La sfârşitul anilor patruzeci şi începutul anilor cinzeci, cărţile pe care le citeam, copil fiind, erau, vrând-nevrând, sovietice. Multe din ele — cu siguranţă prea multe. Printre altele, cumpăram cărticele ieftine, de ştiinţă popularizată, din care aflam că cei mai mari savanţi şi inventatori ai lumii au fost de fapt ruşi. Celelalte, cele de ficţiune, erau, în cea mai mare parte, cu şi despre pionieri — cei sovietici, desigur. E aproape de necrezut cât de multe mi-au rămas în amintire din acele cărticele moralizatoare, sortite uitării. N-am reţinut titluri şi nume de autori, cu excepţia unuia singur: Valentin Kataev. Ba chiar doi: şi I. Şur, care scria despre ştiinţă — ştiinţa sovietică atotbiruitoare.
Într-una din acele cărţi — fără titlu şi fără autori — era vorba de un băiat care urma să-şi petreacă o parte din vacanţa de vară la bunici, într-un sat de stepă; băiatul era foarte nefericit din această pricină, fiindcă se aştepta să se plictisească acolo de moarte: ce putea să vadă şi ce putea să se întâmple într-un sat de stepă? Şi când colo, iată că eroul nostru are parte în acel sat de o mulţime de întâmplări palpitante. Singura pe care mi-o amintesc este cea legată de o furtună de vară, care se abate pe neaşteptate asupra satului, iar el, băiatul de la oraş, se vede în situaţia de a sări să le dea o mână de ajutor sătenilor, mă rog, colhoznicilor, care, în mare grabă, trebuie să pună la adăpost, acoperind cu prelate, recolta de grâu proaspăt cules... Într-o altă povestioară, din aceeaşi carte, cred, era vorba de o tabără unde are loc o întrecere pionierească: cine îşi sapă mai repede lotul repartizat pentru a fi cultivat. Eroul, ahtiat de victorie, recurge la un şiretlic: se scoală după ora stingerii şi vrea să ia avans lucrând la lotul său în timpul nopţii. Spre stupoarea sa însă — şi a celorlalţi — dimineaţă constată că, încurcând din cauza întunericului reperele ce delimitau loturile, a săpat pe lotul altui competitor.
Îmi amintesc apoi de plăcerea cu care am citit o carte cu povestiri vânătoreşti. Tot de un autor sovietic, dar... Una din povestiri avea titlul Umb... sau poate era vorba o altă onomatopee asemenea, menită să redea zgomotul surd pe care îl produce o bulboană din apa unui râu adânc. Mai mult nu îmi amintesc din ea, decât că din întreaga povestire se degaja un mister tulburător... Într-o altă poveste de care îmi amintesc era vorba de o vânătoare de tigri, unul din participanţi fiind un trăgător de elită. Pe teren, având în cătare fiara care se tot apropie, ameninţătoare, vânătorul, cu calmul trăgătorului de elită, trage un foc, apoi un al doilea, urmat un al treilea. În zadar. Imperturbabilă, fiara continuă să se apropie. Să fi greşit ţinta, el, trăgătorul de elită? Tigrul face saltul final asupra vânătorului, pentru ca abia atunci să se prăbuşească mort peste şanţul în care acesta era adăpostit: toate cele trei gloanţe trase — constată după aceea tovarăşii de vânătoare — nimeriseră în trupul bestiei... În sfârşit, într-o a treia povestire pe care mi-o amintesc era vorba de un profesor care, aflat în vacanţă, vânează singur pe un ostrov îndepărtat. La un moment dat răsună o detunătură; de pe mal profesorul este zărit prăbuşindu-se. Este găsit cu fruntea străpunsă de o vergea de metal. Se porneşte imediat o anchetă criminalistică, însă se constată în final că nu există niciun asasin: vergeaua care îi străpunsese fruntea fusese cea cu care profesorul îşi curăţase puşca de vânătoare, şi care îi fusese proiectată în frunte de detonarea unui cartuş uitat pe ţeavă.
Aceste amintiri despre lecturile mele vechi de mai multe decenii îmi reînvie în minte veşnica dilemă a abordării ficţiunii: atmosferă, sau naraţiune? Cuvinte sau fapte? Ştiu, mulţi ar răspunde: una nu o exclude pe cealaltă. Poate că aşa ar fi, dacă n-aş fi de fapt tentat să restrâng sfera faptelor la cele esenţiale: fapte memorabile şi, de ce nu, şocante. Faptul că mi-au rămas atât de viu întipărite în amintire repere narative din lecturi din vremea copilăriei l-aş putea atribui memoriei afective, dacă nu ar exista şi altele de dată mult mai recentă, aproape la fel de pregnante. Dino Buzzati (din care citez din memorie) se arăta dezamăgit de tentaţia multor scriitori de a scrie despre lucruri care nu au relevanţă pentru alţii, care — spune scriitorul italian — nu îi interesează decât pe ei înşişi. E adevărat, se spune: scrie despre ce ştii mai bine. Dar asta înseamnă să îndrăzneşti mai puţin. Poate prea puţin. Dând prioritate faptelor, neglijăm oare atmosfera? Nu sunt convins că trebuie să rezistăm tentaţiei de a crea atmosferă. Dar în definitiv, faptele pot genera prin ele însele atmosferă, mai mult, poate, decât podoabele stilistice. Şi cu siguranţă mai durabilă. Dovadă: lecturile mele din copilărie, din a căror amintire se recreează şi astăzi atmosfera ce m-a încântat cu atâţia ani în urmă.
