Câteodată mă revoltam împotriva superstiţiilor mamei şi, cel puţin în privinţa interdicţiei de a fluiera în casă, de la o vârstă încolo mama nu mi-a mai putut ţine piept. De ce să nu fluier în casă? o întrebam pe un ton răstit. Pentru că se duce tot ce-avem, rămânem fără nimic în casă. Mare brânză avem în casă! Trei lulele, trei surcele! Ce să se mai ducă din casă, că oricum e aproape goală! Iar hârburile pe care le avem, măcar de s-ar duce, să scap de ele odată pentru totdeauna! Şi ce punem în loc? Ei da, asta ţi-e ţie grija!... În alte privinţe însă era de neînduplecat. Să nu mă vadă că umblu prin casă într-un pantof, sau într-un papuc, sau c-un singur ciorap. De ce să nu umblu? Fiindcă îţi moare unul din părinţi, era răspunsul mamei. Inutil să-i cer vreo explicaţie. Ce legătură are una cu alta? Măcar vreo legendă, ceva, măcar o simbolistică oarecare, ca să mă dumiresc şi eu cât de cât. Dar nu, mama o ţinea pe-a ei. Iar dacă, nesocotindu-i interdicţia, continuam să umblu într-un pantof, ostentativ, aproape că se isteriza. Încă câţiva paşi şi aş fi avut-o pe conştiinţă. Mă uitam pe furiş la tata. Ştiam că dezaprobă superstiţiile ei, dar doamne fereşte să ia vreo atitudine. Nu numai că nu se uita în direcţia ei, dar nu se uita nici spre mine. Nu numai că nu scotea o vorbă, dar nu arbora nici vreo expresie oarecare. Sfinx, nu alta. Neutralitatea întruchipată. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
