolo pe estradă, Miruna. Dar zău că îmi place să-l ascult.”
   Miruna rămase cu privirea pierdută undeva în depărtare.
   „Ce să spun, Bleer... A renunţa la viaţă înseamnă pentru personajul tău a te înhăma într-o căsnicie? Am înţeles bine?”
   „Aş vrea să n-am câte un singur răspuns pentru fiecare întrebare, Miruna. De-aia îl las pe el să vorbească în locul meu. Ca să nu mă acuzi tu de subminarea valorilor tradiţionale! Ale căsniciei în particular.”
   Bleer râse domol şi o privi cu interes.
   „Privilegiul scriitorului: să-şi expună opiniile prin gura personajelor. Iar dacă nu-i mai convin sau şi le schimbă, poate da oricând vina pe personaj!”
   „Dacă mă uit în jur, spuse Miruna, ceva mă face să cred că mai ai de aşteptat câteva decenii ca să se întâmple schimbarea pe care o aştepţi. Mă refer la eliberarea cuplului din jugul căsniciei.”
   „Stai puţin!” replică grăbit Bleer. „Uiţi că deocamdată nu-i vorba decât de ficţiune. E aşa cum ţi-am spus: mă bucur să rămân în umbră şi să-l las pe el să vorbească în locul meu. În privinţa «jugului căsniciei»... să mă mai gândesc. Rămâne de văzut dacă mi-aş dori cu adevărat ca opinia publică să se schimbe şi să accepte cu uşurinţă ideea că bărbaţii şi femeile nu sunt făcuţi pentru unire veşnică. Cred că mai degrabă nu mi-aş dori să triumfe o asemenea opinie. Mai ales în situaţia noastră nu mi-aş dori-o... ştii cum se-ntâmplă, nu mi-aş dori deloc să învingă efemerul!... Tot ce îmi doresc acum este să nu ne trezim cu o bătaie în uşă!”
   Miruna nu păru amuzată de uşurinţa cu care el trecea de la închipuire la o situaţie reală — a lor. Îl privi cu seriozitate adânc în ochi, din poziţia ei, de foarte aproape.

   Da, a fost o femeie care m-a privit astfel drept în ochi, într-o împrejurare asemănătoare. Şi chiar ne temeam amândoi, în acele clipe, că cineva ar putea să bată în uşă.
   Să vedem...

   „Cine ar putea să bată în uşă?”
   Miruna îşi dorea să pozeze într-o femeie stăpână pe sine, dar nu era în totalitate convingătoare.
   „Dragă Miruna, niciodată nu poţi să excluzi cazul cel mai rău. Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să iei în considerare toate posibilităţile. Trăieşti frica dar o priveşti şi din afara ei. Încerci să rememorezi şi ce reprezenta pentru tine o bătaie puternică în uşă cândva, demult, în copilărie, când spaimele sunt fără margine şi te gândeşti că sunt situaţii când nici chiar cei ce te protejează zi de zi, familia... ştiu şi eu... rudele, doctorul familiei, la un moment dat ajung dintr-un motiv oarecare să nu o mai poată face. Dar acuma nu-i vorba de copilărie. Suntem oameni maturi şi ne aflăm într-o situaţie delicată.”
   „Delicată? De ce?”
   „Sau poate eu mă aflu într-o situaţie mai delicată decât tine. Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. O bătaie în uşă cu siguranţă pe mine m-ar afecta în clipa asta mai mult decât pe tine.”
   „Cred că înţeleg de ce spui asta.” Miruna rosti acele cuvinte cu subînţeles şi râse înfundat, amuzată, şi el îi simţi trupul scuturându-se uşor, trepidând ca de un gungurit pervers.
   „Ai deja ceva experienţă în materie de bărbaţi, nu?” o provocă Bleer.
   „Ar trebui să n-am? M-ai dori mai inocentă decât sunt?”
   Alunecau împreună în tunelurile şi în luminişurile intimităţii şi încercau să fie atenţi la senzaţii.
   „Ceea ce pricinuieşte neplăceri este nerăbdarea”, observă Bleer.
   „Te referi la noi amândoi? Sau îndeosebi la tine? Din nou!”
   „Oricum, nerăbdarea nu ne scoate afară din casă aici, în Europa de Est.”
   „Nu ştiu cum de poţi să te gândeşti la asemenea lucruri generale în asemenea momente. Să însemne oare că tu le savurezi mai puţin?”
   „Ba nu. Le savurez, dar într-o manieră intelectuală!” glumi el. „Alte femei mi-au reproşat tocmai nemişcarea!”
   „Nemişcarea, sau nerăbdarea?” vru ea să ştie.
   „N-are importanţă. Pentru mine nemişcarea şi nerăbdarea sunt ambele ipostaze ale extazului!”
   „Eşti pus pe glumă, Bleer”, gânguri din nou Miruna. Era acelaşi tremur care lui, fizic, îi făcea o mare plăcere. Ar fi provocat-o uzând de orice mijloc, doar s-o facă să gângurească.
