♠
Pe strada Maxim Broca, în lumina scăzută şi mătăsoasă a uneia din redacţiile agenţiei de ştiri LANS–Delta, unde intră, luminiţe verzi, minuscule, se iţeau la nivelul pardoselii, ici şi colo, pe la piciorul meselor, discrete şi retractile. Asta arăta că alimentatoarele laptopurilor de pe birouri încă se mai aflau sub tensiune. Dar toate ecranele erau stinse. Cum altfel? Era totuşi un miracol că lumea încă mai primea energie, după atâtea zile. Dacă înainte de Ziua Deşertului cineva l-ar fi întrebat cât timp crede că s-ar mai produce energie dacă toate sursele de pe faţa pământului ar fi brusc lăsate în părăsire, Iovan ar fi răspuns fără ezitare: o zi, cel mult două. Şi iată că totuşi era altfel. O mică cutremurare de satisfacţie îi încălzi, nepermis, pentru a doua oară, sufletul. Ar fi trebuit să-i urmeze, în clipa următoare, o recădere în angoasa prezentului. Şi totuşi asta nu se întâmplă. Se instala de fapt, pe furiş, starea de aşteptare... În liniştea vastei încăperi, un fâşâit discret sugera că undeva, pe conducte ascunse, instalaţia de aer condiţionat încă mai pompa înăuntru aer filtrat. Izolarea de exterior i se păru pentru moment singura soluţie posibilă, trecută, prezentă şi poate chiar viitoare. Iovan privi în jur. Căni cu desene fanteziste, pisicuţe, zaruri stilizate şi tot ce era cunoscut în lumea dominată de reţelele de socializare, alături de inscripţii hazlii, rămăseseră în părăsire pe birouri, lângă sticle de cola şi de apă minerală, unele cu dopul deşurubat, din care deja de multe zile nu se mai ridica nicio bulă de gaz; chiar şi cele care de obicei rămân destul timp lipite de pereţi, după o aşteptare prea lungă se hotărâseră să se desprindă în cele din urmă din locul lor şi să se aventureze în necunoscutul din afara sticlei. TE AŞTEPT SĂ TE FACI MARE scria la baza unei căni galbene, cu majuscule, sub poza unui cap de copil. LUMEA E FRUMOASĂ scria cu roşu pe o altă cană, rămasă la distanţă de două degete de tastatura unui laptop, înconjurată de hârtii şi de tăieturi de ziar. UNUI EVENIM... se putea citi într-o margine a unei coli imprimate. Iovan dădu la o parte colile de deasupra, scoţând la iveală un titlu care îl făcu să tresară: CONTROVERSE PE MARGIMEA UNUI EVENIMENT AŞTEPTAT. Academia indezirabililor stătea scris pe antetul acelei coli, iar mai jos, în dreapta, o dată: 19 aprilie. Sub titlu însă nu urma nimic. Foaia rămăsese goală. Evenimentul aşteptat nu mai venise. Sau, cel mai probabil, nu apucase să mai fie consemnat... În proximitatea acelui birou, un copiator mare cât un dulap rămăsese cu capacul ridicat, iar la piciorul lui zăceau împrăştiate cioburile unei căni care fusese cândva albastră şi cu interiorul alb. Probabil că fusese ceai în cana aceea, fiindcă asta fac — sau făceau —, de cele mai multe ori, redactorii într-o redacţie — atunci când nu beau cafea, beau ceai. De ce însă băutorul de ceai apucase cana în loc să fugă pur şi simplu, cu mâinile goale, asta lui Iovan nu-i fu limpede. Poate că aştepta, ţinând cana în mână, să iasă din aparat copia dorită. Să fi fost oare invadat de fierbinţeală, precum oamenii de la Herculaneum, surprinşi de erupţia Vezuviului în anul 79? Cu siguranţă, nu, fiindcă nimic n-a fost ars în Ziua Deşertului. Dacă fierbinţeală a simţit băutorul de ceai, aceea trebuie să fi fost una, cumva, interioară. Şi atunci, gestul lui reflex să fi fost acela de a-şi stinge cu ceai focul interior? Perdelele de lumină probabil că nu fuseseră văzute de nimeni în această sală fără ferestre şi cu aer condiţionat. Ce simţiseră oare oamenii de aici? Poate că şi aici, la fel ca în multe alte locuri, o spaimă difuză se răspândise cu iuţeala unei isterii colective, care îţi strângea pielea de pe braţe, dând impresia