♥♣♦
Iovan căută cu privirea sus pe zid tăbliţa cu numele străzii. Nu exista. Nu rămăsese acolo decât urma tăbliţei: un mic dreptunghi alungit, mai închis la culoare decât restul peretelui.
Ocolise pe străduţele din jur, iar acum se afla în faţa micului bloc al cărui perete dosnic dădea spre livada casei lor. Aspect plăcut, subsol, parter şi etaj, mult Art nouveau, aceasta era ceea îl întâmpină pe Iovan după o lungă amânare. Întâlneai în multe locuri Art nouveau în cartierele semicentrale ale Bucureştiului, iar aici era doar unul din ele şi, în plus, chiar la doi paşi de casă. O uşă masivă rămasă întredeschisă, cu o bară solidă de metal de jos până mai sus de înălţimea clanţei. Rezemată de zid, o bicicletă. Câţiva metri mai încolo stătea abandonată la bordură o utilitară a serviciului de salubritate, iar în spatele ei, pe trotuar, rămăseseră în neorânduială, vreo trei tomberoane în picioare, în timp ce un altul încremenise agăţat în angrenajul hidraulic al maşinii, deja ridicat la o oarecare înălţime, urmând să fie răsturnat în borta cuvei, deasupra melcului, care nu apucase să înghită resturile aruncate mai înainte. Câteva cutii de carton, de diferite mărimi, zăceau şi ele la piciorul unui stâlp, nu departe de tomberoane. Cutiile se păstraseră neaşteptat de bine după ce atâtea ploi şi zăpezi căzuseră peste ele.
Iovan zăbovi câteva clipe să privească acel grup de obiecte vechi de rău augur.
Un copac îşi arunca umbra peste o bună parte din parter, în timp ce subsolurile oricum rămâneau mai tot timpul în umbră. Bălării înalte în prag, pe care curentul de aer care venea din interior, prin uşa întredeschisă le legăna alene.
Iovan se opinti să deschidă uşa grea şi pătrunse în holul blocului, unde îl întâmpină aerul vetust şi în acelaşi timp mereu proaspăt şi tihnit al Bucureştiului interbelic. Un parapet de beton şi o balustradă masivă imitând marmura neagră însoţeau scara către etaj răsucindu-se cu eleganţă. Pe aici, în vremurile bune, de bună seamă că nu trecea nimeni cu orele şi nimeni nu sesiza nicio absenţă. Fiindcă viaţa micului bloc părea bine statornicită şi cu siguranţă dăinuia de decenii. Fuseseră cât pe-aci să aibă şi ei parte de un asemenea spaţiu de vieţuit, el şi cu Mara. Dar nu totdeauna lucrurile se potrivesc conform planurilor şi dorinţelor. Nici el nu apucase să se bucure de felul liniştit în care ea se familiariza treptat cu lumea şi se integra în ea. De fapt Iovan nu se integrase niciodată; şi nici nu îşi dorise cu adevărat să se integreze, deoarece nu poţi s-o faci respingând ocuparea timpului cu cele practice şi preferând reveria. Ceilalţi se comportau altfel. Lumea doar îi trimitea semnale de ici şi de colo, iar unele îl emoţionau. Acum se afla — ştia asta — undeva la doi paşi de fereastra singuratică din zidul dosnic acoperit de viţă sălbatică. Parterul şi un singur etaj, atâta îl mai despărţea. Apropierea ferestrei se simţea. Curentul de aer venea de acolo de sus. Penumbra din susul scării nu semăna cu nimic...
