Foarfecele mare
Foarfecele mare dispăruse din casă. Oricât de multe fuseseră locurile pe unde îl căutasem, care de care mai ascuns, oricât îmi chinuisem mintea să prind măcar un firicel de amintire pe unde l-aş fi putut rătăci, încercând să rememorez operaţiile la care l-aş fi putut folosi, totul fusese zadarnic. Foarfecele mare părea dispărut pentru totdeauna. Cu cât mă gândeam mai mult la dispariţia sa învăluită în mister, cu atât îi vedeam şi îi recunoşteam mai multe virtuţi, la care nu mă gândisem atâta timp cât fusese un obiect printre altele în casă. Fusese, cumva, un obiect ordonator! Avea o dimensiune şi o formă care se impuneau printre celelalte obiecte, unele mult mai noi şi mai complicate, cum ar fi fost de pildă maşina de spălat şi televizorul. Sau ceasul electric de perete. Se arăta vederii în toată simplitatea lui metalică, dar... Ştiu şi eu... Deschiderea braţelor lui... Ei, până şi aici era un mister: braţele sau picioarele?...
Obişnuiam să stau lungit pe canapea, cu foarfecele în mână şi, deschizându-i braţele, măsuram din privire unghiul dintre cele două braţe. Ajustam acel unghi, micşorându-l o idee sau mărindu-l o idee şi încercam să surprind momentul când unghiul dintre braţe era perfect drept. Dar ce-i perfect în lumea asta?... Deschideam la maxim cele două braţe şi mă înciudam că tăişul lor nu alcătuia o linie perfect dreaptă ci doar un unghi foarte-foarte obtuz... O făceam în momentele mele de tihnă? Sau în momentele de lene? Sau de cumpănă?... Nu, „cumpăna” trebuia exclusă: în momentele cu adevărat de cumpănă nu-ţi arde de joacă... Apoi, şezând la masă, îl ţineam cu braţele în jos — şi de astă dată braţele erau, fireşte, picioare — şi păşeam cu ele pe tăblia mesei. Păşeam aşa cum se păşeşte, ridicând un picior şi aşezându-l înaintea celuilalt, dar nevoit să balansez neîncetat foarfecele în urmă şi înainte fiindcă altfel picioarele nu se deschideau prea uşor. Sau se deschideau cu preţul zgârierii tăbliei. Şi nici chiar aşa nu ieşea un mers normal: trebuia să trag un picior, mereu unul şi acelaşi, şi să-l aduc, cumva maladiv, în urma celuilalt... Sau, ca la o fiinţă bipedă cu picioarele înţepenite, păşeam prin mişcări circulare, la fel cum făceam cu braţele unui compas deschis — alt obiect, printre celelalte, care impunea respect! Aşadar foarfecele avea însuşiri comune cu compasul. Să mai adăugăm şi, întrucâtva, asemănarea de formă. Dar utilitatea foarfecelui, strict vorbind, era net superioară utilităţii compasului: Tăierea! Iar de alcătuire, ce să mai vorbim! Acea combinaţie unică dintre alungit şi rotundul oval al urechilor... Acea conciliere neaşteptată între firea războinică a braţelor tăioase şi firea blândă şi prietenoasă a urechilor, care nu ştiau ce să mai facă spre a fi pe placul mâinilor tale, al degetelor tale, mulându-se pe forma lor înnăscută şi rotunjindu-se pentru a nu-ţi pricinui nici cel mai mic neajuns la operaţia de tăiere. Încât treceai fără a clipi peste urmele adâncite şi vineţiu–înroşite, săpate în falangele degetelor mijlociu şi gros atunci când întreceai măsura şi tăiai la nesfârşit, să zicem, cartoane groase şi multe la număr. Dar de, era vina ta! Încăpăţânarea ta! Ca să nu mai vorbim de opinteala zadarnică a ta şi a foarfecelui atunci când vă încrâncenaţi încercând să tăiaţi o bucată de carton peste măsură de gros şi de tare! Eşecul era al ambilor, nu?
După mai multe luni am mutat întâmplător canapeaua de la locul ei. Şi atunci foarfecele a ieşit deodată la iveală, în sfârşit. Intact şi strălucitor, concret şi consistent — mai consistent, mai material decât oricare alt obiect din casă. Şi totuşi cumva aureolat de misterul absenţei tocmai încheiate. Niciunui obiect stricat sau dispărut nu-i simţisem atât de mult lipsa. Oare de ce? Mă încercase simţământul că în tot acest răstimp avusese putinţa să-mi dea de ştire că se afla acolo, dar n-o făcuse... Dar oare câte obiecte din casa mea reapăruseră, precum foarfecele, după o îndelungată absenţă? Niciunul.