că un atac terorist era iminent. Sau poate mai mult decât un atac terorist. Dar nu urmase nicio explozie. Dacă explozie ar fi fost ceea ce urmase, pentru Iovan ar fi fost, poate, ceva recognoscibil. Mai trăise asta. Dar nu, ceea ce urmase trebuie să fi fost tăcerea finală... Curiozitatea îl făcu să ducă la nas cana pe care scria cu roşu VIAŢA E FRUMOASĂ. N-avea niciun miros: viaţa fusese frumoasă cândva, dar acum nu mai avea niciun iz. De pe marginea biroului îl privea, dintr-o fotografie înrămată, sprijinită oblic de un picior, o femeie tânără, blondă, cu un zâmbet deschis şi prietenos. Mă gândesc la tine. Chiar acum! Sabina, stătea scris cu albastru pe spatele fotografiei. Iovan puse fotografia la loc şi îşi apropie faţa de ea pentru a se uita fix, cu o privire scrutătoare, în ochii acelei tinere pe care o chema Sabina. Era ciudat că printre atâtea umbre anonime de jur împrejur, ei îi cunoştea numele — doar ei. Semăna cu Mara? Poate. În definitiv menirea femeilor era — fusese — să ocrotească, să dea sau să readucă încrederea. Aşa că nu era de mirare ca, într-un fel, să se asemene toate între ele. Deşi felul în care Mara insufla încredere era mai curând prin ideea că ea însăşi era prea gingaşă şi prea inocentă ca să i se întâmple ceva rău — ei şi celor la care ea ţinea foarte mult. Şi totuşi i se întâmplase. Înainte ca Perdelele de Lumină să măture faţa pământului...
Lumina în sala cea vastă scăzu pentru o secundă, apoi îşi reveni, dar parcă nu la intensitatea dinainte. Până la urmă tot aveau să se oprească turbinele centralelor electrice: cât puteau să mai funcţioneze fără intervenţie umană? În timpul nopţilor, foarte curând, bezna avea să se instaleze, definitiv, peste tot oraşul. După care tot ce avea să mai poată face era să recurgă la expediente. Din magazine îşi va putea procura un timp baterii, dar asta numai pentru lumină. Toate aparatele electrice aveau să rămână nemişcate şi reci. Singura sa sursă de hrană avea să rămână conservele. Care la rândul lor se vor epuiza într-o bună zi. După care ce-i mai rămânea de făcut? Înapoi la agricultură şi la vânătoare? Nici măcar vânătoare, fiindcă nu mai rămăsese nimic de vânat. Doar plante. El, iubitorul de carne, avea să devină sută la sută vegetarian. Asta, după ce ultima conservă de carne va ajunge la termenul de expirare. Era o cale pe care gândul său nu trebuia să se aventureze. Deocamdată. De la lumina mătăsoasă din sediul acestei agenţii de ştiri, de la lustrul de nou inepuizabil al tuturor obiectelor şi al pieselor de mobilier din jur, păstrând încă mirosul de fabrică, până la oprirea finală, părea a fi un salt prea dureros... Dar mai persista şi spiritul jurnaliştilor de la agenţia LANS–Delta. Erau — fuseseră —, de bună seamă, tineri cu toţii, dar, ca majoritatea tinerilor angajaţi la mari companii, dependenţi de şefii maturi, se uitau unii la alţii contrariaţi şi din când în când mototoleau câte o ştire şi o aruncau la coş, dezgustaţi de ceea ce erau nu de puţine ori puşi să facă. Iovan se simţi solidar cu spiritul lor. Până la urmă însă erau cu toţii prinşi într-un joc de-a ştirile. Şi aşa era şi afară, pe piaţa de consum a ştirilor: unele erau considerate importante, altele nu. Te situai într-o tabără sau într-alta, până la un moment dat când cineva dădea semnalul răsturnărilor şi rolurile se schimbau. Nimeni nu avea intuiţia momentului cu adevărat important, când se puteau remodela vieţi şi pecetlui destine. Sau când, dincolo de orice suferinţă, destine se diluau, pe un fundal general de indiferenţă şi de neimplicare, ca în înlănţuirile de secvenţe cinematografice, când secvenţa mai veche persistă cât persistă suprapunându-se cu cea nouă, până când dispare topindu-se în cea din urmă.