Aici, între aceste ziduri, unde lumina venea parcă de nicăieri şi de peste tot, existau secrete; dar veneau semnale de bine, la fel ca în vacanţele lui din anii de şcoală, când timpul căpăta o lentoare benefică. În toate acele nesfârşite zile din urmă — se gândi Iovan — orice avânt să investigheze cele întâmplate în ultima vreme eşuase în nepăsare şi în descurajare. La agenţia de ştiri LANS–Delta rămăseseră nedescoperite secrete ce nu mai suscitau interes. Se învechiseră. Şi chiar dacă ar fi suscitat, energia era pe cale să se epuizeze, iar în multe privinţe era deja epuizată de o bună bucată de timp. Jocul se transforma pe nesimţite în realitate. Unele adevăruri nu le avantaja distanţa — nici în timp, nici în spaţiu. Mara fusese pasionată de teatru într-un fel dezinteresat şi profund, dar nici el nu se limita la simplul rol de însoţitor; aşezat pe scaunul cu rotile la capăt de rând, înconjurat de rumoarea sălii, se cufunda alături de ea în studierea programului; teatrul îi fusese la fel de drag şi lui. Îşi spunea: Să nu te întorci niciodată într-un loc unde ai fost fericit... Dacă te întorci, amintirea se risipeşte, cu tot parfumul şi cu toată frumuseţea ei...
Dar nu, în privinţa asta nu exista nicio primejdie.
Erau amintiri vechi, foarte vechi, din copilărie, pe care acum le vedea într-o altă lumină. În somn i se întâmpla să cadă din pat; şi asta era una din acele nenorociri fericite care i se întâmplau pe atunci. Tot răsucindu-se, ajungea cumva la marginea patului, unde nu se afla nicio barieră şi urma prăbuşirea năucitoare, venită din senin; lumea întreagă se răsturna parcă, într-o singură clipă, împreună cu el: susul şi josul se inversau între ele, locul existenţei sale devenea instantaneu altul. Doar că biata sa viaţă nu era pusă în pericol; cineva trebuia să aibă grijă de el — avea acel rol — chiar în secunda când se prăbuşea: să-i aştearnă dedesubt ceva moale pentru a-i atenua cât de cât izbitura; cineva să-l culeagă în clipa următoare împreună cu cearşaful cu care cădea, şi să-l pună la loc în pat. Ceea ce se şi întâmpla: maică-sa, alertată de bufnitura căderii, dădea fuga ţipând de spaimă să-l culeagă de pe jos; urmau mângâierile, asigurarea că totul n-a fost decât un vis, îndemnul blând să adoarmă la loc, să lase orice îngrijorare deoparte.
Erau drame minore, cu happy end... Iovan se întrebă: dacă atunci, demult, trăise ca într-un vis frumos, cu treziri intercalate cu întoarceri în vis, şi simţirile erau acelea care contau, şi nu faptele în sine, de ce n-ar fi fost ca şi cum acele fapte s-ar petrece în prezent; sau oricând în viitor; de vreme ce senzaţia de ocrotire, cea din trecut, era din nou vie şi putea oricând să-ţi încălzească din nou inima? Pentru asta nu era nevoie ca faptele să se repete, nu?
Porni să urce treaptă cu treaptă scara spre acea penumbră care nu semăna cu nimic, în curentul care venea de sus. O uşă trebuie să fi rămas deschisă pe undeva la etaj.
Uşi dădeau în scară, pe palier — uşi solide, închise aproape ermetic, făcute să ofere cândva protecţie celor dinăuntru... Întrucâtva locul se asemăna cu locuinţa doctorului Uzum; era, ca şi la el, o anticameră a aşteptării şi a trecerii; o uşă, una din acele uşi, se putea deschide şi doctorul Uzum în persoană putea să iasă şi, recunoscându-l pe dată, să se bucure nespus de revedere. În definitiv, nu fusese ieşirea din scenă a doctorului învăluită în incertitudine? Trecuse însă mult timp, aşa că se putea la fel de bine ca doctorul Uzum să se ivească în pragul uneia din acele uşi şi, cu o cu totul altă mină decât aceea care îi rămăsese lui Iovan în amintire, o mină nouă, de om dezamăgit, să-l întâmpine cu răceală: Ştii, drăguţule, vremurile s-au schimbat! Prea puţini dintre vechii mei pacienţi vor mai avea nevoie de ajutorul meu... Oamenii au îmbătrânit, avea să continue doctorul Uzum — au îmbătrânit şi, fără voia lor şi spre regretul meu, au devenit mai bolnavi, asta e! Acum nu-i mai scoţi cu una cu două din casă; şi chiar dacă îţi deschid când le baţi la uşă, fie nu îşi mai amintesc când au apelat la tine, fie abia dacă se clintesc din prag să-ţi facă loc să intri şi te privesc apatic; încât te întrebi dacă mai e cazul să le fii doctor de familie... Da, vremurile s-au schimbat, drăguţule.
