♥
În toată şcoala făcea vâlvă cazul unei actriţe celebre care murise tăindu-şi venele de la încheieturile mâinilor cu o lamă de ras. Făcuse asta în timp ce stătea întinsă în cada umplută cu apă, şi apa se înroşise puţin câte puţin. Rămânând în clasă în timpul recreaţiei, colegii se porniseră să discute despre caz, iar interesul lor cel mare era de ce făcuse actriţa acel gest. Dezamăgire în dragoste, presupuneau cei mai mulţi. Era clar că niciunul din ei nu ştia ce înseamnă de fapt asta, dezamăgire în dragoste. A-ţi lua viaţa era de bună seamă pentru ei un act abstract, vrednic să fie comentat în articole de ziar, şi nimic mai mult. Eu însă nu m-am gândit la cauze. Cauze puteau fi multe. M-am gândit la gestul în sine. Lama de ras secţionând fibre, vene şi cartilaje, gestul refăcut mintal o dată, de două ori, repetat, mi-a făcut stomacul să se strângă dureros şi inima să mi se oprească în piept de tot atâtea ori. N-am mai suportat. M-am trezit din leşin când doamna de biologie — Doamna Ştefan — mă plesnea destul de tare cu palma peste obraz şi în jur toate privirile erau aţintite asupra mea, ochi sticloşi, speriaţi şi străini — ochii colegilor pe care îi cunoşteam, teoretic, dar acum, revenindu-mi din leşin, le redescopeream feţele necunoscute. Până şi în pielea doamnei Ştefan m-am trezit punându-mă, fără să mi-o doresc desigur, chiar în acele clipe de ieşire din leşin, şi mi-am imaginat cum capul elevului ce eram, pe nume Alexandru, se clatină moale sub lovitura prietenoasă a palmei, sfârşind prin a se trezi. Dezorientat şi pierdut — eu eram acela.
Mai apoi doctorul Uzum, alertat de părinţi în legătură cu întâmplarea de la şcoală, îmi lipea de piept pastila stetoscopului şi, aplecat peste pat, asculta cu un interes viu, privind într-o parte, dar pe faţă cu acea încordare jucăuşă pe care i-o cunoşteam, găsind în sunetul pe care îl auzea confirmarea a ceea ce bănuise, că nu era nimic de speriat. Îmi asculta inima, care bătea bine — aşa spunea. Nu dorise altceva decât să se convingă că nu-i nimic cu inima mea. În ce împrejurări mi se făcuse rău? Asculta cu o atenţie binevoitoare detaliile mele, nu prea multe, căci nu îmi făcea nicio plăcere să-mi amintesc, şi dădea din cap, continuând să privească în jos şi într-o parte, satisfăcut că da, şi în privinţa asta era exact ceea ce bănuise. Pe lume se întâmplau multe — trebuia să iau totul aşa cum este, cu detaşare, şi să nu întunec şi mai mult faptele, torturându-mă cu ajutorul imaginaţiei.
Dar parcă puteam?
Nu, nu puteam. Şi nici nu eram convins că asta era conduita cea mai bună ce trebuia să mi-o impun.
Era timpul topirii zăpezilor...
Trebuia să fac eforturi să readuc la normal amploarea puhoaielor care îmi copleşeau închipuirea, acele puhoaie născute din zăpada topită pe dealuri, pe care parcă le auzeam luând proporţii geografice şi vuind adânc şi distrugător. Asta trebuia să fac: să le readuc la mărimea lor naturală şi la învolburarea lor superficială şi jucăuşă de pâraie sezoniere. Fiindcă nu trebuia să ajung din nou la leşin. Dar până să reuşesc să mă smulg, forţa ascunsă a apelor dezlănţuite mă făcea să mă cutremur până în străfunduri imaginându-mă în plin puhoi, luat de ape, fără nicio putinţă de scăpare...
Nu îmi era foarte clar cum o nouă identitate avea să mă ajute să mă vindec şi să pot merge iarăşi. Dar dacă doctorul Uzum spunea asta, însemna că se baza el pe ceva. Nu-i ceream însă amănunte de teamă să nu-l văd pus în încurcătură. Şi odată cu încurcătura lui, speranţele mele să se prăbuşească. Se putea însă la fel de bine ca noua identitate să fi fost, în ochii lui, doar una din condiţiile cerute. El spusese cu orice preţ. Ceea ce putea presupune un anumit sacrificiu din partea mea. Dar ce fel de sacrificiu? Apoi m-am gândit că doctorul avea în vedere nu numai starea sănătăţii mele ci şi detaliile istoriei familiei mele, care ar fi fost de dorit să nu ajungă la urechile mele, influenţându-mi negativ psihicul. Asta era părerea doctorului Uzum. Eu însă aveam în cap alte nelinişti. Dacă tata nu ar fi fost prins în timp ce încerca să treacă ilegal frontiera, poate că eu nici nu m-aş fi născut. Cine ştie ce altă familie şi-ar fi întemeiat el acolo unde avea de gând să se stabilească. Pentru tatăl meu, în vremurile tinereţii sale, desigur că întrebarea era cum ar fi putut supravieţui regimului opresiv din ţară, de care auzisem şi eu. Dar despre mine ce s-ar mai fi putut spune dacă el ar fi reuşit să treacă frontiera? Că eu n-aş fi fost eu? Dar cine aş fi fost atunci? Îmi dădeam seama că întrebarea nu avea niciun răspuns: în capul cui putea să se nască întrebarea? — în niciun caz în capul meu, de vreme ce eu n-aş mai fi fost eu...
Poate că îngrijorări de felul ăsta avea în vedere doctorul Uzum atunci când îmi sugera că o nouă identitate era de presupus să-mi prindă bine.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