Acel păianjen dintre ferestre... Iovan îşi aminti cum deschisese canaturile interioare şi pulverizase insecticid. Nu îşi amintea ce insectă fusese ţinta sa, dar cert este că nu văzuse păianjenul care, într-un colţ, jos în stânga, prinsese în mica sa plasă o muscă şi tocmai încheia operaţia de înfăşurare. Când norul de insecticid îl atinsese, păianjenul se întrerupsese brusc din strădania sa, şi în clipa următoare îşi abandonase prada şi se retrăsese un pas în sus. Cuprins de panică şi de presimţiri — aşa îl văzuse Iovan în timp ce se gândea că ceea ce făcuse era ireparabil: nu mai putea salva păianjenul, orice ar fi făcut. Unii spuneau că arahnidele sunt fiinţe inferioare, lipsite practic de orice simţire. Şi probabil că aşa era. Dar pe păianjenul pe care norul de insecticid îl atinsese în colţul ferestrei ce îl făcuse să renunţe brusc la pradă? Ceva trebuie că simţise şi el — ceva poate la fel de ireparabil cum i se păruse şi lui Iovan. Stare în care prada nu mai prezenta nicio importanţă, fiindcă oricum se terminase totul...
Dar ecusoanele? Iovan se uită în jurul meselor, la piciorul scaunelor. Ecusoanele redactorilor erau de negăsit. Dispăruseră odată cu numele lor. Şi cu ei înşişi. În schimb numele redactorului-şef al secţiei Externe era imprimat pe o carte de vizită lipită pe uşa ce dădea în biroul său, despărţit de restul sălii prin pereţi de sticlă, inclusiv uşa: Adrian Pascal.
O legătură de chei se putea vedea atârnând în broască, pe dinăuntru. În aparenţă totul fusese la vedere în agenţia LANS–Delta. Se întrebă ce căuta totuşi legătura aceea de chei în broască: Adrian Pascal obişnuia să se încuie în biroul său? Părea o absurditate să te încui într-o încăpere cu pereţi în totalitate de sticlă. Probabil că totuşi rostul legăturii în acel loc era să nu uite s-o ia cu el la sfârşitul programului, când pleca acasă. Altă explicaţie Iovan nu găsi.
Ultimele zile se scurseseră fără să lase nicio urmă aici, în interiorul aseptic al biroului redactorului-şef. Două etajere identice, de un gri întunecat şi impersonal, care imita întrucâtva fibra lemnului, stăteau aşezate la perete, îndărătul mesei. Pe rafturi puteau fi văzute, într-o ordine aproape perfectă, bibliorafturi în culori vii, teancuri cu documente încopciate care nu mai aveau nicio valoare, dosare cu coperte transparente. O transparenţă perfect inutilă. O masă de şase persoane, cu scaune, în faţa biroului şefului, alcătuind împreună un T, invita la şedinţa de redacţie. Care se vedea că nu mai avusese loc în acea zi, căci masa te întâmpina goală, reflectând în luciul ei imaculat luminile din plafon, iar scaunele rămăseseră perfect aliniate de-o parte şi de cealaltă. În mijlocul mesei, într-o vază, câteva flori se uscaseră, căzute peste buza vazei şi înnegrite, după ce în vază nu mai rămăsese nicio picătură de apă... Pe biroul redactorului-şef se putea vedea, printre alte obiecte mărunte, laptopul său deschis, un pahar cu creioane şi pixuri, un telefon mobil, un teanc de coli şi un suport cu sertăraşe pentru documente... Ce fel de om fusese Pascal? se întrebă Iovan. Când trecea prin dreptul mesei subalternului său, cel cu fotografia de pe birou, îl întreba oare ce mai face Sabina? Sau poate că fata chiar îi era cunoscută. Poate că Sabina trecea când şi când pe la agenţie şi se interesa cum mai merg treburile. Sau poate că, dimpotrivă, trecând prin dreptul biroului subalternului său, Pascal nu făcea nicio aluzie la fotografie — poate că era un tip rezervat, sau chiar rigid. Cine ştie...
