După zile de viscol şi de ninsoare, când pacea se aşternea în zori, sub un cer cenuşiu, peste rotunjimile pufoase ale troienelor din curţi, venea vremea bătăliilor cu bulgări şi a cazematelor. Mă aşteptam ca după şcoală să vină la mine Titi Savu. În aşteptarea lui, ridicam deja în curte cazemata cam în dreptul locului unde vara creşteau crinii portocalii ai domnului Hoepfner. Rostogoleam bulgări şi, după ce ajungeau destul de mari, îi aşezam în semicerc unul lângă altul şi unul peste altul, iar unii ajungeau atât de grei că abia puteam să-i mai ridic. Apoi umpleam cu zăpadă rosturile dintre bulgări şi bătuceam bine peste tot cu palma îndesând zăpada pentru ca zidul să fie cât mai neted şi mai solid. Iar la piciorul zidului de zăpadă, în marginea din dreapta, ca să-mi fie la îndemână, aveam grijă să-mi fac o rezervă de bulgări pe care îi aşezam în piramidă precum ghiulelele pe postamentele de marmură, la piciorul tunurilor memoriale. Dacă Titi Savu nu venea la mine după şcoală, puteam să mă joc la fel de bine şi singur, la fel ca şi alte dăţi. Ridicam încă o cazemată, în contul lui, faţă în faţă cu prima şi, onest din fire, o făceam la fel de solidă. Mă întorceam însă la cazemata mea şi, pândind momentul prielnic, atacam cu toată rezerva de bulgări, într-o cadenţă, ziceam eu, infernală, cu toată înverşunarea pe care mi-o puteam stârni, ţintind un acelaşi loc dintr-o margine a cazematei pentru a şubrezi locul prin lovituri repetate şi a-i provoca inamicului stricăciuni pe cât posibil decisive. Iar dacă Titi Savu venea totuşi, el sau altul, furia mea războinică se ogoia mult mai repede pentru că distrugerea totală a inamicului n-o mai puteam concepe, aşa cum o vedeam, fără nicio reticenţă, în cazul unui inamic închipuit.
Dar cazemata se dovedea a fi la fel de prielnică şi fără bătălii. Când rămâneam singur, incinta ei scobită îmi dădea un sentiment de siguranţă. Mă simţeam acolo ocrotit prin propriile-mi puteri. Eu eram ziditorul cazematei şi propriul meu ocrotitor. Cu cât cazemata era mai înaltă şi mai solidă şi totodată mai scobită cu atât sentimentul meu de siguranţă în interiorul acelei scobituri era mai puternic. Era spaţiul meu privat, indiferent al cui era pământul de dedesubt, de care nu era nevoie de un efort prea mare să fac abstracţie. Pământul avea să redevină al proprietarului abia după topirea zăpezii şi dispariţia cazematei. Dar asta avea să se întâmple în vremuri îndepărtate, hăt la primăvară. Acum însă, pe vreme de iarnă, eu eram stăpânul absolut.
Scurmam în zăpadă, împins de curiozitate să ajung la pământ, la firele de iarbă uscate, de anul trecut, să redescopăr vara vacanţei mari care trecuse de mult, să descopăr cât mai multe din trecutul care mă fascina, sau poate ceva nou din acel trecut, care scăpase până atunci observaţiei mele. Dar sub ultimul strat de zăpadă, mai cu seamă atunci când iarna se apropia de sfârşit şi în aer simţeam deja respiraţia primăverii, dădeam uneori de câte o grotă miniaturală cu o pardoseală subţire de gheaţă transparentă, sub care se puteau vedea mici bule de aer în apa strânsă acolo din topirea zăpezii la atingerea trupului căldicel al pământului. Un curent abia vizibil împingea acele bule imprimându-le mişcări microscopice sacadate către o destinaţie necunoscută. Iar printre bule se putea vedea colţul firelor de iarbă abia răsărite, scufundate în acea peliculă de apă limpede şi pură, îndoite, fire vii în ciuda gerului şi a luminii sărace. Vedeam astfel, în acel glob de cristal, primăvara născândă, primăvara in nuce, vedeam viitorul care mi se arăta numai mie, în timp ce alţii, eram sigur, nu vedeau în jur decât iarna. Semnele ascunse ale primăverii mi se dezvăluiau doar mie şi socoteam că mi se cuvin drept răsplată a curiozităţii mele. Mă ridicam din scobitura mea în zăpadă îmbujorat, înfierbântat şi orbit de strălucirea zăpezii sub soarele de sfârşit de iarnă.
Dar în ciuda presimţirii primăverii, nu mă despărţeam de iarnă cu inima uşoară. Fiindcă până la iarna următoare mai aveam de trăit o viaţă. În ultimele ei zile încercam să reţin iarna măcar încă un pic, măcar încă două zile, sau măcar încă o zi. Pe o moviliţă din curte îngrămădeam ultimele resturi de zăpadă adunată de prin jur şi îmi încropeam un mic derdeluş, vestigiul de adio al iernii, pe care mă dădeam cu sania, pe o pârtie nu mai lungă de un metru şi jumătate sau doi, după care botul săniuţei mele se împotmolea în noroiul strălucitor şi primăvăratic de la piciorul derdeluşului. Şi deşi din el se ridica un iz ademenitor de primăvară, încă nu eram pregătit sufleteşte să mă întâlnesc cu ea, cu primăvara.
Dar, mai mult decât cu iarna reală, mă desfătam cu o poză de iarnă pe care o aveam, în culoare sepia, ruptă dintr-un almanah, între timp pierdut. Păstram fila undeva în comoara mea de hârţoage. Şi fiindcă dădeam de ea destul de rar, poza îmi apărea cu atât mai fermecătoare de fiecare dată. Înfăţişa o margine de pădure, cu mesteceni, brazi şi sălcii pletoase în prim-plan, aplecate peste un pârâu cu apă lină venind din adâncul pădurii, printre maluri albe de zăpadă, şi copacii toţi parcă dormeau şi visau sub o povară diafană de zăpadă proaspăt căzută. Era o margine de pădure prea sofisticată pentru a fi din natura sălbatică şi prea sălbatică pentru a fi o margine de parc. Totul era efemer în acea fotografie: zăpada de pe maluri, care atingea acum faţa întunecată a apei, avea să se topească aşa cum se topeşte de fiecare dată prima zăpadă; dantelăria fină a zăpezii de pe ramuri avea să se scuture dispărând în unda apei. Dar fotografia le făcea să dureze veşnic. Căutai cu ochii o bancă pe sub sălcii, şi te aşteptai s-o găseşti acoperită de zăpadă, dar nu era niciuna. Căutai o cărare care să se afunde în adâncul pădurii dar, dacă fusese vreuna, zăpada ştersese orice urmă de ea. Şi în general, aveai toată libertatea să-ţi imaginezi orice incursiune în acea iarnă feerică imortalizată pe o filă de almanah.
Am rămas până astăzi la fel: gata să mă las sedus de priveliştile fotografice şi picturale mai mult, poate, decât de cele reale. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
