Laurian și Laura (4)

Locuința spartă

Laura își ceruse scuze că nu poate să-l însoțească acasă la el: nu suporta să vadă încăperi devastate și oameni în suferință. Iar el își ceruse la rândul său scuze că nu poate s-o însoțească până acasă la ea dat fiind că era zor să ajungă în prezența poliției la locuința sa spartă.
   Când ajunse acasă, singur, poliția era deja acolo și făcea investigații. Îi zări încă de departe, de pe stradă. Erau de bună seamă experții în criminalistică, intrând și ieșind pe ușa larg deschisă a intrării principale, îngenunchind la tocul ușii ca să ia probe, probabil amprente. Din interiorul casei venea lumină pe uși și pe ferestre, iar trotuarul, în dreptul intrării, era de asemenea puternic luminat. Din acea lumină vie, galbenă, atât doar cât îi fugiră ochii într-o parte și într-alta, se desprinse o formă pe care o recunoscu imediat: era maică-sa. Silueta ei distinsă, de familie bună, cu borul larg al pălăriei îndoit în față, peste frunte, silueta de care era ea însăși mândră și nu mai puțin întreaga familie. Îl recunoscuse la rândul ei și venea spre el, înveșmântată în îngrijorarea nopții începutului de toamnă. Deși nu era vremea învinovățirilor.
   — Doamne, mamă, cum ai ajuns aici atât de repede?
   — M-am grăbit să vin să-i scuz pe ceilalți, dragule, îi explică ea. Să-i scuz față de tine! Deja ajunsese lângă el și îl luase cu un braț pe după talie, privindu-l de jos în sus c-un aer vinovat. El încă nu se dezmeticise când ea, ghicindu-i nedumerirea, îi explică: — Taică-tău n-a putut să vină. După cum știi, tremură de frica poliției. Amelia e și ea o fricoasă, iar Flaviu, ce să mai spun. Când îl apucă furiile, sparge tot ce întâlnește în cale, nu s-a schimbat deloc. Numai că, din păcate, dacă ar fi aici, n-ar prea mai găsi ce să spargă. Am înțeles că ți-au luat tot, iubitule. Chiar și corabia din sticlă! Vreau să spun, cu sticlă cu tot, bineînțeles. Doamne, și ce-mi plăcea corabia aia! Cum au putut să pună înăuntru bețișor cu bețișor și să încropească ditamai corabia, până la cel mai mic amănunt?
   — Hai să dăm o raită prin casă, o îndemnă Laurian.
   Dar maică-sa se încordă toată.
   — Nu pot, iubitule, se dezvinovăți ea înălțându-și spre el ochii rugători. Îmi face rău! Nu pot să văd așa ceva. Am venit doar să văd dacă ești bine. Adică, bine! se corectă ea. Sigur, e doar un fel de a spune. Cum poți să fii bine când ți-a fost casa jefuită? Dar trebuie să fug repede să-i dau raportul lui Tedi. Vrea să știe ce și cum, cu de-amănuntul, știi cum e el. Ai grijă de tine, puiule, vezi ce faci cu poliția. Dacă nu te descurci, vino să dormi la noi, bine?
   Și plecă.
   Când Laurian dădu să intre în casă, un tip îmbrăcat la patru ace îi ieși în întâmpinare, cumva prevenitor, ca și cum și-ar fi asumat, el, rolul de ocrotitor. Deși Laurian nu avea nevoie de nicio ocrotire venind din partea autorităților.
   Îl urmă pe polițist, trecând pragul casei, nu înainte de a arunca o privire în urmă. Apucă s-o vadă pe maică-sa cum se îndepărtează în întuneric, cu capul plecat.
   Polițistul, care știa una și bună, îl întrebă, așa, în mod oficial, dacă el e proprietarul casei și ceru să vadă buletinul.
   — Sper că nu l-ați uitat înăuntru! se încruntă el. După care se grăbi să adauge, îndulcind tonul: — Ați avut ghinion, domnule. Puține locuințe sunt sparte la asemenea ore, înainte de miezul nopții. Iar pe de altă parte răufăcătorii obișnuiesc să se asigure că proprietarul e plecat în concediu sau, mă rog, undeva, pe o durată mai lungă. Dumneavoastră mi se pare că n-ați lipsit decât câteva ore, nu? Dar, ce să zic, ați avut noroc totuși, fiindcă dacă erați acasă, se putea întâmpla orice. Îl privi în adâncul ochilor, cercetător, gesticulând discret: — Ați avut recent vreo discuție cu vreo persoană cunoscută sau necunoscută? I-ați vorbit cuiva despre valorile pe care le dețineați în locuință?