   „Îţi mai arde de textele tale când stăm aşa, împreună?” se interesă Miruna.
   „Dacă te referi la reportaje, la cele pentru străinătate, le ştiu la loc sigur!” glumi Bleer. „La conţinutul lor deocamdată nu mă gândesc, înţelegi Miruna? Aproape am uitat ce-am scris acolo. Apropo, nici nu te întreb unde le-ai ascuns fiindcă...”
   „Încetează să vorbeşti despre texte, Bleer”, îl rugă moale Miruna. „Dacă pe tine te aruncă în extaz, pe mine mă perturbă.”
   „Ai dreptate. Iartă-mă. De fapt şi pe mine mă perturbă.”
   Ea se încordă, acaparatoare.
   „De fapt de unde ţi-a venit ideea cu hotelul Varvarei? Ai fost infidel faţă de femei şi ai vrut să te purifici printr-o analiză? Să afli de la ce ţi se trage?”
   „Nu cred că am fost mai infidel decât alţii. Deşi ca ziarist, în contact cu fel de fel de oameni, eşti supus tentaţiilor de tot felul, eşti tentat, ştii şi tu, să duci o viaţă mai... liberă. Nu?”
   „La fel ca şi actorii!” îl completă Miruna, în vervă.
   „Exact. Sau ca şi balerinii. Apropo, am avut cândva un prieten care, ca să mai câştige un ban, s-a angajat să facă figuraţie la teatrul de operetă...”
   „A, da? Chiar mă întrebam cine sunt oamenii pe care îi văd uneori pe scenă făcând figuraţie. Îmi închipui că trebuie să ai aventura în sânge ca să te tenteze să faci figuraţie la operetă.”
   „E într-adevăr un tip aventuros. Ţi-o spun cu o jumătate de gură.”
   „De ce cu o jumătate de gură?”
   „Fiindcă tot ce vorbim noi acum, în situaţia noastră, se spune cu o jumătate de gură!”
   „Aşa să fie, cum spui tu!” acceptă Miruna.
   „Şi revenind la prietenul meu... Mi-a povestit cât de mult l-a surprins viaţa frivolă pe care o duceau actorii acolo, mai ales dansatorii, ce chestii fără perdea îşi povesteau, la ce pipăială se dedădeau, fără pic de jenă şi fără nicio reţinere... Sincer, nu m-au atras niciodată femeile, cred, mai mult decât pe oricare alt bărbat. Dar în teorie infidelitatea mă interesează foarte mult. Asta pot să ţi-o spun cu mâna pe inimă. Nu ştiu de ce. Aşa că am imaginat povestea de care ţi-am spus. Nu-mi propun să fac niciun fel de descoperire scriind. De altfel, cred că ţi-am mai spus, în ficţiune orice «descoperire» mai mult strică. Ţin cont de asta şi îmi dau silinţa să scriu texte care să nu dea niciun răspuns. Şi nu doar în ficţiune strică «descoperirile». De multe ori dăunează chiar şi în viaţă. Lucrurile e de preferat să nu fie foarte clare...”
   „Asta s-ar putea să-i placă chiar şi Administratorului-general!”
   „A! nu mă refer la viaţa publică. În viaţa publică lucrurile ar trebui să fie perfect clare, sunt de acord cu asta.”
   Miruna îşi asemui mişcările aproape involuntare ale corpului cu cele ale vâslitului, când barca îşi ia avânt şi iese cu uşurinţă în larg. Iar mişcările lui erau concordante cu ale ei. Îşi încolăci braţele elastice pe după ceafa lui.
   „Spune-mi, Bleer, tu te consideri un bărbat cu experienţă? Sau, ca să nu mă acuzi că fac aluzie la sex — deşi, trebuie să recunoşti, am toată îndreptăţirea s-o fac! —, te consideri un om cu experienţă?”
   „Nicidecum”, răspunse el cu simplitate. „Dar din punctul meu de vedere, dacă ţi-ai dorit ceva şi n-ai obţinut, asta tot experienţă se cheamă că este. Experienţa neîmplinirilor. Sau a frustrărilor. Chiar aşa, nu diferă cu nimic de experienţa pozitivă.”
   „Dar ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată?”
   „Şi ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată tot experienţă ar putea fi. Cu condiţia să ştii ce nu ţi-ai dorit!” glumi Bleer.
   „Te mai aştepţi să bată cineva în uşă?” îl întrebă Miruna după câteva clipe de tăcere.
   „Ei, nu stau chiar cu inima cât un purice, dar am în vedere o asemenea eventualitate neplăcută”, mărturisi Bleer. „Orice împrejurare are în general mai multe ieşiri, ştii cum se spune. Şi viaţa are mai multe ieşiri. Nu poţi să le neglijezi. Câte speculaţii nu se pot face despre direcţiile în care o poate lua viaţa! Toate acele speculaţii se cheamă literatură, eu aşa cred. Dacă în istorie speculaţiile în general n-au ce căuta, adică în istorie n-are ce căuta «dacă», în schimb ficţiunea nici nu-i de conceput fără «dacă». Asta cuprinde şi bătaia în uşă!”
