Scriptum (12)*

   Inocenţii

Oricât i s-ar fi părut de stânjenitor, Bleer trebuia să facă faţă unei asemenea discuţii — o discuţie total nedorită, dar de neocolit.
   „Într-un fel, e şi o uşurare — spuse el privindu-şi interlocutorul drept în ochi — că nu vă interesează literatura. De când mă ştiu, literatura m-a făcut să nu mă pot concentra asupra chestiunilor importante pe care le aveam de rezolvat.”
   „O să te rog să mă laşi pe mine să mă concentrez, şi anume asupra ceea ce cred eu de cuviinţă”, replică locotenentul-major. „Bine? Şi în treacăt fie zis, că nu mă interesează literatura e o ipoteză pur şi simplu greşită.”
   „Zău?” făcu Bleer. „Vă interesează literatura? Ce fel de literatură vă interesează?”
   „Nu dezvoltăm subiectul”, replică pe un ton rece securistul.
   Şi spunând asta, se foi pe scaun.
   „Foarte bine, nu-l dezvoltăm”, fu Bleer de acord.
   „Pentru mine ar fi pierdere de vreme, îi făcu ofiţerul plăcerea să-i explice, iar dumneata n-ai câştiga mare lucru discutând cu mine literatură. Realitatea e că nu ştiu mai mult decât ce-am învăţat la şcoală. Nu că n-ar fi important, dar eu am luat-o în altă direcţie. Uite, îţi propun ceva. Într-o zi mergem amândoi la un restaurant ca lumea şi stăm de vorbă pe-ndelete despre ce vrei dumneata. Dar până atunci, hai să uităm de literatură. Deocamdată avem altceva mai bun de făcut.”
   Se aflau într-un local modest din centru, unde chelnerii cam ştiau cine le sunt clienţii şi când era vorba să ia o comandă, se prezentau la masă la cel mai mic semn.
   „Un caşcaval la capac”, comandă locotenentul-major. „Şi o bere.” Chelnerul nici nu clipi. Încuviinţă cu o mutră plină de admiraţie, de parcă clientul său, prin acea comandă banală, ar fi dat dovadă de cine ştie ce rafinament culinar. Se întoarse spre Bleer şi îl întrebă doar cu un gest ce comandă, un gest din bărbie, mai degrabă mitocănesc.
   „Doar o apă minerală”, ceru Bleer.
   „Adu-i şi lui o bere”, îi porunci locotenentul-major chelnerului. Şi se întoarse condescendent către Bleer: „Fac eu cinste.”
   În aşteptarea comenzii, securistul îşi aprinse o ţigară. Suflă fumul cu putere şi spuse:
   „Dacă aş fi în locul dumitale, aş profita şi aş lua şi eu ceva de mâncare. Ce, ţi-e jenă că stai la masă c-un securist? N-ar trebui să-ţi fie jenă. Noi păzim ţara de duşmani, dragă Bleer. Îi înhăţăm încă înainte să se dezmeticească. În plus, nu ştie nimenea de prin jur că sunt ofiţer de securitate. Doar sunt în civil, nu? Şi să ştii că n-am primit ordin să iau masa cu dumneata. E plăcerea mea.”
   Se vede de la o poştă că eşti securist, îi răspunse Bleer în gând. Îi veniră în minte fel de fel de cuvinte. Se gândi printre altele la: „NUMĂR NECÂŞTIGĂTOR”, apoi la „COMPANIE INDEZIRABILĂ”. Pe faţă însă nu i se citi niciun fel de repulsie. Făcu un exerciţiu de destindere. Spuse:
   „Plăcerea mea e să ştiu despre ce vorbim.”
   „Vrute şi nevrute”, răspunse celălalt, tărăgănând neglijent cuvintele. Trase din ţigară şi suflă fumul în sus. „Nu ne grăbim, nu? Îmi pare rău că nu pot să-ţi ţin companie în materie de literatură. Dar să fii convins că sunt gata să mă documentez.”
   „În literatură?”
   „În tot felul de chestii.” Scutură scrumul în scrumieră şi schiţă către Bleer o grimasă prietenoasă.
