La doi paşi de restaurantul chinezesc Dragonul de Aur, pe strada Biserica Amzei, un bătrân în haine zdrenţuite stă ghemuit la piciorul zidului, cu genunchii la gură. Cerşeşte. Şi tace cu demnitate. Trecătorii îi pot vedea faţa în aparenţă inexpresivă, aproape ca o mască. Nu înfruntă pe nimeni, nu se agaţă de nimic pământesc, doar priveşte drept înaintea sa cu ochi goi, în care o amintire ştearsă a revoltei de odinioară împotriva lumii licăreşte stins. Ai zice că şi-a încheiat toate socotelile pe lumea asta şi că de aceea, închis în amărăciunea lui de-o viaţă, nu vrea să mai vadă pe nimeni. Nu mai are decât o singură datorie de împlinit. Faţă de sine însuşi. Să supravieţuiască. Un timp, cât i-o da Dumnezeu. Iar dacă el a ajuns pe ultima treaptă a resemnării, poate că ceilalţi se vor simţi un pic responsabili şi vor dori să aducă o infimă reparaţie. Cine ştie.
Dar privirea lui iată că n-a murit. Dacă cerşetorii te interesează, vei observa tresăriri minuscule în coada ochiului său, care scrutează discret vecinătatea locului unde îşi face veacul. Un ochi vigilent, care sesizează fără greş prezenţa în apropiere a unui intrus. Şi intrusul, acum, există: o cerşetoare, la fel de bătrână ca şi el, care, iată, încearcă şi ea să se aciuiască în apropiere de Dragonul de Aur, unde vadul e bun. Privirea sa devine instantaneu cruntă. Nici n-ai fi bănuit. Locul e al lui şi nimeni altcineva n-are ce căuta în preajmă, să-i ia din câştig. O alungă c-un gest nervos şi autoritar, ba chiar strigă ceva în urma ei în timp ce femeia se îndepărtează resemnată. Învinsă fără luptă. Bătrânul cerşetor îşi asumă chiar şi riscul ca, văzându-l în ipostaza de mic despot al locului, să nu capete nimic de la mine. De la mine şi de la alţi câţiva trecători, martori ai scenei. Ceilalţi însă nu-i vor fi văzut izbucnirea de duşmănie şi faţa rea, şi pomana pe care trecătorii sunt dispuşi s-o dea cerşetorilor nu va mai fi nevoit s-o împartă cu intrusa care s-ar fi aşezat în preajmă dacă n-ar fi alungat-o fără cruţare.
Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă l-aş fotografia.
Peste drum de Gara de Nord, chiar în staţia terminus a troleibuzului 86, la doi paşi de magazinul Sora, un bătrân stă în genunchi pe trotuar. Ai zice că se roagă. Poartă un costum gri-deschis, bineînţeles ponosit dar nu din cale-afară. Încă mai are o anume distincţie. De fapt bătrânul arată ca un profesor universitar. Chiar îţi vine să te întrebi: să joace oare o farsă? Să fi pus oare un pariu că îşi va petrece o zi întreagă în chip de cerşetor, în văzul tuturor? Sub genunchi şi-a întins o foaie de ziar şi îşi ţine capul plecat cu smerenie. Şuviţele rare şi cărunte de pe creştetul său stau pleoştite, aşa cum or fi rămas după ce şi-a scos şapca de pe cap şi a pus-o în faţa sa pe trotuar în chip de bol pentru ofrande. E destul de frig dar bătrânul ştie că trebuie să cerşească cu capul descoperit, în semn de smerenie faţă de toţi cei ce trec sau vin să aştepte troleibuzul în staţie. Şi trecătorii îi dau bani. Foarte mulţi bani. Incredibil de mulţi bani. Din când în când, c-un gest firesc, profesorul universitar ia bancnotele adunate în şapcă şi le strecoară meticulos într-o despărţitură a portofelului. Ba chiar îşi permite să facă o primă triere după valoare. După care strecoară portofelul la loc în buzunarul interior de la piept. Portofelul e deja burduşit de bancnote. Dar e abia amiază şi ziua lui norocoasă e departe de a se fi încheiat.
Un tânăr brunet, cu ochelari negri, trece pe la marginea trotuarului împingând de ghidon o bicicletă. Se opreşte în dreptul bătrânului, îşi lasă ochelarii pe nas în jos şi îl priveşte ţintă pe bătrân pe deasupra ramelor. Cerşetorul a simţit că e privit dar nu cutează să-şi ridice privirea nici chiar după ce tânărul cu bicicleta a plecat mai departe. Smerenie înainte de toate. *** *Din volumul de povestiri Femeia din metrou
