Notaţii literare (III)

Ficţiunea ca Absolut
„Totul în om poate fi sufocat, în afara nevoii de Absolut, care va supravieţui distrugerii templelor, precum şi dispariţiei religiei pe pământ” — spune Ernesto Sabato (Înainte de tăcere), citat de Marian Nazat, Cotidianul, 19 iun. 2001, în legătură cu Emil Cioran).

Dorim rigoare şi asimilăm principii ale raţionalităţii care fundamentează ştiinţele, politica, sociologia. Deodată însă, suprasaturaţi de raţionalitate, ne dăm seama că ne lipseşte, ce? Absolutul. Şi atunci ne întoarcem la ficţiune. Într-o pagină de ficţiune (inspirată) găsim mai mult absolut, poate, decât într-o carte întreagă de politologie.

Conjuncturalul sub voal
Uneori un pasaj se cere dezvoltat nu neapărat pentru a se înscrie mai bine pe traiectul naraţiunii şi nici în logica trăirilor, ci pur şi simplu pentru a răspunde unei anume limitări a mobilităţii afective şi temporale a cititorului.
Decupajul detaliilor conjuncturale nu trebuie să fie atât de net încât intenţionalitatea scriitorului de a se folosi de „conjunctură” să fie foarte vizibilă. O idee în genul „Asta i s-a întâmplat cu siguranţă autorului şi uite că o atribuie acum personajului său” este de preferat să nu se nască în mintea cititorului.

Numele personajelor
Numele personajelor poate că nu sunt importante pentru cititor. Sau poate că un nume ales de scriitor, departe de a naşte în mintea cititorului asocierea scontată de autor, îi stârneşte neîncredere sau chiar respingere. Dar dacă cutare personaj nu poartă numele pe care autorul îl socoteşte potrivit, riscul e mare ca personajul să fie fals de la început până la sfârşit.

Cuvântul care îţi vine în minte
Citind Portret al artistului în tinereţe... Iată o ciudăţenie: „Scoase din tezaurul lui o frază şi o rosti încetişor.

— O zi cu nori rozaurii purtaţi de valuri.

Fraza şi ziua şi cadrul se îmbinau într-un acord armonios. Cuvinte.”

Fără nici o legătură logică în context. Nu seamănă oare cu propria mea pornire: dacă un cuvânt îţi dă ghes să-l rosteşti, rosteşte-l? Nu neapărat în literatură ci chiar şi în viaţa cotidiană. Uneori cuvintele rostite eliberează. Cele nerostite, rareori.

Previzibilitatea personajelor
Personajele au totdeauna un anumit grad de previzibilitate şi nici nu poate fi altfel. De pildă dacă un personaj îl întreabă pe un altul: „Ştii anecdota cutare?”, celălalt nu-i poate răspunde: „Da, o ştiu.”

Ziua de lucru în scris
Unii au o mare putere de muncă: îşi pot petrece multe ore scriind neîntrerupt. Asta e valabil, probabil, în eseistică, în ştiinţele umaniste. Poate că există şi scriitori care scriu ore în şir, fără întrerupere. Poate că alţii îşi petrec multe ore în faţa hârtiei (mă rog, mai nou, în faţa monitorului), ceea ce nu înseamnă însă neapărat scris neîntrerupt. Fiindcă o bună parte din timp se consumă „construind” în minte ficţiunea. Dar când o ficţiune nu se lasă construită, stăruinţa — cel puţin în ceea ce mă priveşte — nu-i de prea mare folos. Fiindcă nu puterea de concentrare este cea care începe să lipsească la un moment dat, ci capacitatea de a vedea cumva difuz, dincolo de imediat. Îmi vine în minte comparaţia cu acele imagini care dau iluzia de relief, când nu concentrarea ochiului pe detaliu e menită să perceapă relieful imaginii din planeitatea foii ci tocmai o privire oarecum difuză, oarecum ameţită, când razele vizuale se focalizează dincolo de imagine, îndărătul ei. La fel şi în privinţa construcţiei de ficţiune. Faptul că ficţiunea nu se încheagă (în felul dorit) mă pune în gardă nu că trebuie să mă concentrez ci că, dimpotrivă, e bine să întrerup lucrul, ca să las creierul să se desprindă de detalii prea concrete şi să-i dau şansa să cuprindă dacă nu ansamblul, cel puţin o zonă ceva mai largă.