(Mai apoi însă, Iovan îşi luă seama şi îşi spuse că doctorul Uzum nu putea să se schimbe totuşi atât de multă încât să devină total diferit de omul plin de afecţiune şi animat de entuziasm, pe care îl ştia dintotdeauna.)
Era o găleată roşie de plastic lângă uşa de pe palier, iar în găleată un mop cu coada rezemată de zid... Iovan îşi aminti de zilele fericite ale speranţelor sale în dimineaţa de mâine, întreţinute de optimismul inepuizabil şi de autoritatea doctorului Uzum. Fusese, seară de seară, ca o emoţie palpabilă pe care o resimţea în coşul pieptului după ce îl aşezau în pat, iar el avea privilegiul să se întoarcă pe o parte prin propriile-i puteri. Propria-i mândrie venea să se adauge constant la emoţia speranţei — mândria că el, spre deosebire de mulţi alţii în situaţia lui, nu se lăsa descurajat.
Din toate nu mai rămăseseră acum decât amintirile şi, având în vedere inactualitatea lor, dureau.
Şi totuşi...
Memoria omenirii avea suportul necesar spre a se păstra într-un fel sau altul; se păstrau şi cuvintele toate, iar unele din ele chiar se potriveau şi în ziua de azi şi aveau sens. Întâmplarea venea şi ea în întâmpinarea speranţelor, iar speranţele se bizuiau pe descoperire şi pe inventivitate. Continua să fie liniştitor să te gândeşti la o altă zonă, potrivnică celei nefaste, prin care avea, poate, să treacă Pământul, mai devreme sau mai târziu, aşa, ca rod al întâmplării.
Câte nu se datorau întâmplării!
Printre consecinţele posibilei zone faste, aşa cum Iovan se mai gândise în ultimele săptămâni, şi chiar o rostise la un moment dat cu voce tare, se număra şi aceea că nu ar fi fost exclus să se restabilească o conexiune, sau câteva conexiuni, într-una din reţelele de energie şi să repornească — cu ajutorul programelor de recuperare de pe calculatoare —, turbine, angrenaje şi toate echipamentele auxiliare. Programele cuprindeau negreşit intervenţii în sisteme fără mână umană şi apoi amorsarea unor intervale de autonomie: jocul cuvintelor şi al expresiilor argotice de specialitate care însoţeau toţi acei paşi ai programelor era menit să-i descurajeze pe cei ce nu erau în temă, adică pe cei mai mulţi, ce-i drept; dar în acelaşi timp să le şi dea speranţe, de vreme ce, iată, existau şi tipi ce se descurcau în treburi atât de complicate... Ei erau cei ce îşi puseseră mintea la contribuţie şi reuşiseră să simuleze până şi întâmplarea fastă: aleatorul din procedurile exacte. În definitiv, nu tot consecinţa unei înlănţuiri de întâmplări faste fusese şi apariţia vieţii pe pământ?...