   Valori în locuință? Ce valori? Poate plăcile de patefon. Nu, tot ce era de valoare, rămăsese în casa părinților. Când, ținând cu tot dinadinsul să ducă un trai independent, se mutase la casa lui, adică aici, nu luase mai nimic din casa părintească. Doar mobila strict necesară. Iar parte din ea și-o cumpărase el însuși, c-un mic ajutor bănesc din partea familiei.
   Polițistul cel spilcuit continuă să-l descoasă:
   — Sunteți sigur, domnule, că la plecare ați încuiat ușa? De ce vă întreb? Fiindcă dacă, întâmplător, ați uitat s-o încuiați, nu putem menționa în procesul-verbal că s-a pătruns prin efracție. Știți, pătrunderea unei persoane neautorizate într-un spațiu neprotejat are altă încadrare juridică, nu vreau să intru acum în amănunte, mă-nțelegeți.
   — Da, răspunse Laurian, sunt sigur că n-am uitat să încui ușa. Pot să intru puțin, să văd cum arată? îi ceru el permisiunea polițistului-șef.
   — Bine, o să vă las să vă aruncați o privire, acceptă acesta, deși oamenii mei încă n-au terminat investigațiile. Apoi o să vă rog să-mi dați o declarație. Cred că cel mai bine ar fi să veniți cu noi la secție, ca s-avem măcar o masă pe care să puteți scrie. Nu știu dacă ați aflat — probabil că n-aveați de unde — vi s-a furat mobilierul. Altă ciudățenie! Cum de-au știut răufăcătorii că lipsiți mai mult timp de-acasă? Vă dați seama, a trebuit să vină c-un furgon! Nu s-au ferit de vecini, nu s-au ferit de nimica! Sigur n-ați vorbit cu nimeni despre intenția dumneavoastră de a ieși în oraș? Aveți unde să stați peste noapte?
   În primul moment, înainte de a-și aminti de invitația maică-si, se gândi la Laura.
   — Nu de alta, explică polițistul, dar aici nu puteți rămâne, chiar dacă, să zicem, ați fi dispus să dormiți pe dușumeaua goală. Ceea ce nu vă sfătuiesc. Știți, locuința trebuie sigilată, cel puțin pentru o perioadă.
   Pe stradă trecea o gașcă de derbedei, vreo șase sau șapte la număr, cel mai probabil beți, și, dând din mâini, scălâmbăindu-se în toate felurile, cântau răcnind în noapte, în zeflemea, cât îi ținea gura: Trăiască Regele, în piață și obor!... Poliția, care era de față, pe marginea trotuarului, venită să investigheze împrejurările în care fusese spartă locuința lui Laurian, nu intervenea, îi lăsa să-și facă de cap.
   Intrând în locuința sa se simți încă de la primul pas ca și cum ar fi pătruns într-o locuință străină. Pereții goi, parchetul — o suprafață de parchet pe care nu o bănuise atât de întinsă, totul într-o lumină galbenă cu care nu era familiarizat. Telefonul, care stătuse pe măsuța lui rotundă, nu dispăruse, doar ajunsese jos pe parchet, iar firul care venea de la priza din perete părea acum mult mai lung. Multă lume umbla prin locuința sa precum în sălile unui muzeu deschis publicului după ora închiderii, ca în noaptea muzeelor deschise. Priveau în dreapta și în stânga, admirau pereții goi.
   Polițistul îi observă nedumerirea de pe față și se aplecă discret la urechea lui cu o explicație:
   — Când am sosit noi aici, erau deja prezenți. Am presupus că sunt prieteni sau cunoștințe. I-am lăsat, considerând că nu fac niciun rău. Dar dacă doriți, îi poftim imediat afară.
