Foștii proprietari, dacă mai erau în viață, poate că ar fi trebuit să fie mândri că fosta lor proprietate avea de câțiva ani buni o atât de nobilă destinație administrativă, aceea de a găzdui Secția de cetățenie a Ministerului de Externe. Cel mai probabil însă, erau orbiți de ură și deci incapabili să aprecieze în ce transformaseră autoritățile casa lor. Asta, presupunând că nu fuseseră băgați la pușcărie sau că nu crăpaseră între timp.
Cei dinăuntru însă, funcționarii, șeful secției și personalul auxiliar, inclusiv femeia de serviciu, aș fi putut jura că nu erau la curent cu sentimentele foștilor proprietari sau, în cazul că erau, că nu le păsa de ele. Nu din lipsă de compasiune ci fiindcă fiecare avea alte treburi. Astfel că nimeni nu aducea vorba de vechiul statut al clădirii sau de persoanele care locuiseră aici, în inima Bucureștiului, cu ceva timp în urmă. Cui ar fi folosit? Iar asta avea și urmări vizibile: nimeni nu se preocupase de starea clădirii, care probabil că nu fusese niciodată renovată de la expropriere. Inclusiv încăperea în care așteptam, care părea să se fi cronicizat în aparența ei jalnică de hol de trecere aflat în incinta unei instituții publice cu buget modest, căci cetățenia oricum nu era prioritară. „Resemnare” stătea scris pe frontispiciul virtual în legătură cu ceea ce vedeam în jur. „Delăsare”? Un petiționar însă, nu-i așa? niciodată nu se resemnează, teoretic vorbind, să accepte ceea ce vede în jur. Nici nu se lasă pradă delăsării. Nici chiar atunci când intră în depresie, să zicem. Își urmărește țelul până la capăt.
Soba de teracotă părea să fi devenit de la expropriere încoace un simplu decor: cine să mai facă focul într-un hol unde nu există nicio masă, aproape niciun scaun și deci în el nu lucrează niciun funcționar.
Am descoperit pe perete un tablou, o reproducere după o pictură de gen din Epoca de Aur a olandezilor, de pe vremea când părea că olandezilor le este totuna dacă se scufundă în depravare sau se mențin la un nivel rezonabil de bună-cuviință.
«Hei, ia ascultă, cu tine vorbesc!»
Am tresărit. M-am uitat la petrecăreața din centrul tabloului. Autorul nu putea fi altul decât Jan Steen, era clar...
«Hei, cu tine vorbesc!»
Petrecăreața lui Steen încerca să se adune, smulgându-se din letargia ei alcoolică, punea jos la picioare ulciorul îmbrăcat în rafie și cu arătătorul făcut cârlig mișcător mă chema.
«E o mare harababură ce se vede în jurul meu. Domnul Steen știe foarte bine ce prezintă. Doamna din spatele meu doarme...»
Dar înainte de orice harababură nu puteam să nu observ detaliile pe care le vedeam în tablou. Și erau multe. O sumedenie. Bunăoară că lichidul care se scurgea din butoi pe dușumea nu era vin, fiind de culoare gălbuie, în timp ce vinul, judecând după cel din paharul pe care petrecăreața îl ținea în mână, era roșu. Un roșu cam dubios, fie vorba între noi. De nu cumva îl decolorase timpul.
«Dacă doamna din spatele meu doarme, înseamnă c-a tras și ea la măsea. Fiindcă altfel nu mi-aș putea explica cum de poa’ să doarmă în vacarmul ăsta, cu scripcarul la o palmă distanță îndărătul ei. Sunteți de acord cu mine? Și dacă a tras la măsea, și-o merită cu vârf și-ndesat. Pfui! Vreau să spun că merită ca domnu’ ăsta să stea cu piciorul întins pe genunchiul meu în prezența nevesti-sii. Măcar că ea doarme. De altfel, piciorul ăsta n-am să-l mai suport multă vreme ci am să-l dau cât colo cât ai zice pește. Să mai aștepte și el, dracu’, pân’ la noapte! Vrei să-ți zic câteva cuvinte? Uite: „cep”, „porc”, „rât”. Că d-aia se-mprăștie berea pe jos din butoi. Fiindcă i-a smuls porcul cepul. Cum o fi făcut și la ce-o fi avut nevoie de cepu’ ăla să-l ia și să-l morfolească-n gură, dracu’ știe, că n-am fost atentă. Da’ mă rog, eu una, după vin nu mai trec la bere-n ruptu’ capului, așa că puțin îmi pasă mie de berea aia irosită... Funcționari, ziceai? Îi văd că sosesc, așa, mai către amiază, stau ce stau, la taclale bun-înțeles, și dup-aia, nici n-a trecut bine de amiază că s-au și cărat. Da’ domnia ta, ce, tragi nădejde să faci vreo afacere cu ăștia? Nu știu ce ai acolo în geanta matale, da’... Pfui!