Pe una din ferestruicile Art nouveau de la casa scării se vedea dâra albă lăsată de un avion de linie tăind un petic de cer albastru — Doamne, poate nu era prea devreme pentru asta... Unele bucurii se întâmplă să vină cu întârziere de ani de zile... Sau, în loc să fie însoţite de tumultul aşteptat şi obişnuit, sosesc fără tam-tam, cu paşi moi, poposind, precum o întinsă pânză care se dezumflă în cădere, într-un suflet vlăguit de aşteptare, dar încă viu. Dar la fel de bine se poate întâmpla ca o minte care nu mai percepe multă vreme în jur mişcare şi sunete să le creeze ea: mişcarea şi sunetele să nu fie decât plăsmuiri. Oricum, aproape că nici nu mai conta. Raţiunea spunea: Da, iubitele mele percepţii, vă aşteptam. Şi percepţiile se supuneau raţiunii... Pe ferestruică, dâra albă de abur lăsată de avionul de linie se lăţea rarefiindu-se şi deplasându-se cu vântul, întocmai ca în tiparele amintirilor... Lucea apa pe fundul găleţii cu mop? Iovan se înclină să arunce o privire înăuntru. Părăsi palierul etajului întâi cu sentimentul victoriei în suflet... Atât de multe depindeau de el, de voinţa lui!... Avea să le viziteze într-una din zilele următoare pe cele şase manechine pe care le scosese în stradă, pe Calea Victoriei... Foarte bine! ar fi zis doctorul Uzum. Totdeauna am avut încredere în tine, Alexandru. Am avut încredere nu numai că vei avea puterea să te schimbi tu însuţi, ci şi că te vei bate să schimbi lumea. Tu ai făcut şi faci tot ce depinde de tine. Lumea nu o poate schimba cineva care nu are imaginaţie. Iar tu, slavă Domnului, ai fost de când te ştiu şi sunt sigur că ai rămas plin de imaginaţie, în ciuda situaţiei tale dificile. Poate că a venit niţel cam târziu ideea ta să dai străzii o altă înfăţişare. Dar chiar şi aşa, iată, îţi spun că ai făcut un gest inspirat. Şi mă bucur că apreciezi ce ţi-a rămas şi că eşti apropiat de lucruri; îţi admir priceperea cu care le însufleţeşti. Mă refer la manechine, printre altele... Nu le lăsa să aştepte prea mult afară; de dragul tău au stat atâtea săptămâni şi luni şi au înfruntat cu stoicism intemperiile... *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, pe care tocmai l-am terminat, la prima mână. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Iovan nu dorea să se gândească la crearea lor, care nu se putea numi nicidecum naştere deoarece se petrecuse în birouri de proiectare şi în ateliere de creaţie. Manechinele rămâneau mereu de aceeaşi vârstă şi de fapt nu treceau niciodată dincolo de tinereţe. Nimeni nu văzuse vreodată vreun manechin în vârstă, fiindcă vârsta nu avea nicio legătură cu eleganţa vestimentaţiei, nici cu atitudinea sfidătoare şi elitistă. Oamenii doriseră să arate bine indiferent de vârsta lor, iar atunci când deveneau nepăsători la aspectul lor nu era deloc de bun augur. Ceea ce trăiau manechinele de un an şi jumătate încoace nu le fusese nicicând ursit. Când o furtună vine şi strică — sau chiar nimiceşte — la un moment dat totul, nu se poate spune că ai fost ursit pentru a înfrunta furtunile vieţii. Frigul şi îngheţul fuseseră menite a fi văzute dinăuntru, din adăpostul vitrinei, alături de alţi câţiva parteneri de eleganţă. Nicio ursitoare nu le sorocise vieţuirea pe o întindere pustie de gheaţă precum cea de pe satelitul Ganymede. Şi totuşi era ceea ce celor şase manechine le fusese dat să trăiască în cursul iernii trecute, cât fusese ea de lungă, afară în stradă, în plină iarnă, pe Calea Victoriei. Şi încă o iarnă urma să vină. Dar deocamdată era încă vară, sfârşit de vară, aşa că cel mai bine era să nu te gândeşti prea departe. Manechinele erau făcute să-şi trăiască clipa. Iovan abia aştepta să le revadă.
Capătul de sus al scării era învăluit într-o lumină fără umbre.
