Mă ocupam de ultimele beţişoare culcate pe masa goală şi unele configuraţii se întâmpla să fie greu de descâlcit, mai ales ceea ce numeam „Triunghiul final”, când trei beţişoare erau dependente unul de altul, de oriunde le-ai fi abordat. Încercam să mă sugestionez că nicio configuraţie nu e de nerezolvat. Mă concentram asupra unuia din cele trei beţişoare din „triunghi” şi eram convins că puterea voinţei mele îl poate face să leviteze dacă voinţa mea era de-ajuns de puternică şi dacă nimic nu mă perturba. Şi dacă aveam vederea suficient de bună pentru a desluşi cele mai mici detalii ale locului unde beţişoarele se atingeau între ele. Ca şi propriile mele degete, pe care le vedeam ca sub lupă, cu acele mici riduri ovale care devin vizibile cel mai bine la amprentă. Din care mi se părea că pot vedea efluviile voinţei unind, ca nişte microscopice fulgere, pielea degetului de lemnul beţişorului de marocco.
Singura mea grijă în clipele acelea era să nu intervină o perturbaţie, vreo terţă voinţă mai presus de voinţa mea, care să strice totul. La acuitatea vederii la care ajungeam prin concentrarea la maxim a atenţiei simţeam că pot percepe cele mai mici vibraţii, cum ar fi cele premergătoare cutremurului. Situaţie în care voinţa mea trebuia să liniştească toate tensiunile străine. Dar îmi stătea oare în putere?
Poate că nu era levitaţie, dar ridicarea unui beţişor în acea situaţie aproape disperată de încâlceală îmi producea un fior de satisfacţie. „Dacă vrei, poţi”, sigur că da, aveam, iată, confirmarea.
Beţişoarele de lemn un pic lăcuit aveau de fapt culoarea nisipului şi, adăugând la aceasta şi numele jocului, mă duceau cu gândul la nisipurile Africii, la Sahara cea nesfârşită, la care mă gândisem de atâtea ori, la poveştile cu oameni care îşi găsiseră acolo sfârşitul după ce străbătuseră zeci, poate sute de kilometri sub soarele nemilos, în căutarea unei oaze. Dar eu nu-mi puteam imagina suferinţele lor pricinuite de sete şi de căldura ucigătoare, de care n-aveai unde să te adăposteşti. Nu, gândul meu nu ajungea mai departe de duna de nisip cea mai apropiată, cu conturul ei uşor ondulat, cu clinul umbrit de sub creasta tăiată abrupt, sub razele piezişe ale soarelui abia răsărit, când răcoarea dimineţii poate da iluzia umezelii. Acolo imensitatea, necuprinderea întinderii galbene se putea însoţi cu sentimentul libertăţii totale, ăsta era modul meu de a percepe deşertul.
Să străbaţi cu piciorul un deşert ca Sahara, poate că la asta se referise doctorul Urmuz când îmi sugerase că ar trebui să fac orice efort, să plătesc orice preţ ca să redevin un om în rând cu toţi ceilalţi oameni.
— Să te gândeşti că începând de mâine dimineaţă totul va reintra în normal e cât se poate de benefic pentru viitorul tău. Spusese asta cu acea putere de convingere a lui, care pe mine unul aproape că mă determina să mă ridic în picioare şi să încerc. Şi dacă a doua zi dimineaţă nu se întâmpla nimic? Doctorul Urmuz parcă îmi ghicea gândul, şi spunea: — Nu-i nimic dacă a doua zi dimineaţă nu se-ntâmplă nimic. Încerci din nou. Îţi spui: Mâine dimineaţă am să redevin om în rând cu oamenii. Nu se-ntâmplă nici atunci? Nu-i nimic! Mai e şi mâine o zi. Important e să crezi şi să-ncerci mereu. Tu, Alexandru, trebuie să devii altul, înţelegi? Prin propria ta voinţă! După majorat ai dreptul să-ţi schimbi şi numele, ştiai asta? De ce să ţi-l schimbi? Fiindcă ai nevoie de o nouă identitate. Şi numele e parte a identităţii. Părinţii tăi n-au de ce să se supere. Trebuie să fie şi ei convinşi că merită să faci orice pentru o nouă identitate. Gândeşte-te ce nume ţi s-ar potrivi cel mai bine. Nu-i nicio grabă. Gândeşte-te. Şi când ai să-ţi găseşti un nume nou, să-mi spui şi mie. Chiar sunt curios. Dacă am să mai fiu în viaţă. Promiţi?
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu (un intermezzo) — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică
