Divorţ fericit! (6)*

   Capitolul 5 (1)

Bruno era deja familiarizat cu salonul cel mare din restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Ceva se schimbase totuşi în cele câteva ore care trecuseră de când o cunoscuse chiar aici pe Otilia: ferestrele fuseseră ornate cu ghirlande de iederă. Şi bineînţeles mesele aveau toate un aer nou şi sărbătoresc. Chelnerul, manierat, îi îndrumă spre masa care le fusese rezervată, din păcate departe de cea unde se cunoscuseră. Nu era decât o mică nostalgie de dată foarte recentă. De fapt nostalgiile creează atmosfera. Dar ceilalţi invitaţi ce nostalgii aveau? Niciuna. Ceea ce nu îi împiedica totuşi să remarce cu încântare luminiţele galbene de pe mesele de patru locuri, în forma unor veioze mici şi cochete, dar care nu intrau în concurenţă cu candelabrele ci le lăsau acestora rolul principal în a da strălucire salonului. Se strecurau veseli printre mese, călăuziţi de chelneri, în rumoarea plăcută a vocilor celor care deja îşi găsiseră locurile. Lui Bruno şi Otiliei chelnerul le ţinu scaunele să se aşeze, după care luă de pe masă cartonaşele cu numele lor. Bruno observă cartonaşele din dreptul celorlalte două locuri încă neocupate, pe care scria Carmen Văduva şi Andrei Văduva, şi se întoarse amuzat spre Otilia:
   — Se pare că avem de învăţat de la o pereche de tineri căsătoriţi.
   — De unde ştii că sunt tineri? îl întrebă Otilia.
   — Presupun. E puţin probabil ca doi tipi în vârstă să rămână împreună.
   — Eu cred că nu sunt căsătoriţi, fu de părere Otilia.
   — Şi atunci de ce au acelaşi nume?
   — Nu ştiu. Vom vedea. Poate că sunt frate şi soră.
   Bruno scoase un „Ha!” sceptic şi sonor, care cu siguranţă ar fi atras atenţia celor de la mesele din jur dacă locurile ar fi fost ocupate şi dacă cei ce şi le ocupaseră deja ar fi terminat foiala instalării.
   Fură amândoi surprinşi — şi s-ar putea spune dezamăgiţi —, când un chelner le aduse la masă o pereche în vârstă, un domn şi o doamnă de cel puţin şaptezeci de ani, care înclinară capul şi le zâmbiră amical şi reţinut înainte de a se aşeza la masă, el totuşi mai degrabă ursuz. Chelnerul luă şi celelalte două cartonaşe, în timp ce noul-venit întinse mâna după meniu şi se adânci în studierea lui. Doamna îşi îndepărtă, parcă, o firimitură din poală, după care, vrând să distragă atenţia de la impoliteţea partenerului ei, se aplecă uşor, cu stânjeneală, spre cei doi tineri şi li se adresă cu un zâmbet nesigur:
   — Să vedem cum o să decurgă prima seară...
   Păi, da... Ce puteai să răspunzi? Să vedem... După nu mai mult de câteva secunde, doamna continuă:
   — Noroc că am găsit în recuzita hotelului un costum potrivit pentru soţul meu.
   — Chiar e soţul dumneavoastră? se miră Bruno.
   — Scuzaţi-mă! Fostul meu soţ.
   — Am văzut pe cartonaşe că aveţi acelaşi nume, insistă Bruno.
   — Din comoditate, explică doamna Văduva. Comoditatea mea, desigur. Vreau să spun că după divorţ n-am făcut demersurile necesare pentru a-mi relua numele de domnişoară.
   — Sau numele de la prima căsătorie, interveni neaşteptat de prompt — şi de sumbru — domnul Văduva.
   Doamna Văduva, roşie ca racul, ripostă contrariată:
   — Soţu... Fostul meu soţ glumeşte! Ştie foarte bine că n-am fost măritată decât cu el!
   — Nu ştiu ce-ai făcut după divorţ, rosti cu aceeaşi asprime domnul Văduva.
   — Poate că o s-avem ocazia să lămurim lucrurile, promise doamna Văduva pe un ton conciliant. Era vizibilă jena ei de a aborda în public un asemenea subiect. Roşeaţa din obraji i se atenua treptat... — În sfârşit, reluă ea, mi s-a părut prea complicat să mă întorc la vechiul meu nume. Prea multă birocraţie. Şi, întorcându-se spre domnul Văduva, făcu o încercare eroică de a reveni la un ton cordial: — A fost o întâmplare că ne-am întâlnit. Nu-i aşa, Andi?