Când Iovan îşi înălţă privirea, zări acolo, chiar pe muchea dintre perete şi tavan, un cuib de rândunele. Se putea ghici foarte uşor calea acelui necontenit du-te-vino între afară şi înăuntru al păsărelelor, care fusese viaţa lor: o ferestruică de la casa scării, rămasă deschisă, ultima. Dar lumina din jur era prea albă şi prea lipsită de umbre, iar liniştea prea adâncă pentru a le fi fost rândunelelor pe plac. Iovam stătu şi aşteptă vreme îndelungată, cu ochii la ferestruica deschisă de la casa scării, pe unde se vedea cerul. Dâra lăsată de avionul de linie se ştersese.
Simţi telefonul vibrând în buzunar şi când îl scoase observă că acum, în mâna sa, nu mai vibra. Pe ecran apărea numele MARA. Instantaneu, retrăi scena din benzinărie când, după explozie, se năpustise în scaunul său pe rotile în bufetul răvăşit de explozie. Apăsă pe buton dând liber apelului să vină, dar, ca şi în ziua atacului terorist, nu se auzi în receptor decât un zgomot incert care aducea cu trosnetul buştenilor în foc. Dar parcă o voce abia auzită se ghicea dincolo de trosnituri, venind de dincolo de un zid. „Caută-mă — i se păru lui Iovan că aude o şoaptă în receptor —, sunt aproape.” Cât de aproape? îi veni să întrebe stăpânindu-şi tremurul vocii; dar nu mai era deloc sigur că nu i se păruse. Deschise o uşă şi se pomeni în pragul unei încăperi mici, cu o singură ferestruică îngustă, drept în faţă. Ferestruica era deschisă şi corzi de viţă sălbatică se vedeau atârnând de o parte şi de alta, în exterior. Bănui că recunoaşte o imagine veche de când lumea, percepută pentru prima oară dinspre partea cealaltă, şi bătăile inimii îi zguduiră pieptul.
Un scaun cu spetează înaltă sărea în ochi, aşezat chiar în mijlocul încăperii, îndreptat spre ferestruică, la distanţă de orice alt obiect din cameră.
— Mara! îi veni să strige. Dar numele de pe ecranul mobilului nu avea nicio legătură cu ce ascundea speteaza acelui scaun vechi. Oare câţi ani trecuseră? Cinzeci? Ieşea la iveală că o asemenea durată ascundea în ea zile distincte şi nopţi distincte, în cursul cărora ceva interesant şi emoţionant se petrecuse. Aritmetica anilor parcă nu mai avea legătură cu domeniul duratelor astronomice şi se restrângea la o scară mai intimă, ce se putea cuprinde într-o viaţă de om. Cinzeci de ani de aşteptare într-o buclă a timpului? Aureola părului în lumina soarelui de afară se dovedea a fi o doar o dorinţă. Iovan îşi aminti de afişul de pe străzile din centru şi un regret sumbru îi apăsă sufletul: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! ... Nu şedea nimeni pe scaunul din faţa sa. Iovan se întoarse spre întinderea vastă şi lipsită de viaţă ce i se deschidea printre corzile de viţă sălbatică înaintea ochilor, afară pe fereastră. Privirea îi tremură o secundă, ezitantă, din cauza perspectivei noi şi nebănuite, înainte de a recunoaşte ceea ce de altfel aştepta să vadă: casa copilăriei, dincolo de livada încă verde. Erau toate acolo, şi casa, şi fereastra, şi uşa de pe treptele căreia se răsturnase într-o zi cu scaunul său pe rotile într-o dimineaţă însorită de Duminica Floriilor, şi zidul învechit. Toate, neschimbate?
