În sărăcia în care trăiam şi nu ne puteam în niciun chip desprinde de ea, mă revoltam uneori şi îi spuneam mamei: Cum, cu atâtea neamuri de-ale noastre răspândite prin toată lumea, să n-avem noi un unchi bogat în America? Ia gândeşte-te bine! Nu se poate să n-avem! Nişte neamuri, chiar şi mai îndepărtate, nu pot să cred că nu-şi aminteşte nimeni de vreun unchi, ceva, acolo în America... Nu-ţi mai face iluzii, îmi răspundea mama, n-avem nicio rudă în America, nici mai apropiată, nici mai îndepărtată. E bine să-ţi iei gândul de la aşa ceva. Nu te mai aştepta să-ţi pice cine ştie ce pleaşcă. N-avem pe nimeni bogat nici în America, nici altundeva în lume.
Ce să spun... Da, poate că într-adevăr n-avea niciun rost să mă agăţ de speranţe deşarte.
Dar puteau să se ivească şi alte speranţe. Reale. Legate, poate, de colecţia mea de mărci poştale? De cea prezentă, nu, nici vorbă! Dar de cea pe care puteam s-o adun în viitor, cine ştie!... Deocamdată n-aveam decât nişte vechituri, pe care, eram conştient, un colecţionar adevărat le-ar fi aruncat la gunoi fără nicio ezitare. Aflasem că mărcile poştale nu trebuie să fie deloc deteriorate; nici măcar lipiciul de pe verso nu trebuia să fie atins. De aceea colecţionarii manipulau mărcile cu penseta şi le examinau cu lupa... Dar alte mărci, mai valoroase, se admitea, se pare, să aibă mici defecte; care nu le anulau valoarea ci doar le-o micşorau. În timp ce eu n-aveam decât vreo două sau trei mărci neuzate, şi acelea de uz curent, practic fără nicio valoare... Apoi, pe lângă colecţia propriu-zisă, cumpărasem de la oficiul poştal fel de fel de broşuri pentru copii, care te învăţau câte ceva despre filatelie. Una din broşuri conţinea, pe lângă sfaturi, mai o anecdotă, mai o caricatură. Îmi amintesc, bunăoară, de un desen, strecurat printre sfaturi filatelice, care înfăţişa trei băieţei, dintre care doi discutau despre cel de-l treilea; acesta din urmă stătea de-o parte, cu mâinile la spate şi nasul pe sus, într-o poză marţială, conştient de faptul că are de ce să fie invidiat: „Toto ale o malcă din Maltinica!”, vorbeau între ei ceilalţi doi, plini de admiraţie... Iar eu mă gândeam: nu o marcă din Martinica ci măcar un cap de zimbru din Principatele Unite, secolul al XIX-lea, să am în colecţia mea, căci auzisem despre capul de zimbru că are o valoare imensă. Puteam să caut în podul casei corespondenţă veche — deşi nu era podul nostru —, în speranţa de a găsi un cap de zimbru scăpat neobservat de cineva care nu se interesa de filatelie; sau se interesa fără să intre în detalii; aşa cum se povestea într-una din broşurile cumpărate de la oficiul poştal: un tip care toată viaţa achiziţionase mărci poştale cu nemiluita şi le aruncase pur şi simplu într-un sac, fără a le sorta cât de cât, fără măcar a-şi bucura ochii cu frumuseţea lor; iar după moartea neglijentului colecţionar sacul său cu mărci aruncate de-a valma fusese evaluat la milioane de dolari; în timp ce tipul cu pricina trăise toată viaţa în sărăcie... Dar în podul casei nu erau decât scule. Am scotocit apoi şi fânarul grajdului Armatei de alături, unde pe soldaţi nu-i interesa altceva decât fânul pentru cai. Aşa că mie nu mi-au dat nicio atenţie când m-au văzut urcându-mă în şură şi cotrobăind printre hârtiile pe care le-am întâlnit acolo zăcând împrăştiate într-un colţ. Nu, nu era corespondenţă; nici veche, nici nouă. Am găsit doar câteva fotografii — surprinzător pentru un asemenea ungher uitat de lume — de foarte bună calitate, cu nişte africani vânoşi, pe jumătate dezbrăcaţi, cu cercei în urechi, stând în picioare pe malul unui râu, fotografiaţi din spate, cu părul lor scurt şi încâlcit, cârlionţat mărunt. Într-o parte se vedea un capăt din liziera unei păduri ecuatoriale. Un bărbat negru stătea cu mâinile la spate, muşchiulos, cu bazinul îngust şi umerii largi, iar lângă el o femeie cu şolduri generoase şi cărnuri tari, ambii privind plictisiţi spre râu. Asta era tot ce-am găsit. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