De multe zile Iovan nu mai auzise cum porneşte un laptop. Acum asista cum se trezeşte din hibernare cel al lui Adrian Pascal: fâşâitul ventilatorului crescând accelerat, apoi ecranul luminându-se. Redactorul-şef, dacă ar mai fi fost prin preajmă, n-ar fi avut de ce să se crispeze la gândul că un străin îi atinge tastatura laptopului. Pentru Iovan, calculatorul nu era, acum, decât un instrument care să-i deschidă câteva ferestre spre lume şi să-l ajute să-şi facă o idee asupra situaţiei pe Glob, să afle dacă Perdelele de Lumină măturaseră toată întinderea pământului, sau dacă mai exista, poate, speranţa să fi rămas zone neatinse. Pentru asta putea să recurgă la camerele web din reţeaua EarthCam, cu care era familiarizat. Se va conecta la câteva camere din diferite puncte de pe Glob, dacă mai funcţionau. După care avea să închidă calculatorul şi să plece înapoi pe străzile unde Iraţiunea reuşise să alunge tot ce înainte i se opusese şi îşi întinsese până în cele mai ascunse cotloane puterea-i adormită...
Iată, avea în faţa ochilor una din camerele web din New York: Times Square. Iovan nu călătorise niciodată în America. Fără să se simtă atras în mod deosebit, se gândi totuşi, în treacăt, că de acum încolo nu mai exista practic nicio şansă să viziteze vreodată Times Square... La intersecţia dintre bulevardul 7 şi strada 46, braţul roşu cu alb al unei automacarale rămăsese ridicat pentru cine ştie se operaţie care se amânase sine die. Iar intersecţia era blocată de nenumărate taxiuri galbene, aproape identice între ele, îngrămădite în jurul unei dubiţe albe, pe care stătea scris We Deliver For You. Dubiţa era răsucită ca şi cum s-ar fi pregătit să dea colţul spre strada 46, dar de fapt era eşuată într-o îngrămădeală de tomberoane împinse dincolo de bordură, pe carosabil, unul din ele răsturnat. Nimeni nu se vedea trecând pe stradă. Absolut nimeni. Luminiţele continuau să lunece de jos în sus pe uriaşul M de deasupra intrării într-un restaurant McDonalds. Clipeau în mişcare şi alte lumini de la alte reclame, iar în prim-plan flutura un drapel american. În rest, strada era pustie. Nimeni şi nimic nu trecea de-a lungul bulevardului 7 — nicio maşină, niciun trecător, şi nici dincolo de semafoarele care îşi schimbau necontenit culoarea din verde în roşu şi înapoi în verde, toate urmând un program strict, la secundă. Ar fi fost o simplă poză, nemişcată, dacă nu erau semafoarele active, luminile mişcătoare ale reclamelor şi vălurelele drapelului american.
Iovan rămase minute în şir cu ochii lipiţi de acel colţ de lume depărtat: semaforul schimbându-şi luminile, drapelul american fâlfâind fără nicio speranţă. Iarăşi şi iarăşi, mereu de la capăt.
Pe masa redactorului-şef, în dreapta tastaturii, rămăsese o ceşcuţă de cafea, cu zaţul uscat pe fund. Alături, un teanc de foi tipărite la imprimantă, pe care se putea presupune că Pascal le studiase, sau urma să le studieze. „Zilele trecute — citi Iovan — s-a decis elaborarea unui plan de evitare a plăţii taxelor utilizate de companii mari, precum Google sau Apple. Vom închide toate portiţele pe care legea le face accesibile. Dacă ceea ce fac companiile multinaţionale este legal dar rezultatul este păgubos pentru bugetul statelor, atunci trebuie să schimbăm regulile, a afirmat Brian McLaurent, director în cadrul OCDE.” Iovan întoarse foaia. Pe foaia următoare citi la întâmplare într-un text tipărit de asemenea la imprimantă: „Michael Langdon a comentat o informaţie apărută în Financial Times, publicaţie care cita un oficial de la Moscova, ce a declarat că ţara sa ar putea interveni pentru protecţia etnicilor ruşi din Finlanda.” Venea la rând o foaie cu un text scurt, purtând titlul Antoine de Saint Exupéry, în care se vorbea de aducerea la suprafaţă a rămăşiţelor scriitorului pilot, prăbuşit în largul coastelor Marsiliei, la 31 iulie 1944, în sfârşit identificate fără niciun dubiu după atâţia ani de la tragedie. Identificarea — se spunea în text — a fost posibilă în urma unor teste ADN, ale căror rezultate au fost comparate cu testul ADN al unui bărbat din Lyon, care a putut dovedi prin acte că este un strănepot al scriitorului... Lui Iovan toate acestea nu-i spuneau mare lucru şi cu greu reuşi să resuscite un interes mai vechi de-al său, din vremurile de dinainte de Ziua Deşertului.