Pe pervaz stătea o figurină cunoscută, şi nu era alta decât cea pe care Pustnicu tot încercase să o vândă în acea vară leneşă. Sau poate în toate acele veri leneşe, când cei mai mulţi colegi erau plecaţi împreună cu părinţii în vacanţă, iar atelierele fotografice din cartier, ca şi alte magazine, se închideau pe capete, în timp ce biblioteca publică rămânea deschisă... mai puţin sâmbăta şi duminica; iar în vitrină Iovan se oprea să admire, expuse în formă de volume groase, gloriile literare ale anilor trecuţi... Iar lumea, pe străzi, trecea pe lângă Pustnicu ca şi cum nimeni nu l-ar fi văzut, socotind pesemne că figurina sa, cu care îi tot îmbia pe trecători, fie era de furat, fie nu putea reprezenta nicicum o valoare atâta vreme cât vânzătorul nu era decât un vagabond notoriu. Dar figurina de pe pervaz se dovedea acum a fi autentică. Lumea îl ocolise pe Pustincu din ignoranţă sau din dispreţ. Nejustificat, ar fi fost înclinat să considere acum. Iată, statueta nu era alta decât femeia înaripată din vârful botului mărcii de automobile Rolce Royce. Cine o cumpărase până la urmă? Mara?
Statueta lucea metalic pe pervaz, cu braţele ei înaripate în gestul acela de elan al înotătorului de pe blocstartul unui bazin de înot, cu o secundă înainte de a plonja în apă. Încă un pic şi se lăsa înserarea. Era ora când rândunelele, după vânzoleala epuizantă de o zi-lumină, se întorceau să-şi petreacă noaptea în cuib. Fără voia sa, Iovan ciuli urechea la piuiturile ce ar fi putut veni dindărătul său, pe uşa rămasă deschisă spre casa scării... Gestul femeii înaripate de pe pervaz părea, poate, un pic teatral. Teatralitatea însă nu mai conta, atâta vreme cât Mara fusese o viaţă întreaga gata să facă saltul spre necunoscut... Cinzeci de ani? Cinzeci de ani era oricum prea mult. Ea nu avusese atâta răbdare... Iovan se revăzu pe sine la fereastra pe care acum o avea în faţa ochilor, destul de departe, dincolo de livada părinţilor săi. Se revăzu pe sine, dincolo, cu privirea ridicată spre ferestruica îngustă din zidul dosnic acoperit cu viţă sălbatică, exact aceea unde se afla acum. Cinzeci de ani?... Pe vremea aceea pentru el nu exista ca şi cum. Pentru el încă nu se inventaseră compromisurile. Doamna Ştefan poate nu crezuse în ursită. Ea era fără doar şi poate de părere că viaţa şi-o face fiecare cu mâna lui. Şi probabil că avea dreptate. Dar el avea să aştepte să-i iasă în cale norocul. Şansa. De altfel, încă înainte să o întâlnească pe Doamna de biologie, îşi făcuse deja o imagine despre viitoarea sa soţie. Avea s-o cheme negreşit Mara. Avea să fie o fire veselă şi prietenoasă, avea să aibă ochi luminoşi, o frunte frumos arcuită şi inteligentă. Fragilă doar în aparenţă, avea să dispună de o putere ascunsă, de care avea să se folosească nu pentru orice fleac, ci numai pentru chestiuni importante. Mara avea doar să-l aţintească cu privirea ei pătrunzătoare, şi doar cu gândul avea să-i insufle puteri nebănuite...
Iovan avea în sfârşit răgazul să mediteze la ideea că nimeni n-ar trebui să îşi dorească să vadă clipele minore din care ne este alcătuită viaţa imortalizate pe un răboj incert şi iluzoriu, ca să le cerceteze şi eventual să le aprecieze, peste ani, cine? Cineva care nu ne-a cunoscut, nu a auzit niciodată de noi şi care are aceeaşi preocupare — obsesivă, ar fi zis — pentru propriile-i clipe şi niciun îndemn să-şi piardă vremea cu ale altora — ale celor din trecut? Nu-i oare mai simplu şi mai firesc să nu ne agăţăm de acele momente, să le lăsăm să dispară pentru totdeauna?