   — Şi la noi tot o întâmplare a fost, se repezi în întâmpinare Bruno. Abia azi ne-am întâlnit!
   — Serios? făcu doamna Văduva ochii mari. Iar domnul Văduva îşi înălţă din meniu faţa serioasă.
   — Da. Acum câteva ore. Căutam un loc de cazare. Habar n-aveam că există un hotel cu numele de Ţărmul Armoniei!
   — Cu siguranţă există, confirmă doamna Văduva, din moment ce ne aflăm în el. Apropo, dumneavoastră ne-aţi văzut cartonaşele, ştiţi cum ne cheamă. Noi nu le-am văzut pe-ale voastre!
   — Sigur că da! se grăbi Bruno să vină în întâmpinarea reproşului discret al doamnei. Numele meu e Bruno Roşca.
   — Iar pe mine mă cheamă Otilia Răducanu, adăugă Otilia. Confirm că ne-am cunoscut abia astăzi. Şi că îndeplinim toate cerinţe cuprinse în invitaţie.
   — Nu vă întreb cine dintre voi doi a avut iniţiativa! râse doamna Văduva. Se ştie, femeile au totdeauna iniţiativa!
   — Când e vorba de sex, accentuă Bruno.
   — Mmm... n-aş spune, îl contrazise doamna Văduva, evitând tonul prea categoric. În privinţa sexului, aş înclina să cred că bărbaţii au de obicei iniţiativa. Dar depinde de noi femeile dacă se întâmplă sau nu!
   Otilia se abţinu să-i dea dreptate doamnei Văduva, dar nu-şi putu înfrâna un zâmbet de satisfacţie.
   La margine, chelnerii se străduiau să cuprindă cu privirea întregul salon şi îşi suceau gâturile să vadă dacă totul era în bună rânduială. Se pare totuşi că lipsea unul din invitaţi. Un chelner, umăr lângă umăr cu un coleg de-al său, îi arătă acestuia ceva la una din mesele mai îndepărtate. Ba chiar era posibil să fie doi absenţi. Se instalase un fel de acalmie. Cei prezenţi îşi găsiseră cu ajutorul chelnerilor locurile. Ce se aştepta? Instrumentele muzicale, pe care Bruno le văzuse ceva mai devreme, la fel şi Otilia, rămăseseră neatinse, rezemate de scaune. Poate că instrumentele muzicale erau un decor plăcut vederii, dar la drept vorbind nimeni nu se aştepta să şi fie folosite. Distracţia unora dintre cei prezenţi în salon, aşezaţi acum la mese, era de a încerca să-i recunoască pe cei pe care mai devreme îi întâlniseră în holul recepţiei, la vremea completării formularelor de cazare. Unii mergeau cu gândul chiar mai înainte, la momentul parcării maşinii: erau deja mici nostalgii — proaspete —, care aveau să se adauge nostalgiei pasului nou pe care îl făcuseră în viaţa lor privată, după divorţ, unii mai de mult, alţii mai de curând, spre cunoaşterea unei noi femei, respectiv, a unui nou bărbat, episod ce se consumate lăsând urme adânci în amintire; mai ales dacă noutatea evocată apucase deja să se învechească la rândul ei, relativizând astfel conceptul de dramă a unei despărţiri. Nimeni dintre cei de faţă nu îşi amintea de Ferrari-ul roşu al lui Bruno, care îşi făcuse apariţia la intrarea în parcare, fiindcă fusese ultimul sosit, aşa că nimeni, sau aproape nimeni, nu îl zărise. Bruno îşi găsise în cele din urmă un loc, după ce manevrase cu dificultate pe culoare strâmte, printre alte maşini parcate neglijent.
   A, domnul în vârstă, cel cu pete maronii pe tâmple! Iată-l pus la patru ace, aşezat la o masă din faţa estradei, la loc vizibil, în compania selectă a unei doamne cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani mai tânără şi a unei perechi de sportivi sau foşti sportivi de vârstă medie, debordând de energie... Uite-o şi pe doamna trecută de prima tinereţe, feminista, la distanţă de două mese mai spre margine, dar nu mai puţin vizibilă decât fusese în hol, atunci când se arătase critică la adresa bărbaţilor. Cine apucase s-o cunoască cât de cât nu excludea s-o vadă producându-se, la nevoie, şi aici, cu acelaşi aplomb. Iat-o şi pe doamna cu ochelari de soare, ceva mai destinsă decât fusese la biroul recepţiei, alături de mai tânărul ei partener. Toată lumea care o vedea îşi spunea că dacă intenţia ei fusese să se ascundă îndărătul ochelarilor, rezultatul era exact opus, căci în salon era singura cu ochelari fumurii.
