Cinema Muncitoresc se afla în cartierul Uzinelor Concordia, devenite apoi Atelierele Centrale Câmpina, A.C.C., cum îi zicea toată lumea din oraş. De fapt era sala de cantină a muncitorilor, cât se poate de arătoasă şi cu aspect modern, cu jaluzele la ferestrele largi, care se transforma în sală de cinema pentru proiecţiile de la orele şase şi opt seara, cu matineu duminica. Erau două şiruri de mese, cu bănci de o parte şi de cealaltă, solide toate, din lemn masiv. După prânz mesele se transformau. Doi îngrijitori le luau la rând, apucau împreună, una câte una, tăbliile lungi şi grele şi, opintindu-se, le fixau de cadrele laterale în poziţie înclinată, devenind astfel speteze. În acelaşi timp, scândura de sub masă devenea tăblia băncii. Aşa se face că la Cinema Muncitoresc erau două feluri de bănci: unele cu spetează, pe ocuparea cărora se dădea bătălia cea mare înainte de proiecţie, şi băncile propriu-zise, pe care te aşezai în lipsă de altceva mai bun şi unde, după o jumătate de oră de film, te trezeai cocoşat, cu spatele înţepenit, şi încercai să-ţi îndrepţi cât de cât spatele. Înainte de film sala răsuna de muzică. Muzica se ridica maiestuoasă peste rumoarea vocilor şi peste ronţăitul seminţelor de dovleac şi de floarea soarelui. Filmele erau cum erau, dar de cele mai multe ori muzica dinainte merita toţi banii. Iar dacă Tino Rossi cânta cu vocea lui melodioasă de tenor, de câteva ori pe seară, Marinella, nu cred că era în sală cineva care să se plictisească. Marinellaaaaaaaaa — cânta Tino Rossi lungind languros a-ul final —, după care ciripea sacadat şi sprinţar explicând, cu temperamentul lui mediteranean, de ce era topit după Marinella. Şi iar o lua de la capăt. Marinellaaaaaaaaa... Întorceam capul spre difuzorul din fundul sălii, agăţat în perete în apropierea micii deschizături pătrate ce dădea în cabina de proiecţie, încercând să-mi fac o idee, judecând după jocul de umbre, despre mişcările de acolo dinăuntru, care mi se păreau la fel de importante şi de misterioase ca şi turnarea filmului. Nu, nu era nicio grabă să-nceapă filmul. Cu condiţia să cânte Tino Rossi.
Într-o zi, pe-nserat, tata s-a dus înainte noastră la Cinema Muncitoresc, direct de la serviciu, să ocupe locuri în sală, din acelea cu spetează, urmând ca mama şi cu mine să ajungem imediat după el şi să vedem împreună un film. N-am mai ajuns. Pe strada Hasdeu, nu departe de cinematograf, în colţul primului corp de clădire al uzinelor Concordia, ne-a prins razia. Nu erau mai mult de doi sau trei soldaţi, cu arma la spinare, care, dând dovadă de o mobilitate extraordinară, acopereau strada cu mişcări abile de învăluire astfel că nimeni nu putea să-i ocolească nici fugind, nici trecând pe trotuarul celălalt. Într-o singură clipă ne-am trezit capturaţi şi înghesuiţi într-un cerc destul de numeros de suspecţi, cu buletinele de identitate reţinute, sub pază militară. Mama mi-a şuierat la ureche: Fugi şi spune-i lu’ tata! Poate că alţii din cercul acela de suspecţi se hlizeau şi îşi dădeau coate, negăsind nimic periculos în acea hârjoană cu soldaţii, dar eu, obsedat de hăituirea basarabenilor, am îngheţat de spaimă. M-am şi văzut în beciul miliţiei, cu zăvorul închis cu zgomot, pe dinafară, la o uşă ruginită de fier, şi de acolo... Mai departe n-am îndrăznit să mă gândesc. Am rupt-o la fugă spre cinematograf şi inima îmi bătea înnebunită în piept, şi gura mi s-a uscat instantaneu, astfel că în clipa când l-am găsit pe tata în sală, aproape că nu mai puteam să vorbesc. Habar n-am ce melodie se dădea la difuzor, habar n-am dacă era sau nu Tino Rossi cu Marinella sa, n-am văzut pe nimeni în jur, decât doar pe tata într-o mare mulţime de oameni inconştienţi, care habar n-aveau ce se-ntâmplă afară. Vino repede! i-am strigat tatei. Pe mama au prins-o soldaţii! Tata s-a întunecat la faţă, a sărit de pe bancă şi amândoi am alergat către locul raziei. Imediat l-au legitimat, i-au reţinut şi lui buletinul, după care l-au împins în cercul suspecţilor. Dar măcar acum eram toţi trei împreună. Bătăile inimii mele s-au domolit, uscăciunea din gură a dispărut. Cercul suspecţilor a fost împins de soldaţi către sediul miliţiei, cale lungă, tocmai până pe bulevard, şi, pe traseu, a continuat să se tot îngroaşe cu alţi şi alţi suspecţi, care n-aveau actele în ordine. Când am ajuns la miliţie era deja întuneric beznă. Toată acea mulţime de oameni a umplut până la refuz holul miliţiei, fiecărui suspect i s-au verificat ştampilele din buletin şi i s-a pus în vedere să-şi reînnoiască neîntârziat viza de şedere în oraş. Şi cu asta toată tevatura s-a încheiat.
În seara aceea n-am mai apucat să-l ascult, înainte de film, pe Tino Rossi, la Cinema Muncitoresc. Curând după aceea l-au scos din repertoriu. Cântecele din Franţa capitalistă n-au mai căpătat viză de intrare în România democrat-populară. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
