Foi de calendar

O foaie cu un portret odios,
smulsă
O foaie cu un cuvânt odios,
smulsă
Şi încă un portret
Şi încă un cuvânt
O foaie cu un ziar de ruşine
Şi încă o mie de foi
cu o mie de ziare
cu o mie de cuvinte
Şi încă
Şi încă
................
Ce-a mai rămas nesmuls?
Câte foi?...

Poate cu altă ocazie

La fereastra vagonului
trec păduri de fag în neclintire
Trec dealuri, şi dealuri, şi dealuri
peste care se lasă, umed,
ia te uită! — chiar fumul înserării
   deja rămas în urmă.

Un foc de frunze uscate
un braţ unduios de fum
a ocrotit obosit, pe deasupra acoperişului,
o colibă uitată
   deja rămasă-n urmă...

Unde-i fum e şi foc, îmi spun
   şi e vatră, rămasă în urmă
Unde-i pădure sunt şi vreascuri, îmi spun
Unde-s vreascuri e şi Baba–Cloanţa
cu legăturica-n spinare
   dar ea rămâne cu mine
Le las în urmă toate

Trenul a oprit în plin câmp,
în plină noapte,
în plin ţârâit de greieri;
o luminiţă-n depărtare —
Lumea spune că-i un semnal!
Să cobor? mă-ntreb...

Dar şovăi... Dar şovăi
şi...

...Şi iată c-am şi trecut
şi nici n-am apucat să vă-ntreb
pe unde vă hălăduiesc
sufletele, spiriduşi.

N-am apucat să vă-ntreb:
Oare chiar să existe,
ca-n basme,
adânc de pădure?
Şi legături de vreascuri
purtate-n spinare
de-o Babă Cloanţă
fără nici o speranţă?

Clipocit de pârâu
în preajmă,
doar atât cât s-acopere
fâşâitul pasului
de spiriduş?

Toamna, frunze galbene,
dealuri golaşe
pe-nserat
sub un cer sumbru,
din care pământul
absoarbe întunericul
Până când cenuşa nopţii
acoperă totul...

Ei da, niciodată
   nu-i prea târziu.

Dar trenul a pornit între timp
Şi-a şi ajuns
hăt-departe...

Ce pot să spun —
   Poate cu altă ocazie.