   Dar cea mai mare surpriză o produse moderatorul care, deşi nu chiar tinerel, se urcă sprinten pe estradă, moment în care foarte mulţi îl recunoscură pe „actorul” ce se învârtise dezinvolt, cu câteva ore mai înainte, printre mesele joase din holul recepţiei. Aşa că din prezumtiv actor deveni brusc, în ochii tuturor, actor de-adevăratelea. Cu un gest abil şi dezinvolt, vădind o îndelungată experienţă scenică — şi, fără doar şi poate, talent —, desprinse microfonul din vârful suportului. Bine dispus, în vervă, îşi roti privirea peste clienţii aşezaţi la numeroasele mese de patru locuri din jurul estradei. Îşi băgă o mână în buzunar şi începu:
   — Întâi şi-ntâi, o urare din partea Doamnei Varvara Herescu. O cunoaşteţi! Doamna Varvara, fericită că aţi acceptat oferta domniei-sale de a acosta la Ţărmul Armoniei, vă urează bun venit şi speră din toată inima să vă simţiţi cât se poate de bine în cele trei zile ale sejurului dumneavoastră — patru dacă adăugăm şi ziua de astăzi, din care, deşi e deja destul de târziu, vorba din poveste, înainte mult mai este!... Eu nu sunt angajat al agenţiei de turism AT, nici al hotelului, doar colaborator mai mult sau mai puţin ocazional, aşa că mă aflu aici pe cheltuiala Doamnei Varvara şi de aceea vă rog să vă faceţi că nu observaţi că am uneori propriile mele opinii! Nu în tot ce voi spune! Doar în unele privinţe! Dar asta rămâne între noi, da? A! să nu uit, numele meu este Iulian Geamănu, dar prietenii îmi spun Gemi. Aşa că Gemi rămâne. De acord?
   Scoţându-şi mâna din buzunar, moderatorul tuşi uşor în pumn şi se depărta câţiva paşi de locul trepiedului, lăsând totodată să se scurgă o mică pauză de acomodare.
   — Unii, reluă el, recurg la tot felul de ticuri pentru ca discursul lor să pară spontan. De pildă, se bâlbâie. Deşi de felul lor nu sunt bâlbâiţi... În salon se ridicară primele râsete, deocamdată răzleţe şi firave. — Da, da, nu râdeţi! De pildă spun cam aşa: Am–am–am să vă spun ceva foarte important. Şi cu asta îşi închipuie că au câştigat simpatia publicului. Ei bine, doamnelor şi domnilor, eu, cu voia dumneavoastră, n-am să recurg la asemenea trucuri. Eu pot să mă simt la largul meu şi fără să mimez bâlbâiala. Şi sper să vă fac şi pe dumneavoastră să vă simţiţi la largul dumneavoastră. Personalul hotelului şi al restaurantului şi-a dat toată silinţa, după cum sper că deja v-aţi dat seama. Nu-i aşa că apreciaţi luminiţele îmbietoare şi discrete pe care le aveţi pe mese? Apropo, n-am pus lumânări, cum obişnuiesc alţii şi cum ştim cu toţii că se poartă, de teamă să nu provoace cineva dintre dumneavoastră un incendiu!... De astă dată publicul nu-şi mai reţinu râsul, care se răspândi cam peste toate mesele din salon, şi moderatorul se înclină într-o parte şi într-alta, cu palma lipită de piept, ca şi cum ar fi mulţumit pentru aplauze la scenă deschisă. — Ştiţi, continuă el, ne-am închipuit că se poate întâmpla aşa ceva — mă refer la incendiu, se-nţelege — când e vorba de persoane divorţate, cum sunteţi dumneavoastră. De ce spun asta? Cui a divorţat îi pasă mai puţin de ce se-ntâmplă în jur. Mă rog, e doar o părere. Aici permiteţi-mi să fac o mică observaţie: sper că aţi luat în serios cerinţa agenţiei de a fi divorţaţi cu acte în regulă, şi nu doar de a fi despărţiţi, aşa, în urma unei neînţelegeri recente, având deci toate şansele să vă împăcaţi în cel mai scurt timp! Doamna Varvara nu-i dispusă să ia în considerare nicio împăcare!... Din nou se râse, de astă dată copios, în salon... — Fiindcă în caz contrar va trebui să rambursaţi costul sejurului pe care vi l-a oferit agenţia! Glumeam, bineînţeles, se grăbi să adauge moderatorul. Tuşi în pumn şi se întoarse la locul iniţial de pe estradă, băgându-şi din nou mâna în buzunar. Era clar că aşa se simţea cel mai confortabil.