Cum, nu știi ce caută porcul cu cepu-n gură?»
Bărbatul cu piciorul lăsat pe genunchiul femeii, cel cu pălăria căzută pe jos, își dezlipea urechea de la tipul din spatele lui, pe care până atunci îl ascultase citind cu voce tare din carte, și devenea atent la ce spunea petrecăreața. Mai întâi pe jumătate atent, apoi atent de-a binelea.
«Pentru că-i o vorbă, nu știai? Cică a fugit porcul cu cepu-n gură! Adică o făcurăm lată, asta vrea să-nsemne. Nu? Păi, chiar c-o făcurăm. Ei hai, nu te mai plânge. Uite că mi-am luat piciorul, gata. O lăsăm pe altă dată.»
Se uita dincoace de rama tabloului și încerca să fie de folos amestecându-se în vorbă.
«Indiferent ce marfă ai în geanta aia a ta — zicea —, trebuie să știi că ăștia de p-aci chiar nu vor să cumpere nimica. Doar se prefac, așa, ca să se afle-n treabă, ascultă-mă pe mine! Așa că mai bine te-ai întoarce acasă și-ai încerca altă dată, când or veni vremuri mai bune. Deh! Ce mi-e că-i Leiden, ce mi-e că-i București! Afacerile au aceleași reguli. Doar că ai voștri au inventat altele. Marfa trebuie să fie întâi și-ntâi de bună calitate. Uite, eu n-am decât — câți ani crezi că am?»
Știu și eu... Patruzeci?
«Ești pe-aproape. Treizeci și nouă de ani. Da’ văd că ești cam grăbit să mă-mbătrânești. La vârsta mea, un an încă mai contează. Ți-ar plăcea să-ți zic ție că ai treizeci și doi de ani, când tu de fapt n-ai decât treizeci și unu? De unde știu? Nu că ai fi domnia ta cine știe ce celebritate, dar la noi în Țările de Jos există registre în care se notează tot. Tot-tot-tot! Astfel că toată lumea știe tot despre toată lumea. Mai puțin despre conturile din bancă! Ha-ha! Dar pentru tine oricum asta nu contează, voi nu mai aveți conturi bancare și lumea nu se pricepe să umble cu banii. V-ați dezobișnuit. Mă rog, voi ziceți că-i bine, eu îs sigură că nu-i bine deloc. Mai devreme sau mai târziu o să vă-ntoarceți voi la conturi, ai să vezi. Da’ s-ar putea ca pentru mulți să fie prea târziu. Și ce ziceai că ai acolo? O cerere?»
Da, o cerere.
«Ce fel de cerere, po’ să știu și eu?»
De renunțare la cetățenie.
«Ih!... Ptiu, drace! La cetățenia română?»
Așa mi-au zis la Consulat, că nu-mi dau viză de intrare la voi, în Țările de Jos, dacă nu renunț la cetățenia română.
«Bătu-i-ar! Nu le-o fo’ nițică rușine la obraz? Taman la noi, în Țările de Jos, unde vine lumea de-a rostogolu’!»
Timp în care ceilalți din tablou, ce făceau? Tipul din spate, cel cu cartea, se îndreptase de spinare și rața îi sărise de pe umăr. Stătea acuma și asculta. Și deși nu numai că știa să citească, dar, după cum o dovedise, avea și pasiunea de a citi și a discuta cu aprindere cele citite, nu se putea amesteca în vorbă acum când domnii discutau între ei. Nu mai vorbim de femeia în negru, partenera de discuție a bărbatului cu cartea, care pur și simplu amuțise ascultându-l pe domn. De fapt, ceva tot se încumetase să spună:
«Confirm.»
Ce confirma, asta tânărul violonist, care încetase să cânte, lăsase vioara să-i atârne în jos, încercând să înțeleagă despre ce se vorbea, n-o putea spune. Doar copiii din tablou își vedeau de nimicurile lor, în timp ce stăpâna casei nu dădea niciun semn că s-ar deștepta din moțăiala ei morocănoasă.
Zorii pătrundeau prin luminator, scoțând holul de trecere, încetul cu încetul, din umbra sa mucegăită și prăfuită.
Ce ți-e și cu tablourile astea! De multe ori nu se-ntâmplă așa cum se spune, ca privitorul să scoată din ele mai mult decât pune autorul. De astă dată, Jan Steen punea atâtea, încât multe enigme rămâneau de dezlegat. Doar să ai vreme să privești și să rumegi.
* Publicat și în Discobolul, oct.-dec. 2023
