Toate nevestele erau casnice în cartier şi, cum nu existau pe atunci frigidere, iar răcitoarele cu gheaţă erau o raritate, găteau în fiecare dimineaţă. Cel puţin, asta făceau în timpul verii. Sfârâiau tigăile în bucătărie la doamna Hoepfner, proprietăreasa, la doamna Peiu, vecina noastră basarabeancă, la doamna Moldoveanu, vecina de la următorul număr de stradă, unde fusese grajdul armatei, la doamnele Cârciumaru şi Horja, vecinele de la numărul 27, la fel şi la doamna Popescu, de peste drum, cea cu tentativa de sinucidere din cauza soţului infidel. Erau vremuri grele, mereu se terminau resursele financiare, dar se terminau şi proviziile. Venea doamna Peiu la mama şi-i spunea:
— Ştiţi, tocmai mi s-a terminat uleiul. Ca să nu bat atâta cale până-n oraş, n-aţi putea dumneavoastră să mă împrumutaţi c-un pahar de ulei? Şi rămâne să vi-l dau eu înapoi cu prima ocazie. O s-o trimit pe Ala să cumpere. Sau mai bine mâine când mă duc eu la piaţă. Aşa. Şi daţi-mi un pahar de la dumneavoastră. Am să-l păstrez la mine până cumpăr ulei. Ştiţi, ca să am aceeaşi măsură când vi-l dau înapoi. Nu vă supăraţi, nu?
Apoi mama mă trimitea pe mine la madam Peiu să-i cer cu împrumut un ou. Doar până mâine când se duce ea la piaţă... Madam Peiu se ducea la madam Hoepfner pentru un păhărel de oţet cu împrumut. — Şi vi-l dau eu înapoi de-ndată ce cumpăr, să n-aveţi nicio grijă... Madam Hoepfner o întreba, peste gard, pe madam Moldoveanu dacă nu i-a rămas întâmplător prin casă un pliculeţ de sare de lămâie, că, uite, s-a trezit că tocmai i s-a terminat borşul şi n-are cu ce să acrească ciorba. — N-am să uit, de asta să fiţi sigură!
Tocmai li se termina făina, grişul, mălaiul, arpacaşul, zahărul, laptele. Cereau cu împrumut doar până la primul drum la piaţă, cel mai probabil mâine dimineaţă... Nimeni nu spunea „Până ia soţul meu salariul, la începutul lunii viitoare, că, uite, nu ne-a mai rămas niciun ban în casă, fir-ar să fie!”.
Doamnele îşi vorbeau cu madam, deşi în particular recunoşteau că nu-i cel mai elegant mod de adresare. Dar se simţeau apropiate, umblau de la un prag la altul în arşiţa verii, cu păhărelul sau cu cana, găteau ţinând uşa de la bucătărie larg deschisă şi îşi ştergeau fruntea năduşită de la alergătură şi de la plita încinsă. Numai madam Hoepfner beneficia de avantajul unei bucătărioare de vară la doi paşi de casă, exact peste cărarea din mijloc, şi pendula de la una la alta cu mersul ei de ştimă obosită. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
