♥
De ce inima nu poate fi oprită prin voinţă proprie? Era o întrebare pe care Doamna de biologie părea să şi-o fi pus mai mult sieşi decât clasei în timp ce ne preda sistemul circulator la om. Închipuiţi-vă, răspunsese tot dânsa, ce s-ar întâmpla dacă unui nebun i-ar trece prin cap să-şi oprească inima! Din tonul exclamaţiei reieşea că manifestă un dispreţ temperat faţă de insul care ar comite un asemenea gest. Poate mai mult compasiune decât dispreţ. Întreaga vitalitate a Doamnei, manifestată de când intrase pentru prima oară în clasa noastră, ne transmitea certitudinea că dânsa n-ar face-o în ruptul capului dacă i-ar sta în putere. Eu însă mă gândeam că poate nu trebuia să fii chiar nebun ca să faci asta. Tentaţia era mare să experimentezi, să vezi ce se-ntâmplă. Cât despre nebunul Doamnei de biologie, nici nu mi-l închipuiam ca pe un sinucigaş ci mai degrabă — şi aici îi dădeam dreptate Doamnei — ca pe un nătâng buimac, asemenea prostului cartierului, care nici nu merita să fie protejat împotriva propriei sale nesăbuinţe. Întâi şi-ntâi — explica Doamna — nu este nevoie să-ţi opreşti inima. Adică nicio împrejurare nu necesită aşa ceva. Dacă, atunci când ne cufundăm în apă, sau când ajungem prin cine ştie ce împrejurare nefericită într-o atmosferă toxică, să zicem, atunci, da, trebuie neapărat să ne ţinem un timp respiraţia, în schimb nu văd nicio împrejurare când ne-ar fi de folos putinţa de a ne opri inima.
La ţinerea respiraţiei — o ştiam, o încercasem de atâtea ori — senzaţia de sufocare, tot mai insuportabilă pe măsură ce trec secundele, este aceea care te face să te întorci grabnic la respiraţie. Dar dacă ţi-ai opri bătăile inimii? Atunci probabil că vlaga ţi s-ar scurge din trup pe nesimţite, slăbiciunea te-ar cuprinde în ghearele ei mincinoase, până când mintea ţi s-ar înceţoşa şi ai scăpa momentul când întoarcerea la viaţă ar mai fi posibilă. Puteam să fiu eu acela care să scape momentul.
Ce rămânea după mine? Mi-o închipuiam pe mama intrând în camera mea şi găsindu-mă încovoiat în scaunul meu, încremenit, cu bazinul alunecat înainte şi capul căzut în piept, rezemat cu ceafa de spetează într-o poziţie joasă şi mâinile atârnându-mi moale pe lângă braţele scaunului cu rotile. Mă înfioram la durerea ei şi lăsam mintea să lucreze mai departe. Ce avea să facă ea în continuare? Disperată, avea să cheme ambulanţa şi să sune la poliţie — în ordinea asta, sau invers? Îl vedeam pe doctorul necunoscut care avea să intre în casă la noi, destul de tânăr încă — avea să se aplece cu stetoscopul la pieptul meu şi, aşa cum văzusem în filme, dumirindu-se în câteva secunde — două, trei sau patru — ridicând apoi spre mama o privire cuvioasă şi clătinând din cap a neputinţă. Dar nu mă opream aici cu închipuirea. Trăiam spaima colegilor mei la aflarea veştii, când trupul meu adăsta undeva unde ei nu ştiau şi nici nu voiau să ştie — voioşia lor de fiecare zi transformată brusc în... în ce? Compătimire, tristeţe, sau mai degrabă îngrijorare că soarta putea să lovească oricând pe oricare din ei, la fel de nemilos?... Iar acum, în clipa de faţă, fără să fi încercat niciun experiment cu inima, mă cuprindea aceeaşi istovire pe care cu câteva minute mai înainte o trăisem anticipat. Buzele mi se uscau, o încordare stranie se insinua în braţele mele şi vibra acolo, în partea lor exterioară, în timp ce gâtul, pieptul în jurul claviculelor şi mai jos, simţeam cum se udă de transpiraţie. Îmi venea să strig după doctorul Uzum, care în clipa aceea era inadmisibil de departe, într-un loc numit căminul său, pe care nici acum nu puteam să mi-l imaginez pentru că era ilogic. Dar dacă el ar fi fost aproape, chiar aici lângă mine, i-aş fi auzit vocea cu timbru de bas, vorba prefăcut contrariată, cum că... Şi aici mă puneam în situaţia doctorului care ar fi fost înclinat, poate, să minimalizeze gravitatea suferinţei pentru a fi pe placul bolnavului şi totodată pentru a-i ridica acestuia moralul, dar care ar ezita totuşi să recurgă la o bagatelizare nechibzuită fiindcă oricând cazul în faţa căruia se afla se putea dovedi serios la o examinare mai atentă, şi nu se ştia deloc care avea să fie, în această situaţie, pasul următor; căci să se vadă obligat să-i spună bolnavului că se înşelase cu două clipe înainte şi că totul trebuia tratat, de fapt, cu cea mai mare seriozitate, putea să fie cât se poate de păgubitor pentru cel aflat în suferinţă. Pe când o abordare mai inspirată din partea doctorului Uzum — de fapt a oricărui doctor — putea să fie aceea de a situa starea de faţă, acută, într-un cadru mai larg, cu paşi de urmat în viitor, ceea ce ar fi sugerat, până la urmă, că nimic nu era cu adevărat îngrijorător de vreme ce urma să fie pus la cale însuşi viitorul.
Şi astfel, doctorul Uzum ajungea să-mi vorbească din nou de schimbarea identităţii. Idee pe care o acceptam cu un entuziasm moderat.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