Următoarea foaie îi atrase atenţia mai ales prin titlu şi zăbovi mai mult asupra ei. Informare despre ciumă. Iovan aruncă o privire neliniştită prin peretele de sticlă, către sala redactorilor, ca şi cum s-ar fi temut să nu apară vreunul din jurnalişti şi să-l prindă citind un document atât de absurd. Se vorbea de Moartea neagră, cum fusese numită pandemia de ciumă din Europa anului 1347 şi a următorilor. Pandemia ar fi pornit din şesurile semi-deşertice ale Asiei Centrale şi, urmând Drumul Mătăsii, ar fi ajuns în Crimeea în 1346... Documentul conţinea un subtitlu: Noi ipoteze privitoare la un posibil atac terorist în plin ev mediu. Atacul ar fi fost pus la cale de Islam şi ar fi vizat Creştinismul european. Câteva corăbii italiene ar fi navigat din Marea Neagră, în al cărei bazin ciuma era deja răspândită din 1346, ajungând în final în Sicilia. Fanatici ai Islamului ar fi strecurat cu bună ştiinţă în corăbiile italieneşti şobolani purtători ai germenilor ciumei, cu intenţia de a pedepsi Creştinătatea europeană pentru cruciadele anti-musulmane şi pentru întreaga ei atitudine ostilă. Şi a fost cât pe-aci să reuşească: se estimează că până la 200 de milioane de europeni ar fi murit de pe urma pandemiei din acei ani. Ipoteza terorismului se baza pe un text recent descoperit, în care se vorbea de Orhan Bey, sultanul Imperiului Otoman, care ar fi dat ordin ca la Scutari, într-o casă de pe ţărmul Bosforului, un medic de-al său să prăsească şobolani aduşi de pe undeva din China şi să-i aibă gata pregătiţi împotriva ghiaurilor, în caz de nevoie. Informarea venea de la Centrul de Presă al Ministerului Afacerilor Externe şi se încheia cu recomandarea să fie pusă la dispoziţia presei cu toate detaliile necesare, pentru o largă difuzare.
Era — fusese — ,într-adevăr, cu secole în urmă, încă o ameninţare la adresa lumii creştine, pe care lumea creştină o ignorase...
Pentru prima oară în acea zi Iovan simţi oboseala. Şi în acel loc care îi aparţinuse unui străin cu o poziţie privilegiată în secţia Ştiri Externe îşi puse ambele braţe pe masă şi îşi sprijini fruntea de antebraţ. Auzi ticăitul ceasului său cu secundar central, de care...