   Dar Laurian nu ținu ca străinii din casa sa să fie dați afară. Pe cei mai mulți nu-i cunoștea. Pe alții își amintea vag că îi întâlnise în ultimii ani pe stradă, când pleca de acasă sau când se întorcea, și că îi saluta, așa, din obișnuință. Ba chiar, pe două dintre doamne, între două vârste, ajunsese să le cunoască după nume. Una era doamna Ina, proprietara unei căsuțe învecinate, iar cealaltă doamna Cora, vecină și ea, la depărtare de două sau trei case.
   Doamna Ina se apropie de el având aerul că ei doi erau doi buni prieteni de-o veșnicie, care se reîntâlneau după o lungă despărțire. Ba chiar se lăsă un pic pe spate și își depărtă brațele, ca și cum s-ar fi pregătit să-l strângă în brațe. Nu era însă decât un gest de surpriză.
   — Mă uit la dumneavoastră, domnule Laurian, spuse ea, și, nu știu, mi se pare mie, sau chiar nu sunteți afectat? Oricine în locul dumneavoastră ar fi. O! parcă îl și văd pe soțul meu cum s-ar da de ceasul morții! Să i se-ntâmple lui una ca asta? Dumnezeule! Dar dumneavoastră primiți totul... cum să spun? Cu detașare. Greșesc? Cu seninătate, domnule Laurian, așa mi se pare. Credeți în Dumnezeu, domnule Laurian? Dar ce întreb eu dacă credeți în Dumnezeu! Sunt atâția care cred, sau așa pretind, și nu le umblă gândul decât la răzbunare, la violuri, la prădăciuni, la toate ticăloșiile din lume! Dar dumneavoastră pesemne că aveți o altfel de structură sufletească. Aici, dacă îmi amintesc eu bine, nu era o sticlă conținând în interiorul ei o corabie cu pânze?
   — Ba da, cred că era într-adevăr așa ceva, recunoscu Laurian.
   Ea îi aruncă o privire dezaprobatoare:
   — Credeți? Nu sunteți sigur?
   — Ei da, știți cum se-ntâmplă. Lucrurile mărunte care te înconjoară intră în rutină, nu le mai dai atenție. Și până la urmă le uiți.
   — Lucruri mărunte, domnule Laurian? Era o adevărată bijuterie artistică! De multe ori m-am întrebat cum e posibil să construiești o asemenea operă de artă. Să fi suflat meșterul sticla peste corabia dinainte făcută? Sau cum? Corabia e din lemn, nu? Și n-ar fi ars-o cu aerul fierbinte cu care lucrează ei? Asta m-am tot întrebat, până când într-o zi am văzut într-un film cum se face în realitate. Închipuiți-vă, domnule Laurian — nu știu dacă ați văzut și dumneavoastră filmul. Închipuiți-vă că artistul o asambla în interiorul sticlei! L-am văzut că umbla cu o pensetă, așa, foarte lungă și foarte specială. Dacă nu cumva lucra cu mai multe pensete. Lua piesele corabiei bucățică cu bucățică și probabil că piesele aveau clei la capete, fiindcă acolo înăuntru rămâneau fixate exact unde le așeza.
   Doamna își aminti apoi de cele două casete de sticlă, cu ramă, semănând cu niște tablouri, care înfățișau doi războinici din Kenia, în costumele lor tradiționale, sprijinind în pământ niște sulițe lungi. Încă puțin, și tot ce se aflase în locuința sa, avea să-și afle corespondentul în memoria vecinilor și a unor străini de pe stradă.
   Un domn necunoscut veni țintit spre Laurian invitându-l stăruitor să se apropie amândoi de fereastră — aproape că îl împinse de spate.
   — Dacă sunteți atent, spuse el arătând ceva în întunericul de afară, încă se mai vede troița. E cea din curtea școlii — nu se vede că-i o curte acolo fiindcă deja au dărâmat gardul. Probabil că dumneavoastră nici n-ați observat, că știu că ați fost foarte ocupat în ultima vreme. Dar puteți să mă credeți pe cuvânt. Nu vă mint. Acolo e troița, nepoții mei s-au jucat prin jurul ei, în curtea școlii, și e de lemn. Stejar, care n-a putrezit în ploi. Dar cât credeți că mai poate să reziste în vicisitudinea anotimpurilor?
   Doamna Cora trecu și ea pe lângă Laurian continuând să admire pereții goi.
   — Dar ce hoți, cum să vă spun, însetați de cultură, domnule Laurian, nu vi se pare? V-au furat până și biblioteca! Se vede treaba că ați lipsit foarte mult timp de-acasă. Ați fost plecat din oraș?