   „Dar nu te afectează prea tare, nu?”
   „Ce anume?”
   „Bătaia aşteptată în uşă.”
   „Asta ar trebui s-o simţi tu însăţi!”
   „Ceea ce simt eu este că da, nu te afectează”, îi făcu Miruna pe plac să recunoască. „Doar că te simt destul de încordat!”
   „Dar asta e bine, nu? Se spune că oamenilor nu le prieşte să se elibereze de orice frică.”
   „Înseamnă că noi aici, în Europa de Est, suntem în elementul nostru. Numai buni de invidiat!”
   „Mă simt aşa de bine împreună cu tine, spuse Bleer, încât uneori mă întreb de ce simt nevoia să mă manifest public. Toate planurile mele, sau aproape toate, ţi le-am împărtăşit, eşti la curent cu aproape toate personajele mele, nu-mi rămâne decât să le cizelez şi să le finalizez. Oare asta n-ar trebui să-mi ajungă?”
   „Sper că sunt o ascultătoare atât de bună încât să te stimulez să duci la bun sfârşit parte din scrierile tale.”
   „Absolut!” încuviinţă Bleer cu convingere. „Nu numai faptul că eşti o bună ascultătoare, ci simpla ta prezenţă mă inspiră. Mâine-poimâine o să începem să ne completăm reciproc, să scriem împreună.”
   „A, nu! asta nu!” protestă Miruna amuzată.
   „De ce nu? Au mai fost cupluri care au creat împreună.”
   „Au fost? Poţi să-mi dai vreun exemplu?”
   Bleer se gândi câteva clipe, dar gândul nu i se putu concentra la numele eventualelor cupluri pe care istoria literară le consemnase ca fiind de succes.
   „Nu-mi vine în minte niciun exemplu, dar te asigur că există. Şi chiar dacă n-ar exista, n-am nicio reţinere în a fi primul care o încearcă. Şi în general, pot să-ţi spun că nu mă prea descurajează contraexemplele. Dacă cineva a eşuat în cutare întreprindere, dacă de exemplu că n-a avut succes la revistele literare sau la edituri...”
   „Cum adică succes la edituri, Bleer? Păi la noi nu-i o singură editură în toată ţara?”
   „Aşa este, la noi scriitorul nu are de ales. Mă refeream la scriitorii străini, care au la dispoziţie nu-ştiu-câte edituri. Nu merge la una, încearcă la alta. Şi tot aşa.”
   „La noi adevărul e unul singur!” rosti Miruna cu o prefăcută sentenţiozitate. „Inutil să fie mai multe edituri şi acelaşi adevăr peste tot. Înţeleg că felul cum te exprimi, stilul — ceea ce se cheamă stil — e cu totul secundar!”
   Valul de râs care urmă îi făcu întregul corp să tresalte ademenitor. Dar pe Bleer nu îl luă pe nepregătite.
   „Într-adevăr, completă el, câţi redactori-desemnaţi atâtea gusturi, nici mie nu mi se pare normal!” Şi la rândul lui fu scuturat de un hohot de râs. „Trebuie să existe un gust universal, unul pentru toată lumea!”
   „Tot e bine că am uitat amândoi de ameninţarea bătăii în uşă! Şi văd că tu te menţii cât se poate de bine. Simt asta. E un exerciţiu benefic, la care cu toţii ar trebui să recurgem. În toate sferele vieţii cotidiene! Exerciţiul te oţeleşte! Nu mai tresari la orice stimul negativ. Nu-i aşa, dragă Bleer?”
   „Şi cuvintele care mă obsedează din când în când, şi pe acelea ţi le împărtăşesc. Deşi ele nu au semnificaţie decât în capul meu, în măsura în care se leagă de planurile şi de atracţiile mele, unele chiar nemărturisite.”
   Bunăoară acum, expresia care poate că s-ar fi potrivit cel mai bine ar fi fost: ZBUCIUMUL CORPULUI. Nu i-o împărtăşi însă Mirunei, chiar dacă ea ar fi acceptat-o negreşit, printre altele fiindcă era deja prea târziu să mai schimbe cursul firesc. A DĂRUI şi A PRIMI erau la rândul lor cuvinte foarte potrivite. Literele, de-ar fi fost să citească de pe o foaie de hârtie, i-ar fi jucat în faţa ochilor, ba chiar ochii s-ar fi închis — şi ochii lui, şi ochii ei. Dăruirea şi primirea trecură dintr-una într-alta şi nu mai trebuit decât să se aştearnă pacea. Pacea plină, care se săvârşea în intimitate şi, cu puţin noroc, fără bătaia bubuitoare în uşă. De data asta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)