Din nou despre excesul de expresivitate
„Ea [Maria Eich] se simţi ca îngropată în al enşpelea an de război, înghiţită într-o iarnă fără sfârşit, un univers de uniforme, un univers cu străzile pline de moloz semănând cu cenuşa, un univers unde tot ceea ce constituie viaţa civilă, ordinele, toasturile pentru pace şi prietenie între popoarele frăţeşti, filtrele serviciilor de securitate, semnăturile, menţiunile speciale, nu mai formează o trecere de moment, obligatorie, ci legea inexorabilă a unei lumi a fricii, a migraţiei fără sfârşit, unde totul seamănă cu o cantină pentru populaţia înfometată. Pretutindeni, îşi spuse, ne bălăcim în noroi, ruine şi delaţiune. Văzu întinzându-se în faţa ei un ţinut negru de cristale îngheţate, o lume făcută din scânduri, saci de ciment plină de lătrat de câini, zăbrele, clădiri dezafectate, în mijlocul unui timp care se rotea la nesfârşit şi din care nimeni, niciodată, nu se va trezi.” [Jacques–Pierre Amette: Amanta lui Brecht, Ed. Paralela 45, 2005, pp. 157–8]

Iată o entropie a textului accentuată, proprie poeziei, cu o expresivitate remarcabilă. Dar e greu de crezut că percepţia personajului este capabilă de o sinteză atât de complexă a circumstanţei. Textul devine puţin credibil şi odată cu el personajul îşi pierde din consistenţa pe care ar fi avut-o în condiţiile unei ambiţii mai rezonabile a autorului de a fi expresiv.

Şi virtuţile simplităţii clasice
Am recitit Ministerul groazei, de Graham Green. Personajul principal, Arthur Rowe, ajunsese la un moment dat în posesia primelor cifre ale unui număr de telefon care avea să-l conducă la descoperirea capului bandei de spioni: B.A.T.27.1; îi lipsea o singură cifră. Încearcă la telefon toate terminaţiile posibile. „Deodată auzi o voce cunoscută, care rosti, gâfâind uşor: — Alo? Cine-i acolo? Rowe puse receptorul în furcă. Ce bine ar fi fost dacă ea nu ar fi răspuns, să fi fost prea departe de telefon — undeva la capătul scărilor, sau chiar în stradă! Dacă nu şi-ar fi lăsat imaginaţia să vagabondeze atâta, Rowe n-ar fi aflat niciodată că formase numărul Annei Hilfe. Ieşi năuc din cabină pe strada Bayswater. Avea trei posibilităţi...”

Câtă simplitate şi în acelaşi câtă eficacitate în redarea emoţiei eroului!

Perfecţiune şi expresivitate (Despre adecvarea stilului la subiect)
Alain de Botton (Eseuri de îndrăgostit — Essays in Love, Editura Humanitas, 2003, trad.: Oana Cristescu) aminteşte de marchiza de Merteuil din Les liaisons dangereuses, care, adresându-i-se în scris vicontelui de Valmon, îi reproşează faptul că „scrisorile lui de dragoste sunt prea perfecte, prea logice pentru a putea fi vorbele unui îndrăgostit adevărat, ale cărui gânduri ar trebui să fie dezlânate şi n-ar fi capabil de fraze elegante. Limbajul se împiedică de dragoste, dorinţa nu este articulată”. Observaţie perfect valabilă şi în ficţiune. Nu poţi să sugerezi un sentiment de incertitudine, să zicem, de frustrare, de revoltă, oferindu-i cititorului o construcţie lingvistică perfect articulată. Rezultatul va fi o deturnare involuntară: Ceea ce va percepe cititorul va fi perfecţiunea construcţiei şi nu sentimentul pe care doreşti să i-l transmiţi. Bineînţeles, nici nu-i oferi o bâlbâială „credibilă”, naturalistă, fiindcă rişti să cazi în inestetic. Dacă nu în ridicol.