Îl simţeam apropiat fiindcă venea din casa părinţilor mei şi avea deja o istorie? Sau îl simţeam apropiat pentru simpla sa reapariţie după o absenţă care mă temusem că avea să fie definitivă?...
Rigla
O riglă a dispărut de ani de zile. Există oare vreo speranţă s-o mai găsesc vreodată?...
Linguriţa
O linguriţă, da — o linguriţă e posibil să fi nimerit din greşeală la gunoi odată cu resturile de mâncare; să fi înclinat farfuria deasupra coşului de gunoi şi să fi împins resturile; şi odată cu ele să fi dispărut şi linguriţa la gunoi. O mişcare de glisare cum s-ar zice. Dar una absolut condamnabilă. Se poate spune că lipsa de concentrare de care m-am făcut vinovat a avut drept urmare desperecherea setului de linguriţe. Dar vinovăţia individuală faţă de linguriţa dispărută nu era cu nimic mai mică. Nu fusese o farsă pe care să mi-o fi jucat ea. Farsele se încheie de obicei bine. Există gesturi reparatorii pentru farse. Dar de data asta, nu! Nu existase niciun gest reparatoriu! Fusese neglijenţa, superficialitatea mea, pe care trebuie să mi le asum... Poate doar scuza de a fi fost cu gândul plecat cine ştie pe unde în momentul acela nefast...
Dar rigla?
Fusese o riglă de lemn, folosită timp de ani de zile în timpul şcolii şi apoi, alţi ani de zile, după şcoală, în plină maturitate; ciuntită fără voie de cuţit sau de lama de ras, căci mă folosisem de ea ca să fac tăieturi drepte în coli de hârtie, şi deseori lama cuţitului sau lama de ras pierduseră direcţia şi se poticniseră în lemn, crestându-l; rigla mea mâzgălită de creion şi de cerneală, dovedind neîndemânarea mânuitorului — de odinioară şi din prezent —, o îndemânare de care nu roşeam şi nu-mi stârnea ciuda, aşa cum se întâmpla în cazul linguriţei aruncate, probabil, la gunoi. Dar indiferent de aspect, rigla era dată dispărută, şi cu asta basta.
Mă intriga dispariţia asta a ei... Începeai să te gândeşti la unele simpatii între obiectele din casă. Care se făceau simţite şi aveau, poate, efect prin intermediul minţii mele, unde se insinuau pe căi oculte. Spre exemplu, riglei de lemn, obiectele rămase în casă îi simţeau cumva lipsa? Poate că o antipatizau şi dispariţia ei era privită cu un sentiment de uşurare. Niciodată nu puteai să ştii care sunt criteriile lor de simpatie sau de antipatie. Şi dacă, la urma urmei, nu obiectele rămase şi relaţiile dintre ele fuseseră, până atunci, o problemă pentru posesor, odată cu dispariţia începea să fie. Într-un fel oarecare. Solidaritatea dintre obiecte începea să facă peste noapte obiectul preocupării posesorului lor.
Şi din nou foarfecele mare
Dar foarfecele!... Dumnezeule, puteai oare să uiţi strălucirea lui metalică atunci când canapeaua fusese dată la o parte şi foarfecele se ivise, în toată splendoarea lui, în locul acela, până cu câteva clipe înainte întunecat, zăcând pe mochetă — sau culcat pe mochetă —, unde, sub protecţia umbrei, îşi păstrase într-o mare măsură prospeţimea iniţială a culorii? Surâzând, parcă, poznaş: Uite că ţi-am făcut-o! M-ai căutat timp de săptămâni, nu mai sperai să se împlinească prezicerea nu ştiu cui — „Lasă că într-o zi ai să te trezeşti cu foarfecele, atunci când ai să te-aştepţi mai puţin” — şi deodată prezicerea iată că totuşi s-a împlinit!
La ce altceva era folositor foarfecele? De pildă, puteai să scurtezi din când în când foliile de staniol cu medicamente pe măsură ce alveolele se goleau după îngurgitarea pastilelor. Folia nu numai că se preta la a fi scurtată. Dar parcă se şi cerea scurtată: să aibă muchii egale şi, pe cât posibil, fără alveole goale, cu marginea de staniol zdrenţuită. Fiindcă alveolele goale stăteau mărturie că îngurgitai medicamente. Poate nu în exces. Dar că le îngurgitai, oricum, cu regularitate şi deci erai, într-un fel, dependent de ele... Sau poate că îndepărtai porţiunile de folie cu alveole rămase goale pur şi simplu dintr-un exagerat simţ al ordinii.
În casa părinţilor obişnuiam să aliniez mereu trei perechi de foarfece exact în colţul unei mese şubrede lipite de perete, a cărei faţă de masă albă, din batist, în carouri, mama avea în permanenţă grijă să fie curată şi călcată. Stăteau acolo, unul lângă celălalt, culcaţi, acest foarfece mare, încă o pereche, mijlocie şi, în sfârşit, foarfecele mic şi finuţ pentru tăiat unghii. Cel mic şi cel mijlociu au dispărut fără urmă şi fără să-mi stârnească vreo nostalgie. Singurul care a reapărut a fost foarfecele mare, dragul de el.
Cleştele pentru pâine prăjită
Nu cred că pentru pâine prăjită fusese fabricat acel instrument, dar eu în acest scop îl foloseam. Lucrurile se petreceau — sau ar fi trebuit să se petreacă — aproxitativ ca în Incredible machine, jocul acela pe care îl jucasem de atâtea ori pe calculator. Îmi amintesc că trebuia să pui în mişcare tot felul de obiecte sau de aparate, să aprinzi fitiluri, să închizi circuite, folosindu-te de toate tertipurile imaginabile. Printre nenumăratele scheme, îmi amintesc câteva în care obiectul mobil care ţi se punea la dispoziţie trebuia să atingă un întrerupător. Întrerupătorul închidea circuitul în care se afla un prăjitor de pâine. Printre altele. Într-o secundă sau două pâinea prăjită era aruncată de resortul aparatului, unde o prindea... cine? Sigur e un lucru: că la prăjitorul meu de pâine feliile recădeau la loc în fanta lor, adânc, de unde nu mai puteau fi apucate cu mâna. Şi atunci mă foloseam de cleşte. Avea acel cleşte o abilitate a lui, independentă de abilitatea mâinii. Se pricepea să scoată din fantă orice fel de felii de pâine, chiar şi pe cele foarte arse, chiar şi pe cele care se rupeau. Doar atunci când bucăţile ajungeau prea mici şi prea arse, se dădea bătut şi parcă îţi spunea: La asta nu mai fac faţă, răstoarnă prăjitorul de pâine. Eram solidari noi doi, uneltitori împotriva prăjitorului de pâine recalcitrant.
Dar după renovarea apartamentului cleştele a dispărut. Sau poate că a fost furat; deşi am mari îndoieli în privinţa asta. În coşul de gunoi n-avea cum să ajungă, împins odată cu resturile de mâncare. Se poate să fi fost confundat cu o sculă şi să fi ajuns, în graba mare, în lădiţa cu scule? Slabă speranţă. Iată că de multe luni de zile, mai multe ca niciodată, nu-i de găsit acolo. Nici acolo, nici în altă parte.
Încă îi mai aştept — doar c-un firicel de speranţă — reapariţia. Cine ştie, poate că, în ciuda aparenţelor, e cel mai sofisticat dintre toate obiectele casnice.
*
Obiectele aşteaptă încremenite la locul lor — aşteaptă săptămâni, aşteaptă luni, aşteaptă ani, dar pândesc parcă momentul să se facă nevăzute — cam asta e ceea ce începi să vezi în ele, în aparenţa lor înşelătoare, după o întâmplare ca aceea cu dispariţia foarfecelui mare; sau a linguriţei; sau a riglei; sau a cleştelui pentru pâine prăjită... Şi când în sfârşit obiectele acelea casnice reuşesc să dispară, e ora lor astrală de mister. Ce se-ntâmplă când nu mai reapar? Nici nu ştii ce să crezi? Sunt definitiv dispărute, sau, asemenea foarfecelui mare, şi-au găsit un ascunziş de mai lungă durată? Atunci când dispare, utilitatea obiectului nu numai că a dispărut odată cu el, dar în acel moment, al dispariţiei, eşti parcă tentat să crezi că nici n-a avut vreodată vreo utilitate. Singura lui raţiune a existenţei devine aceea de a fi fost cândva un obiect vizibil în casă. Şi te face să simţi cât de mult îţi lipseşte, cu toate că, atunci când se afla la îndemână, îl foloseai cu gesturi mecanice, absent. E posibil să nu-l fi folosit deloc? îţi vine să te întrebi.
Important e însă că obiectele parcă aşteaptă răbdătoare prilejul să se facă nevăzute. Dar de scăpat nu-l scapă, de asta poţi să fii sigur.
La rându-mi, mi-am propus să aştept răbdător să văd ce alte obiecte or să mai dispară din casă şi în ce împrejurări am să le regăsesc. Dacă am să le regăsesc. *** *Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Euphorion, nr. 1–2, 2011