   Bleer cercetă pe ascuns faţa interlocutorului său. Să aibă oare prieteni? se întrebă. Sau măcar colegi de şcoală? Foşti colegi? Continua să oscileze între repulsie şi un fel de amărăciune amestecată cu milă. Îşi aminti de o poveste auzită destul de recent, cu doi foşti colegi de şcoală, e drept cu vreo zece ani mai în vârstă, unul diplomat şi desigur ofiţer de securitate, celălalt ataşat militar sau cam aşa ceva, ambii la o ambasadă dintr-o ţară nord-africană — colegi cum s-ar zice, nu numai de şcoală ci, într-un fel, şi de serviciu. Ataşatul militar primise din ţară misiunea să sustragă nişte documente secrete şi să le trimită în ţară mai-marilor săi militari. Asta i-ar fi adus recunoaştere, glorie confidenţială, cum era la ei, şi probabil şi o avansare, cine ştie. Celuilalt, diplomatului-securist, i-ar fi adus de bună seamă acelaşi lucru dacă ar fi fost el cel care, mai rapid, ar fi pus mâna pe respectivele documente şi le-ar fi expediat şefilor Securităţii. Aşa că, profitând de cunoştinţele pe care le avea în rândul autohtonilor, diplomatul-securist năimise câţiva dintre aceştia pentru a-i căsăpi pe oamenii ataşatului militar, care fuseseră în prima fază mai iuţi şi tocmai puseseră mâna pe documente. Şi uite-aşa se aveau între ei foştii colegi de şcoală şi actuali colegi de diplomaţie.
   Chelnerul aduse farfuria cu caşcaval la capac şi i-o puse în faţă locotenentului-major. După care îi completă paharul cu bere.
   „Ai uitat de berea pentru domnu’”, îi atrase atenţia chelnerului.
   „O aduc imediat”, răspunse chelnerul, posac.
   Locotenentul-major se întoarse spre Bleer cu o faţă schimbată profesionist.
   „Şi vasăzică aşa. Ai ajuns şi în subsolul Administraţiei Centrale. Singur.”
   Bleer rămase mut. Din nou în veni în minte: „NUMĂR NECÂŞTIGĂTOR”. Ce putea să zică?
   „Am o curiozitate, Bleer. Cum ai aflat de intrarea de lângă Secţia de Propagandă? De la cine?”
   Bleer se gândi un pic şi îndrăzni să glumească:
   „Ştiţi cum se spune în ziaristică: am avut sursele mele.”
   Ofiţerul îl privi acru. Repulsia era vizibil reciprocă.
   „Eu nu sunt ziarist, Bleer. Pentru mine, sursele tăle ori figurează în raportul meu, ori nu există. Mă înţelegi?”
   Fire elastice de caşcaval topit i se întinseră între cuţit şi furculiţă şi el le răsuci ca pe spaghete şi le linse de pe furculiţă. Bleer nu ştia ce ar fi putut să răspundă. Tăcu. Propria sa tăcere i se păru respingătoare. N-ar fi trebuit să survină asemenea tăceri.
   „Şi filmele?” întrebă securistul fără un interes deosebit. „Ce-ai făcut cu ele?”
   Nu avea niciun rost să nege că le-ar fi făcut. Bleer încercă un pas timid în direcţia sfidării.
   „S-au voalat”, spuse el. Nu fără teamă, urmări pe faţa securistului efectul sfidării sale. O mişcare violentă din partea lui nu era de aşteptat: se aflau totuşi în public.
   Ofiţerul puse furculiţa jos şi duse la gură paharul cu bere, din care bău cu sete câteva înghiţituri.
   „Poate te-aştepţi să te întreb prin ce proces fizic se produce voalarea. Dar n-o să te-ntreb asta. De unde să ştii tu, un simplu ziarist? Îmi închipui că n-aţi avut la facultate niciun curs despre pelicule de film, nu?”
   „Nu, n-am avut.”
   Chelnerul aduse sticla cu bere comandată de ofiţer pentru Bleer, îi puse acestuia un pahar în faţă şi îi turnă în pahar, cu acelaşi aer posac de mai înainte.
   „Noroc”, spuse tânărul ofiţer. Şi ridică paharul spre Bleer.
   „Noroc”, răspunse Bleer. Şi bău din pahar.
   Nu ciocniră.
   „Bleer, să ştii că eu nu vreau să fiu duşmanul tău. Încă mai cred că ne putem înţelege.”