Notaţii literare (II) — Simbolistică

Simbolistică abuzivă
Există un palier pe scara simbolisticii/codificării dincolo de care simbolurile nu mai pot fi ţinute sub control; se intră în zona simbolisticii abuzive. Rezultatul: o literatură nesinceră, bolnavă. În această zonă îşi plasează, de preferinţă, producţiile şarlatanii literari. Ei mizează pe slaba „rezistenţă” a consumatorilor de literatură, pe snobismul acestora. Snobii (inclusiv criticii snobi), al căror număr este cu mult mai mare decât cel pe care îl atestă „recensământurile literare”, nu ţi-ar recunoaşte în ruptul capului că le scapă „interpretarea” unui text comentat. Pradă panicii că ar putea fi luaţi drept ignoranţi, nereceptivi la „marea” artă, snobii sunt dispuşi să supraliciteze hermeneutica, făcând jocul imposturii autorilor. V. Paracliserul lui Marin Sorescu sau Cartea fiilor de Mircea Ciobanu.

Festele excesului de simbolistică
„(...)[I]maginarul şi imaginaţia creatoare pot juca uşor farse celui care le practică. Sunt de acord cu ideea de a acorda imaginaţiei creatoare statutul ce-l merită, dar asta nu înseamnă că acest gen de activitate speculativă şi intelectual filozofică nu are, ca de altfel tot ceea ce este uman, patologia sa faţă de care trebuie să ne arătăm mefienţi. Graniţa dintre fantasma subiectivă şi interpretarea simbolică o poate stabili numai rigoarea gândirii ştiinţifice, pentru că unul dintre parametrii săi fundamentali este verificarea. Cu alte cuvinte, deşi orice se poate interpreta, nu tot ce e interpretabil e şi adevărat.” [Antoine Faivre. Interviu în suplimentul Litere, Arte & Idei al ziarului Cotidianul, 3 aug. 1992.]

A.F. cere intervenţia „gândirii ştiinţifice” şi vorbeşte despre adevăr (altul decât cel estetic). O gândire, poate, prea carteziană...

Sarcasmul lui Dostoievski
Dostoievski, Jurnalul unui scriitor: „Puteţi să-mi daţi tot ce doriţi... Însemnările unui nebun, oda Dumnezeul, Iuri Miloslavski, poeziile lui Fet, tot ce vreţi, şi mă oblig să vă găsesc în primele zece rânduri că e vorba de o alegorie despre războiul franco-prusac sau un pamflet împotriva actorului Gorbunov, într-un cuvânt, despre ce vreţi.” [Citat din A. Migdal: De la îndoială la certitudine, 1989, p. 32]

Riscul onestităţii... literare
„...[A]stăzi rişti — spune Alexandru Matei (Un scriitor mondial — Michel Houellebecq, Obs. cultural, 48, 26.01–1.02.2006, p. 17) — dacă scrii lizibil, rişti dacă afirmi crezuri serioase, în iubire, în nemurire sau în nevoia de religie, rişti când devii patetic şi nu cool.”

Şarlatanie literară
Generos, Şt. Augustin Doinaş acordă autorului prezumţia de bună-credinţă atunci când afirmă că „Începând cu Mallarmé ermetismul poetic se afirmă ca încifrare voită a sensului, rezultând din refuzul numirii directe a obiectului, din plăcerea intelectuală de a-i da târcoale prin perifrază, de a-l ascunde îndărătul unui cod verbal”. (Şt. Augustin Doinaş: „Paul Celan — sau poezia ca o sticlă lansată în mare”. Familia, dec. 1988)

Dacă dincolo de un anumit grad de încriptare, simbolul nu poate fi ţinut sub control („Un simbol îl depăşeşte totdeauna pe cel ce se foloseşte de el, făcându-l să spună în realitate mai mult decât are conştiinţa că exprimă” — A. Camus, Mitul lui Sisif, E.P.L., 1969), nu-i mai puţin adevărat că nu de puţine ori se supralicitează în literatură, cu premeditare, cartea simbolisticii. Simbolul devine instrumentul succesului artistic ilicit. Mai mult decât atât, nu de puţine ori se instrumentează, prin simbol, succesul extra-artistic ilicit.

Notaţii literare (I)

Universalitate şi traductibilitate („Chemarea marelui stil”)
„I.D. Sârbu e un mare scriitor pentru că tot ce a lăsat e traductibil. Indiferent la ce se referă francezul Camus, textul său îi e aproape şi românului. Indiferent despre ce scrie românul Sârbu, îi e spiritualiceşte foarte familiar francezului. Literatura autentică stă totdeauna în teritoriul reciprocităţii în sensibil. (...) Amintesc de mulţimea romanelor sau a nuvelelor [româneşti] a căror substanţă conjuncturală, oportunistă le face neinteligibile în alte limbi. Romanele cu prim-secretari şi personaje acţionând din cauza unor mecanisme sociale deturnate, proprii relaţiilor între oameni sub dictatură, necesită — la fiecare pagină — explicaţii, cele mai multe de ordin ierarhic şi administrativ. (...) Acesta e secretul literaturii lui I.D. Sârbu: aduce a mare literatură tradusă în româneşte!” [Tudor Octavian: „Jurnalul lui Ion D. Sârbu. Literatura de întâmpinare”. România liberă, 1 martie 1996]

Expresivitate în exces
Iată un scurt fragment din Pe vremea fluviului Amur, de Andreï Makine (Editura Humanitas, 2002): „Cerul se făcea din ce în ce mai ceţos, contururile dealurilor deveneau neclare. Iar gustul vântului ce intra pe fereastra deschisă scăpa oricărei definiţii: călduţ? umed? liber? nebun?” (p. 112).

Personajele sunt trei băieţi siberieni fără cultură. De ce ar fi trebuit vântul să aibă un gust pentru ei? De ce ar fi trebuit personajul să caute în minte o definiţie?

Probabil că are dreptate Jérôme Garcin când spune că Makine, „nestăpânind franceza, se simte îndreptăţit să-i prefere gramaticii extazul”.

Protocronism postmodern sau postmodernism protocron

«„Qu’un sang impur abreuve nos sillons.”

Răsunau în introducerea acestor accente de trufaşă sfidare, beţia viitoarelor victorii. Iată însă că, printre măsurile meşteşugit variate ale imnului, de undeva de alături, jos de tot, într-un colţişor, dar foarte aproape, încep să se furişeze sunetele răutăcioase ale melodiei Mein lieber Augustin. Marsilieza nu le observă. Marsilieza e în culmea freneziei maiestuoase; dar Augustin-ul se întăreşte. Augustin-ul devine tot mai obraznic, şi iată că măsurile Augustin-ului încep neaşteptat să coincidă cu măsurile Marsiliezei. Aceasta pare să înceapă a da semne de supărare; observă în sfârşit Augustin-ul, vrea să se descotorosească de el, să-l alunge ca pe o muscă sâcâitoare, dar Mein lieber Augustin s-a prins de ea bine; e vesel şi sigur de el; e fericit şi obraznic; şi Marsilieza deodată se prosteşte: nu mai ascunde că e jignită şi enervată; răsună acum în ţipete de indignare, în lacrimi şi jurăminte, cu mâinile întinse către providenţă:

„Pas un pouce de notre terrain, pas une pierre de nos forteresses!”

Dar este nevoită să cânte acum în acelaşi tact cu Mein lieber Augustin. Apoi melodia ei, într-un mod stupid, se transformă în Augustin, se pleacă, se stinge. Din când în când doar, printr o tresărire convulsivă, se mai aude iar: „qu’un sang impur...”, pentru ca imediat să sară pe melodia urâtă a valsului. Şi iat-o resemnându-se complet: este Jules Favre plângând la pieptul lui Bismark şi cedând totul, totul. Dar acum revine furios Augustin-ul: se aud sunete răguşite, se simte berea băută peste măsură, furia lăudăroşeniei, pretenţiile de multe miliarde, de ţigări de foi fine, de şampanie, de ostatici; Augustin-ul se transformă într-un urlet turbat... Războiul franco-prusian se termină.»

Cine credeţi că este autorul? Thomas Mann? Sau vreun alt modern? Nicidecum: suntem în plin Dostoievski (Demonii, Editura Univers, 1970, trad.: Marin Preda şi Nicolae Gane, pp. 342–3), iar textul reprezintă descrierea unei piese muzicale, „Războiul franco-prusian”, compusă de un anume Leamşin...