   — Nu, doamnă, n-am lipsit decât câteva ore.
   — A! dar ce-am observat, domnule Laurian? Am văzut pe-acolo pe undeva picupul dumneavoastră. Aveați un picup, nu? Ca să vezi! Închipuiți-vă că și pe-ăsta vi l-au lăsat! Generozitate sadea, nu alta!
   Laurian se uită prin ușa deschisă dintre cele două camere și văzu într-adevăr, undeva într-o parte, picupul lăsat direct pe parchet, în apropiere de peretele gol. Când se apropie, constată că îi lăsaseră până și câteva discuri. Nu pe toate, cea mai mare parte din ele dispăruseră. Dar printre cele rămase remarcă Concertul numărul unu pentru pian și orchestră, de Ceaikovski, și Rapsodia în albastru, de George Gershwin. Discurile erau rezemate de perete, în neorânduială.
   Doamnei Ina însă îi rămăsese inima la corabia din sticlă. Veni din nou aproape și se insinuă între Laurian și doamna Cora.
   — Apropo de corabie, domnule Laurian. Probabil că dumneavoastră sunteți un împătimit al călătoriilor. Ați lucrat la o agenție de voiaj? Sau mai degrabă ați fost patronul unei agenții de voiaj?
   — Nu, n-am fost, îi răspunse Laurian fără niciun entuziasm, privind în altă parte.
   — Așa e, acceptă femeia. Sunteți foarte tânăr, probabil că încă n-ați apucat să faceți mare lucru în viață. În afară de studii, bineînțeles.
   — Așa e, spuse Laurian îndreptându-se spre locul unde telefonul fusese lăsat direct pe parchet.
   Femeia se ținu după el.
   — Aveți bani de drum, domnule Laurian? nu-l slăbi ea.
   Laurian vru s-o întrebe „Ce drum?”, dar se gândi că poate până la urmă vecina are dreptate, marile decizii se iau de la o clipa la alta și izvodesc din locuri și din minți nebănuite.
   — V-aș putea împrumuta eu, insistă doamna Ina. Cu o dobândă convenabilă. Mai mult decât convenabilă! Laurian deja se așezase pe pardoseală și luase în brațe telefonul. — Știți, băncile sunt foarte stricte în privința asta, cu mine vă puteți înțelege.
   — Nu, n-am nevoie de bani, o refuză Laurian pe un ton rece. Îi veni greu să-i spună mulțumesc. Se concentră asupra telefonului și formă numărul Laurei.
   Doamna Ina încă mai spunea ceva, continuându-și oferta, în timp ce la telefon îi răspundea o voce feminină, care nu era a Laurei. Cerând să vorbească cu Laura, vocea îi răspunse pe un ton la fel de rece ca și acela cu care Laurian însuși tocmai respinsese oferta vecinei care dorea să-i împrumute bani:
   — Laura s-a întors foarte obosită din oraș. Nu știu dacă cu dumneavoastră a fost în oraș, nu știu pe unde ați dus-o, domnule, ce-ați făcut și ce-ați discutat, dar bine nu i-a făcut. Fata mea a venit acasă foarte deprimată și cu o mare durere de cap. Așa că s-a dus imediat să se bage în pat. Îmi pare rău, domnule. Noapte bună.
   Doamna Ina dispăruse de lângă el. Îl văzu pe polițistul-șef plasându-se într-un loc vizibil din mijlocul camerei și bătând din palme, autoritar, pentru a atrage atenția:
   — Gata, vă rugăm să părăsiți locuința! Se sigilează!
   Lumea se îndrepta spre ieșire.
   Înainte să iasă și el, polițistul-șef îi aruncă în trecere:
   — S-a făcut foarte târziu, domnule Laurian, declarația o lăsăm pe mâine-dimineață. De acord?
   Când fu deja afară în stradă și zângăneau zăvoarele închizând totul, iar locuința se cufunda în beznă, își dădu seama că înainte de plecare cineva pusese discul cu Simfonia în albastru. Se înfiripa din întunericul fostei sale case, intrată acum cine știe pentru cât timp în custodia poliției, crescendoul strălucitor-glisat, atât de promițător în taine și în energii debordante al simfoniei lui Gershwin.