   — De altfel, cei mai mulţi dintre dumneavoastră, dacă nu chiar toţi, sunt divorţaţi de-adevăratelea! Clienţi serioşi, ce mai!... Cât despre mine, permiteţi-mi să nu vă dezvălui starea mea civilă. Deocamdată. Până se lămuresc lucrurile cu Doamna Varvara. Ceea ce vă spun face parte din antrenul pe care mă străduiesc să vi-l fac. Ştiu că în general publicul are gusturi dintre cele mai diferite. Dar când ai un public cu o trăsătură comună, e mult mai uşor s-o nimereşti. Iar dumneavoastră aveţi o trăsătură comună. Care este aceea?... Gemi se întoarse într-o parte, întrebător, apoi într-alta, aşteptând răspunsuri din public.
   — Păi nu-i nevoie să vă duceţi cu gândul prea departe. Vă spun eu dacă n-aveţi nicio idee. Trăsătura dumneavoastră comună este divorţul! Nu? Divorţul! Aşa că vă fac antren specializat pentru divorţ!... Dacă vă aşteptaţi să vă dau totul mură-n gură, vă spun din capul locului: nu contaţi pe mine... Moderatorul păşi spre marginea estradei.
   — Vreţi să vorbim de baloane? Mă refer la cele cu care se ornează de obicei restaurantele pentru ocazii festive. Nu vreţi? Bine faceţi. Fiindcă aici n-avem baloane! E o reuniune fără baloane. Totuşi! Totuşi nu-i chiar o ocazie festivă. Şi o să vedeţi de ce. Toate la timpul potrivit.
   Estrada era puternic luminată şi toţi ochii erau aţintiţi spre moderator.
   — Un lucru e cert, continuă acesta: persoanele divorţate manifestă o înclinaţie vizibilă spre... Spre ce credeţi? Dacă nu ştiţi, vă spun eu: spre exotism! Repet: exotism! Sau, mă rog, spre fel de fel de activităţi neobişnuite! Şi ne putem întreba de ce. Are cineva vreun răspuns în privinţa asta?... Moderatorul se arătă foarte interesat să afle păreri din public şi îşi duse mâna pâlnie la ureche, rotind-o spre public. — Aud?... Să vă spun un secret, continuă el în mijlocul tăcerii, nici eu nu ştiu! Dar să vă spun ce cred eu. Moderatorul îşi scoase mâna din buzunar pentru a putea gesticula. — Eu cred că cine e cu adevărat înţelept nu consideră niciodată că ceva e definitiv. În particular, divorţul. Sunteţi de acord?... Nu prea multă lume se repezi să aprobe. Voci răzleţe înclinară în egală măsură spre da şi spre nu. — Nu sunteţi de acord? întrebă moderatorul cu mirare îngroşată teatral. Ei bine, concedă el, nici eu nu sunt de acord. Haideţi să limpezim lucrurile. Îndată ce divorţul a devenit fapt împlinit — şi cei doi soţi s-au împăcat cu gândul că nu mai există cale de întoarcere — ei bine, se-ntâmplă deseori ca ei să simtă nevoia să-şi ia rămas bun unul de la celălalt într-un cadru romantic. Asta-i ceea ce contează! punctă el c-un gest de triumf în toiul entuziasmului stârnit în salon. Pe asta a mizat şi Doamna Varvara când v-a trimis invitaţiile! Unora divorţul le stârneşte amărăciune, altora furie. Dar nouă, celor prezenţi aici, la Ţărmul Armoniei, sublinie el pe un ton triumfalist, în niciun caz nu ne stârneşte furie!... Poftim? se aplecă el spre o margine de estradă, cu palma pâlnie la ureche. Nici amărăciune? Asta aţi zis? Nici amărăciune? Bineînţeles că nu! Dacă divorţul ne-ar amărî, nu ne-am afla aici! De aceea, Doamna Varvara şi agenţia de turism AT — la care îmi permit să mă adaug şi pe mine — vă urează încă o dată: Divorţ fericit!
   Chelnerii deja umblau printre mese, luând primele comenzi. Atmosfera era tot mai însufleţită.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru