Cerul și apa

(lui Luciano Maia)

Notaţii literare (XIV)

„Expresivitate” cu orice preţ

De dragul elaborării frazei — cu singurul scop de a deveni mai puţin accesibilă (i.e. mai elaborată, mai inteligentă!)... Iată un exemplu — chiar dacă nu dintr-o operă de ficţiune — din B.–H. Lévy (Barbaria cu chip uman): „Mă gândesc la acel fragment (...) unde el observă că, dacă revoluţia este imposibilă în Germania, este pentru că lipseşte acolo agentul istoric care ar ţine-o în braţe la botez (s. mea) (...)”!

Ficţiunea ca defulare

Sunt scriitor — să zicem —, dar ţine totodată de responsabilitatea mea civică să iau atitudine în chestiunile importante ale cetăţii. De pildă mă intrigă modul cum guvernanţii ascund de comunitate anumite ameninţări la adresa securităţii acesteia, cu (sau fără) implicarea unor personalităţi politice de notorietate. Îmi propun deci să scriu un eseu... Mă documentez, fac note, meditez, concep abordări diverse, dar nu mă pot hotărî să purced la scrierea eseului. De ce? Fie pentru că îmi scapă jocul complicat al argumentelor pro şi contra — jocul consecinţelor; fie respectivul fenomen social mi se pare nepotrivit a fi abordat de o manieră directă: disecându-l, e posibil să rănesc orgolii; ceea ce nu îmi doresc cu orice preţ. Iar în plan practic, risc să nu ajung la niciun rezultat.

Pe de altă parte, subiectul s-ar preta la o tratare literară. Oarecum depersonalizat, subiectul, tratat literar, mă scuteşte de povara soluţiilor şi îmi oferă satisfacţii estetice. Rămân — ca orice scriitor care se respectă — doar cu responsabilitatea întrebărilor; ceea ce e o povară mai uşor de suportat. Rezultatul? Opera împlinită, başca detensionarea „pulsiunilor” civice!

Alternativă: îmi aleg fenomenul social de la bun început doar ca fundal, abstract, şi îmi reamintesc că arta, în particular ficţiunea, este autonomă, nu are nevoie de adjuvantul implicării civice, dimpotrivă, civismul distorsionează mesajul estetic. Salahori civici să fie alţii!

Desfid pe oricine să se încumete să aleagă între cele două căi.

Recomandări neonorate

Mi se întâmplă — şi nu foarte rar —, atunci când am „recomandări” solide despre critici, să citesc comentarii literare despre opere de ficţiune pe care încă nu le-am citit, de regulă ale unor autori reputaţi. De cele mai multe ori, comentariile respective sunt de-ajuns de meşteşugit concepute, de-ajuns de inteligent scrutătoare, de-ajuns de spumoase uneori, pentru a-mi face o idee mai mult decât favorabilă despre scrierile comentate. Atât de favorabilă încât, odată acestea citite, să mi se întâmple să fiu (oarecum) dezamăgit. În compensaţie, rămân cu plăcerea comentariilor şi cu sentimentul reconfortant că abordarea nepărtinitoare, prietenoasă, entuziastă chiar, este oricând posibilă.

Test de talent literar

Tot aşa cum despre un pictor se spune că pentru a-ţi face o idee de talentul lui trebuie să vezi cum îi reuşeşte o mână, la fel şi despre un prozator poţi să judeci dacă are sau nu are talent după cum reuşeşte să scrie un dialog, de preferinţă realist.

Establishment literar

„Establishment-ul literar are mereu prejudecăţi, mai ales din curată ignoranţă. Nu se citesc, şi nici nu se comentează decât între ei, nu citesc decât ceea ce consideră ei că ar fi literatură prestigioasă, ceea ce recomandă vreun critic cunoscut pentru un motiv oarecare, sau ceea ce a fost comentat într-o revistă literară străină, mai ales franceză sau anglo-saxonă. Lumea academică nu o duce mai bine. De ce ar face efortul de a-şi îndeplini datoria şi să cerceteze, să exploreze autorii necanonici, dar care pot deveni canonici graţie calităţii lor nebănuite? Este mult mai uşor să te mai ocupi de cine este deja faimos, să scrii al 10000-lea eseu despre un scriitor premiat cu Nobel-ul, mai ales pentru că are ideologia politică pe placul unor academicieni suedezi.” [Mariano Martin Rodriguez, Interviu în Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, nr. 8, nov. 2013; http://www.srsff.ro/2012/02/exclusiv-cristian-tamas-interviu-cu-domnul-mariano-martin-rodriguez-spania/3/]