♠
În locul acela de pe bulevardul Magheru fusese pe vremuri un grilaj la marginea trotuarului, de care Iovan se împiedicase şi în cădere îşi scrântise glezna la scurt timp după sosirea în Bucureşti... Aici, la parterul blocului Aro, fusese cu mulţi ani în urmă un bufet expres, unde îţi spălai singur paharul de bere sau de limonadă, folosit de alt client şi lăsat pe masă. Îl apăsai cu gura în jos într-o scobitură rotundă, ca un piston găurit, cu arc dedesubt, care se lăsa în jos sub apăsare şi prin găurele ţâşneau mici jeturi de apă... Apoi se deschisese acolo un magazin de confecţii de lux, unde Iovan, ori de câte ori trecea prin dreptul lui, nu vedea niciun client înăuntru. Doi paşi mai încolo, pe strada Arthur Verona se afla biserica anglicană căreia, în anii regimului comunist, foarte puţini îi călcaseră pragul. Strada Arthur Verona, pe care de obicei stăteau parcate multe maşini, era acum blocată de altele care, nemaiapucând să iasă în bulevardul Magheru, rămăseseră în mijlocul străzii, cu uşile, la fel ca peste tot, lăsate larg deschise.
Nimeni nu venea dinspre biserica anglicană, nimeni dinspre Grădina Icoanei. Întreaga mulţime a locuitorilor din partea asta a oraşului se putea presupune că plecase la o mare întrunire populară, cine ştie unde. Nu se făcea însă auzit dintr-acolo, venind peste clădiri, nicio frântură de sunet. Doar vântul trecând prin împletitura de nuiele a Arcei lui Noe din faţa librăriei Cărtureşti, din care, alături de alte animale luate sub ocrotirea bătrânului Patriarh, se înălţa, lung, inocent şi neajutorat, gâtul girafei.
Cu inima strânsă, Iovan părăsi trotuarul şi ieşi în mijlocul bulevardului. La intersecţia cu strada George Enescu ai fi zis că maşinile aşteaptă şi acum la semafor, dacă n-ar fi fost portierele deschise la cele mai multe din ele. Stătu şi se uită prosteşte la semafor, urmărind schimbarea culorii de la roşu la verde şi apoi, de nenumărate ori, până la obsesie, succesiunea verde-roşu, roşu-verde. Una din ultimele maşini din şir o lovise pe cea de pe banda alăturată. Şi asta se întâmplase cu cine ştie câte zile în urmă. Nimerise portiera din faţă, de pe partea opusă şoferului. Portiera se îndoise în partea de jos, iar din deschizătura formată alunecase, se scursese, afară pe asfalt un obiect negru şi plat: covoraşul de cauciuc de pe podeaua automobilului. Fără doar şi poate în momentul acela, prin preajmă nu se mai aflase niciun agent de circulaţie. Covoraşul de cauciuc zăcea pe asfalt, doar cu un colţ îndoit, sus, de pragul uşii.
S-ar fi putut spune că se instaurase cu câteva zile în urmă indiferenţa cosmică, pe care toţi presimţeau că e gata să se întindă peste tot universul la cel mai mic semn de neîncredere în mişcare şi în schimbare. Neputinţa şi abandonul pecetluiseră lumea.
Într-un fel, era întocmai ca într-unul din visele lui Iovan, repetat obsesiv, când nimic nu se punea în mişcare şi nimic nu funcţiona, iar el se simţea frustrat de ineficienţa automobilului său, care nu mai răspundea la nicio comandă. Apăsa pedala acceleraţiei şi auzea undeva în interior motorul ambalându-se disperat, fără ca maşina să se clintească din loc. Era atât de copleşitoare şi de definitivă nemişcarea încât rămânea pe scaun paralizat, fără să-i treacă prin minte să se dea jos şi să încerce să împingă automobilul de la spate, doar-doar o reuşi să-l scoată din punctul mort.
Se trezea, dar starea de veghe nu-i aducea uşurarea aşteptată. Se întreba uneori dacă trezirea din vis era cu adevărat obligatorie. Nemişcarea putea să dureze la nesfârşit...
...întocmai ca acum.
Dincolo de intersecţia cu strada Arthur Verona era farmacia Magheru, pe vremuri una din cele mai căutate din Bucureşti. Uşa vopsită în verde rămăsese larg deschisă. Iovan nu trecuse niciodată dincolo de o tejghea, nu intrase în niciunul din oficiile acelea pe cât de dosnice pe atât de viu luminate, de unde le vedea pe farmaciste ieşind pentru a-i servi pe clienţii sosiţi la ghişeu. Acum nimic nu-l mai oprea s-o facă. Doar un sentiment de jenă, pe care însă îl putea învinge. Iovan se strecură pe lângă tejghea şi pătrunse prin cadrul unei uşi deschise într-o încăpere dominată de dulapuri compartimentate, cu foarte multe uşiţe. O somaţie tăioasă cum că accesul clienţilor era interzis în acest spaţiu ar fi putut veni oricând din partea unei voci învestite cu autoritate de pază în această farmacie; la fel ca în oricare alta; o nălucire greu de înlăturat.
În visele sale Iovan nu era niciodată cel ce fura ci cel ce era furat şi aproape întotdeauna era lipsit de orice posibilitate să se apere sau să riposteze. Cineva se ascundea după automatul pentru cărţi de joc şi, profitând de semnificaţiile multiple ale cărţilor, era pus pe jucat feste necuviincioase. Automatul arăta ca un turnuleţ de înălţimea unui stat de om, cu toate cărţile, începând de la as şi terminând cu regele, înşirate pe înălţime, ca o coloană cu toate cele patru culori, iar în dreptul fiecărei figuri era afişat preţul şi un buton cu care puteai să optezi. Pentru plata cărţii dorite aveai la dispoziţie fie o fantă pentru bancnote, fie una pentru monede. Iar semnificaţia cărţii cerute o primeai pe o notiţă împreună cu cartea de joc. Nenorocirea era că o mână ticăloasă putea oricând să apară dindărătul turnuleţului-automat şi să fie mai rapidă decât tine, deposedându-te cu neruşinare de cartea solicitată.
Iovan se întoarse în încăperea dinspre stradă. Unele medicamente nu se aflau în sertăraşe ci stăteau expuse direct pe rafturi de sticlă — cutiuţe şi flacoane ale căror denumiri îi erau în cea mai mare parte necunoscute. Oricare medicament, chiar şi cele mai binefăcătoare, nu se putea să nu-ţi afecteze ficatul — asta i-o spusese cândva o farmacistă în vârstă, care avea aerul că trecuse prin toate experienţele vieţii, învăţase câte ceva din fiecare şi găsise în final că precauţiile sunt îndeobşte inutile. Pentru Iovan asta era una din acele mărunte amintiri despre care te întrebai de ce s-au păstrat. Acum venea timpul să vezi cum poţi să te descurci într-o lume fără farmacişti şi fără medici. Îşi aminti cum doctorul Uzum se apleca peste el în timp ce stătea lungit în pat, nu înainte de a-şi lăsa gentuţa cu trusa medicală, undeva în apropiere, pe un colţ de masă, de care îşi amintea vag. Pe vremea aceea probabil că doctorul încă nu începuse să-i vorbească de o nouă identitate. Colţul acela de masă se lumina pentru o clipă ca un spot luminos pe rampa întunecată a amneziei sale, dar nu reuşea să cuprindă un spaţiu mai larg din încăperea unde se presupunea că doctorul Uzum se ocupa de el. O nouă identitate?...
Un gând consolator — care nu era neapărat o noutate în cugetul său — venea să se instaleze, aici în farmacie, cu mai multă pregnanţă decât altădată: ideea că printr-un act voluntar puteai oricând scăpa de corvoada zilelor dacă avea să se dovedească prea greu de îndurat. Toate sertăraşele tuturor dulapurilor din toate farmaciile îi stăteau la dispoziţie, la orice oră din zi şi din noapte. Ca şi cum cineva, o fiinţă fără identitate şi fără voinţă, dar atotputernică precum Dumnezeu, rătăcise pe undeva cheiţele de la sertăraşe, încât nimeni nu mai găsea nimic, nimeni din mulţimea acum plecată la întrunirea populară nu se putea apăra, la întoarcere, şi nici n-avea vreun motiv să se apere...
Oare la noapte aveau să se aprindă luminile pe străzi?
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