♣
... aproape că uitase în ultimele zile. Ce însemnătate mai avea ora? Ce însemnătate mai avea ziua din săptămână? Azi, spre exemplu, ce era? Joi? Vineri? Duminică dimineaţa era slujba la biserică şi se aprindeau lumânări. Era un joc mintal pe care Iovan îl practicase de atâtea ori: dacă un cuvânt sau un gând îi venea în minte, pe ce cale, prin ce înlănţuire sau asociere de cuvinte sau de gânduri a ajuns la el? Se aprindeau lumânări la biserică dar se aprindeau şi focurile de iarbă uscată, toamna, după ce mureau ierburile şi frunzele, şi se aprindeau vreascurile sub straturi de frunze umede, pentru a scoate cât mai mult fum. Căci fumul ajuta, şi ajutase dintotdeauna, la apărarea împotriva molimelor. Oamenii trebuiau să facă ceva pentru a se proteja. Cei bolnavi aveau în priviri flăcări, muribunde dar nu mai puţin nimicitoare cu puterea lor de a-i molipsi pe cei sănătoşi. Toţi erau convinşi de asta. Aşa că primul lucru pe care cei sănătoşi trebuiau să-l facă era să evite cu orice preţ privirile ciumaţilor. Prin acele priviri venea contaminarea. Dar dacă totuşi ciuma era pedeapsă de la Dumnezeu, oamenii trebuiau să arate că înţeleg să se pocăiască şi să încerce să-şi spele păcatele, să se purifice. Or, ce purifica mai bine decât focul? Din păcate însă, nimic nu putea rămâne viu acolo unde mistuia focul. De aceea încercau să-l înlocuiască cu fumul. Şi de aceea coloanele de fum se înălţau pe tot întinsul Europei bântuite, ascunzând vederii case, uliţe, oboare, crânguri, pieţe. Oamenii ieşeau ca nişte arătări înspăimântate din fum, hălăduiau prin târguri, şi la fel de înspăimântaţi dispăreau iarăşi în fum. Sau, în încercarea de a se adăposti, câte unul se găsea să coboare într-un subsol, unde trăgea nădejde să nu-l fi văzut nimeni intrând. Fiindcă dacă l-ar fi văzut, ar fi putut foarte lesne să-l ia drept ciumat şi să-i pecetluiască acolo mormântul bătându-i uşa şi ferestrele în cuie. Căci despre întrajutorare abia dacă mai putea fi vorba în acele zile de groază, când toţi cei sănătoşi fugeau de la primul semn de cei atinşi de boală, ajungând până acolo încât părinţii îşi părăseau copiii în agonie, doar să scape cu viaţă.
♠
Iată o altă cameră web, din America de Sud: São Paulo. Iovan şedea în continuare la masa din biroul redactorului-şef al secţiei Ştiri Externe, sub lumina puternică ce venea din plafon. Pe ecran i se deschise în faţa ochilor o perspectivă asupra celei mai importante artere din oraşul sud-american, bulevardului Paulista. Un fluviu de maşini care îşi oprise curgerea se întindea cât vedeai cu ochii. Ai fi zis că opriseră la semafor, şi urmau să se pună în mişcare dintr-o clipă într-alta. Iovan observă însă, privind mai atent, că aproape toate maşinile aveau — şi aici — uşile larg deschise. Oamenii încercaseră să scape cu viaţă când simţiseră că ceva rău începe să se scurgă din înălţimi şi se prăbuşeşte în tăcere rostogolindu-le viaţa. Nu, nu se clintea nimic în imaginea aceea, totuşi vie: peste fluviul de maşini, unde predomina albul, ici şi colo, prin spaţiile strâmte dintre clădirile înalte, cădea lumina albă a unei dimineţi sud-americane. O trecere de pietoni, în prim-plan, rămăsese neocupată de maşini, semn că în momentul acela toate erau oprite la roşul semaforului. Rămăseseră de bună seamă goale şi abandonate ore în şir, până când se aprinseseră, la căderea serii, luminile străzii, şi ele tot acolo erau, la fel ca şi acum, în clipa când Iovan le vedea pe ecran; apoi venise miezul nopţii, apoi orele târzii din noapte, geana zorilor... Se succedaseră zile şi nopţi... Vântul se juca acum nepăsător cu frunzele copacilor. Dacă îţi încordai auzul le puteai auzi foşnetul, ca o speranţă care s-a îndepărtat.
În Australia era noapte. Luminiţele de pe o esplanadă se oglindeau în mare, la Sidney. Niciuna nu se clintea din loc. Doar valurile legănau uşor reflexele luminilor de pe mal. Un far clipea rar şi constant undeva la un capăt de promontoriu, cu o lumină roşiatică.
Mai era ceva de văzut şi de cercetat pe întinsul Planetei?
Poate că nu. Dar inima se agăţa tremurând de orice detaliu, de orice zonă umbrită sau încă neexplorată, păstrându-şi o rezervă pentru cine ştie ce surpriză viitoare. Dincolo de pământurile şi de mările de unde camerele web transmiteau la cerere imagini în direct la orice oră din zi şi din noapte, poate că mai rămâneau alte pământuri şi alte mări pe care hărţile cartografilor chiţibuşari puteau să dezvăluie detalii nebănuite.
Iovan se pregătea să părăsească încăperea redacţiei Ştiri Externe a agenţiei de ştiri LANS–Delta.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