   „SUSPICIUNE”, îi veni lui Bleer în minte; cuvânt la care fu sigur că se mai gândise. „DIPLOMAT”, îşi zise. Se gândi la Miruna: s-o fi strâns oare ăştia cu uşa pe Miruna atât de tare încât ea să nu fi suportat şi să fi divulgat ceva despre incursiunea lor subterană? „PUNCT DE CONTROL”: îi veni în minte şi aşa ceva. Puncte de control erau multe în ţară. Erau puzderie. Se întrebă dacă era momentul să invoce din nou ideea de aventură personală în chip de motivaţie pentru tot ceea ce făcea. Pentru un serviciu secret ideea de aventură trebuie să fi fost mai uşor de înghiţit decât ideea de acţiune. Nu era însă sigur că securistul pe care îl avea în faţă va reacţiona conform aşteptării sale, altminteri firavă şi incertă. Lui însuşi i-ar fi făcut silă să se avânte în consideraţii pe marginea ideii de aventură; pe care ei cu siguranţă o vedeau ca pe ceva concret şi obscen.
   Urmărindu-i expresia feţei, securistul zâmbi îngăduitor-ironic şi mai luă o înghiţitură de bere. Lăsă să se scurgă alte câteva momente de lâncezeală. Reluă:
   „Acuma ştiu ce te întrebi. Oare ţine tipul ăsta la băutură? Nu? Asta te întrebi. Te-aş provoca oricând la un concurs, Bleer. Şi dacă intru în concurs, te asigur că nu intru fără o ladă de bere. O ladă! Aşa că, vorba poetului, nu spera şi nu ai teamă! Hai mai bine să vedem ce facem cu filmele. Uite, hai să zicem că eu ţi le cer şi tu te încăpăţânezi şi nu mi le dai. Să zicem că reuşeşti să le scoţi afară din ţară. Deşi mă-ndoiesc să ai tu atâta noroc. Pe cine dracu’ crezi că interesează subsolul unei clădiri cum e sediul Administraţiei Centrale? Adică ce concluzii speri tu să tragă din pozele tăle experţii lu’ peşte din Franţa? Sau de unde? Din Germania Federală? Din Olanda? De unde? Pe cine crezi tu că interesează un nenorocit de subsol? Crezi că or să se bată pe filmele tăle şi c-or să vină noaptea cu avioanele, să paraşuteze haidamaci în uniformă care să te scoată afară din ţară? Aşa îţi închipui?... Uite cum facem, Bleer. Bine, nu-mi spui nimica azi. Te las să te gândeşti. Ne întâlnim peste o săptămână, îmi spui cu cine vorbit despre intrarea de lângă Secţia de Propagandă. Şi îmi dai filmele... Mă uit la tine, Bleer, şi mă minunez, zău aşa. Un ziarist ar trebui să aibă un car de experienţă de viaţă. Păi ce fel de ziarist eşti tu?... Ştii că încă n-am vorbit nimic cu şeful tău de secţie? Întreabă-te ce o să se întâmple după ce vorbim cu el. Mm? Ce crezi c-o să se întâmple? Ai vreo idee? Ce te crezi tu, Bleer? Un fel de erou, nu? Asta te crezi. Un naiv. Un inocent. Ce pizda mă-ti crezi că sunt în stare să facă inocenţii pe lumea asta? O conspiraţie? Sau ce?... Toţi vă credeţi eroi! Personaje principale, nu? Că tot vă ocupaţi voi de literatură!... Bine, Bleer, rămâi şi bea-ţi berea. Şi nu uita: ai o săptămână să-ţi bagi minţile în cap.”
   Gata, securistul a plecat.
   O săptămână? Uneori o săptămână e o veşnicie. Are răgazul să se gândească la toate... Hm!... Ei, inocenţii?... Îşi imaginează terasa unui hotel înalt. Securistul a nimerit-o. Ca să vezi! Bleer chiar are un proiect literar în acest sens. O terasă unde inocenţilor li s-ar ivi prilejul să se refugieze şi să se baricadeze împotriva celorlalţi. A tuturor celorlalţi. Aşteptând, la fel ca şi cerşetorii din povestirea sa, un declic fericit care să reînvie simţul solidarităţii şi al coeziunii. Nu bazat neapărat pe vreo ideologie. Ci pe sensibilitatea lor la frumuseţea locului — a locului lor izolat şi înalt, de unde se vede marea de acoperişuri a oraşului, sub razele soarelui roşu coborât la asfinţit. Se gândeşte la corăbiile străvezii ale aerului, corăbiile care acostează în tăcere desăvârşită la parapetele terasei ca la un cheu solid, aşteptând să se îmbarce inocenţii — unii din ei, desigur. Căci pentru toţi niciodată nu-i loc destul pe lume. Cam aşa prindea contur, pas cu pas, proiectul său literar. Spre care, iată, tocmai a mai făcut un pas — ironia sorţii — în compania unui ofiţer de securitate, la o bere de două parale.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu