Patru...
Luni-dimineaţă nici nu se crăpase bine de ziuă când Petre ieşi val-vârtej din restaurant năpustindu-se pe scară în jos, către stradă. Nici nu ştiai ce să crezi! Doamne păzeşte, a luat foc? Aproape că se repezi cu mâinile în pieptul lui Simion Linte, întorcându-l din drum. Nu-şi pusese nimic peste frumuseţea aia de uniformă cu nasturi aurii... Lasă totul baltă şi hai să descărcăm gheaţa! A venit mai devreme azi. Camionul tre’ să plece!... *** *Capitolul 4 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Ei, fir-ar să fie! Uşurel, că doar nu se topeşte gheaţa pe frigul ăsta!...
Ocoliră scara şi dădură colţul, intrând în gang, unde camionul aştepta înghesuit în întunericul dintre ziduri. N-avea pic de răbdare, tremura din toate tinichelele, cu motorul în ralanti. La ivirea lor şoferul le aprinse în ochi faza lungă, adică făcu bancul ăsta tâmpit.
— Hai, mormolocilor, hai! Mişcaţi-vă fundul! Aţi trândăvit destul as’ noapte în pat! Hai, la treabă!
Gangul era al dracului de strâmt. Simion Linte apucase să se strecoare pe lângă botul camionului, când şoferul îi deschise uşa în nas blocându-i drumul. Un banc încă şi mai tâmpit! Paştele şi dumnezeii! Îi trânti uşa în aşa hal că toată hodoroaga se clătină ca o barcă pe apă. Pe platformă câteva blocuri de gheaţă se ciocniră între ele, unul o luă la vale pe scândură. Scandal, bineînţeles! Şoferul se porni să înjure ca un birjar, c-un picior scos afară pe scăriţă. Bine măcar că nu ieşea din cabină. Parcă simţea că-i spre binele lui. Altminteri, puteai foarte bine să descarci gheaţa cu tot potopul lui de înjurături. Împingeai blocurile până la marginea platformei şi le făceai vânt pe jgheab în jos. Dispăreau trecând prin ferestruică drept în beci, de unde se auzea gura lui Leontin. Răcnea ca un apucat, dar vocea i se auzea ca de sub o lespede de mormânt. Se distra... Gata! Ho! Ajunge! Mă-ngropaţi de viu!... Pân’ la pulpişoare!... Pân’ la ţâţişoare! O să mă scoateţi sloi de-aicea!... Paiaţă, asta era, bun de dus la balamuc. Apăruse duminică-dimineaţă după învoirea lui de trei zile şi până la ora două o ţinuse tot într-o scălâmbăială. La un moment dat i se acrise şi lui Poenaru de bancurile lui. Ascultă, băieţaş, de ce nu-ţi încerci tu norocu’ în altă parte? Nu-i de tine meseria asta, zău! Du-te mai bine la circ! Uite, dacă mai apare Sandi Bernea, îţi pun o vorbă bună. Cândva l-am cunoscut bine, sunt sigur că nu m-a uitat. Du-te cu el şi lasă-mă-n pace, da? Lipeşte-te pe-acolo. O să-ţi placă, ai să fii mulţumit. Şi noi la fel! Nu-i de tine meseria asta.
Ultimul bloc de gheaţă, şi gata, asta-i tot. Petre împinse jgheabul făcându-i vânt în beci, pe ferestruică. Sus oblonul... Şoferul accelera ca la curse, furios. Ultimele înjurături le trimise pe ţeava de eşapament. În clipa aia ar fi dat orice să fie într-un tanc! Porni, în draci, năpustindu-se în stradă, dement... Slavă domnului, ducă-se! Gangul rămase plin de fum. O adiere umedă şi îngheţată îl risipea încet, suflându-l către stradă.
Halal început de săptămână.
Urcau scara. Petre era fericit că se aleseseră doar cu atâta. Putea să iasă scandal mare. Se consola cu gândul că, da, o fi şoferul un împuţit ce nu s-a mai văzut, da’ tot mai bine e să descarci gheaţa decât să te pună să umpli hârdăul cu lături... Resturile de mâncare pentru porci. Scârboasă treabă. Ăia de la fermă trimit camionul cam o dată pe săptămână cu două hârdaie mari cât toate zilele. Toate împuţiciunile alea de lături se aruncă în nişte cazane, afară la uşa din dos. Vara să nu te-apropii de locul ăla! Îţi mută nasul din loc!... Treceau prin hol. Stivele de navete cu sticle goale... Da, lăturile! Stau toată săptămâna şi dospesc, se clocesc, prind să spumege, se înverzesc! Şi într-o bună zi te trezeşti cu camionul în curtea din dos. Hai, băieţi, la treabă! Câte doi la cazan, ia-le de toarte! Şi-s grele, ce crezi! Pline ochi. Zeama aia infectă plescăie, sar stropi! Tre’ să le urci în camion. Mare noroc dacă nu te stropeşti de sus până jos!
Împuţiciunea aia de zeamă o mănâncă porcii? Ori îs tâmpiţi, ori îşi zic că noi oamenii suntem tâmpiţi dacă ne-nchipuim că ei or s-o mănânce!
Leontin se întorsese din beci. Chipurile, sloi de gheaţă! cu mâinile şi cu picioarele ţepene, ca o sperietoare în vârf de par, se învârtea printre mese ca un titirez beat, gata să cadă. Dar nu cădea, afurisitul! Paiaţa. Făcea piruete prin salonul gol. După care se porni să vocifereze, c-o mutră serioasă: indignat, puteai să juri.
— Să aduci gheaţă de la fabrică în luna ianuarie! Păi asta-i prostie curată! Aţi văzut ce fac ăia de la Pescăruş? N-aţi văzut? Taie gheaţa de pe lac cu fierăstrăul! Ăsta da, cap! Fac copci şi prind şi peşte! Doi iepuri dintr-un foc! Pe câtă vreme ai noştri o aduc de la fabrică. Mai bine s-ar gândi un pic! Gheaţă avem, slavă domnului, din belşug, nu? Ar putea s-ajungă pân’ la vară. Dar cum? Foarte simplu! Conserve, tovarăşi, asta-i soluţia! La-ndemâna oricui! De ce s-o mai fabricăm, când iarna se găseşte pe toate drumurile? O luăm frumuşel şi o punem în conserve!
Şi asta nu era totul... Leontin mai avea şi alte idei. Se pornise să turuie ca o moară stricată... Nu mai era nevoie nici de gheaţă aicea la Mioriţa. Nici măcar adusă de la lac. De ce să ne mai pierdem timpu’? Curenţii reci coborând în beci rezolvau totul! Cu gerul ăsta, mamă doamne! Păi sunt pe puţin minus zece grade afară! Curenţii reci, să coboare... pe unde?... Pentru Leontin nici asta nu era o problemă. Burlane de tinichea din acoperiş până-n beci, asta e! Puţină inventivitate, ce dracu! Burlane groase cât trunchiul de copac, ţevuşti urcând din beci prin planşeu, bolborosind aer rece în fiecare frapieră. Şi chiar şi vara, de ce nu? Aerul tras de afară avea să se răcească în beci, împrospătând apoi aerul din salon. Adio zăpuşeală! Adio fum de ţigară: aerisire naturală pe alte burlane străbătând plafonul salonului! Acoperişul clădirii avea s-arate ca un şvaiţer, dar totul avea să meargă ca pe roate! Toată lumea fericită, un puhoi întreg de clienţi! Celelalte cârciumi din oraş aveau să-şi închidă porţile! Poftiţi la Mioriţa, tovarăşi! O adevărată cură de răcoare şi de mâncare bună!... Se ţinea după tine, zărghitul ăsta de Leontin, te urmărea pas cu pas prin salon... Cură de mâncare bună! Preparate de tot felul! Răcoare, aer curat, atmosferă de sanatoriu! Bună dispoziţie! O armată întreagă de ospătari serviabili puşi să-i servească pe oamenii muncii! Neîncetat du-te-vino pe culoarul central, împingând măsuţe pe rotile gemând de preparate culinare! Nu vă înghesuiţi, tovarăşi! Păstraţi ordinea şi disciplina! Claxonaţi la intersecţii! Daţi prioritate, după regulament! Stângul, stângul! stâng, stâng, stângul! Consumatori, staţi cuminţi la mese şi aşteptaţi în linişte să fiţi serviţi! Nu daţi din picioare! Nu tropăiţi! Simţiţi-vă ca-n sânul lu’ Avram, tovarăşi! Nu bodogăniţi, nu vorbiţi verzi şi uscate! Nu umblaţi haihui pe coridoare! La closet, pe drumul cel mai scurt, şi înapoi la masă!...
Poenaru încercă de vreo câteva ori să-l pună la treabă. Leontin lua un şervet şi îşi făcea vânt cu el. Îl flutura de colo până colo, de la o masă la alta... în timp ce Petre muncea încruntat, fără să scoată o vorbă şi mereu se uita la ceasul lui mare şi strălucitor. Ce naiba aştepta? Recreaţia? Nu venea nicio recreaţie. Urechea pândea în zadar s-audă sunând clopoţelul.
Te aplecai pe sub mese... Sticle goale la piciorul frapierelor. Galoşi, şoşoni, noroi uscat, pardoseala ajungea în scurtă vreme ca o cocină. Vesta roşie, strâmtă ca un corset, te ţinea la fiecare mişcare. Muşchii se încordau fără niciun folos. Veşnic cu spaima-n suflet: nu cumva să te ridici la un moment dat cu masă cu tot, să uiţi pur şi simplu... Nu cumva să iei cu spinarea faţa de masă şi s-o tragi după tine cu pahare, cu farfurii, zbang! zob toate, sfinte Sisoe! Ori să te propteşti din greşeală cu umărul în piciorul mesei şi, târşind-o pe ciment, s-o faci să scrâşnească ca dracu’... Badea se înfiinţă în salon. Vai, reuşise să-şi rupă câteva clipe din timpul lui preţios şi venise să vadă cum merg treburile. Chelnerii în jurul lui, ciorchine, ce să mai vorbim! în frunte cu şeful de salon. Se plimba printre mese. Pe clienţi nu-i vedea, nu intrau în atribuţiile lui. Erau prea mărunţi. Se uita în stânga şi-n dreapta, vai! faţa aia de masă e strâmbă... Şi faţa de masă se înroşea de ruşine, şifonată, cu pete de vin roşu în obraz... Chelnerii săreau s-o îndrepte... Paharele de colo! Nealiniate! Ţ-ţ-ţ!... Paharul din capăt tresărea jgnit, ieşea din rând: Paha-re! Alinie-rea! Pentru onooor... prezentaţi arm’!... Mâinile chelnerilor se repezeau să îndrepte, mâneci lustruiau, prompt!... Ei, aşa da! Aşa mai merge... Să-trăiţi-tovarăşe-şef!... Leontin dispăruse, îl înghiţise pământul. Nimenea nu întreba de el. Petre înghiţea reproşurile, îmbufnat. Pata de pe vesta roşie!... Toată lumea o privea ţintă, cu ochii cât cepele. Nimeni n-o văzuse până în clipa aia. Ridicau din umeri cu toţii, nevinovaţi ca nişte îngeraşi. Nu era o simplă pată de grăsime, nu! O pată pe conştiinţă, asta e!... La capătul culoarului nu găsi nicio observaţie de făcut. Cu regret, se întoarse. Stânga-mprejur cu toţii, statul-major de chelneri... Velicu, Vitan, Cotruş, cu Poenaru în frunte. Blând şi autoritar trecea printre ei, fără să-i vadă, privirea lui Badea, primul gospodar al restaurantului. Căuta colţuri de faţă de masă spânzurând în dezordine, scame pe luciul paharelor, pete de grăsime, solniţe cu sare nenetezită. Găsi deodată vesta lui Simion Linte, întinsă peste piept, cu nasturii gata-gata să scape din butoniere, rânjind de satisfacţie... butonierele disperate strângând din dinţi. Constată, pur şi simplu. Cu Simion Linte n-avea ce să discute... Cotruş, ce-i asta!... Cotruş rânjea, naiv, se minuna şi el... Chiar aşa, ce să fie asta? O vestă? Hm! Ha-ha! O vestă aşa s-ar părea, nu? Are toate semnalmentele. Vestă, da!... Te duci cu el la magazie şi-i cauţi alta! Imediat!... La magazie? A, da! Sigur! Păi, ştiţi, alta mai mare nu-i. Le-am răscolit pe toate... Atuncea să-i dea cineva drumul la tivuri!... Statul-major al chelnerilor rămase perplex. Muţi, se priveau unii pe alţii. Cum? aşa simplu? Nu se poate! Cum de nu ne-am gândit? La tivuri! sigur că da!... Râdeau destinşi... Dar... cine să dea drumul la tivuri? Îngroziţi. Vitan nu se pricepea. Nici Velicu. Poenaru, vai nu, el cu atât mai puţin. Rămânea Cotruş. Belea pe capul lui. Numai că... Nenorocirea era că nu se pricepea nici el. Depărta mâinile, dezolat. Ca prieten, sigur, se cuvenea să-i dea o mână de ajutor. Dar cum?...
— Poate îi găsiţi o nevastă!... Râdeau. Era limpede ca lumina zilei că un banc mai bun nici că se putea concepe... O nevastă l-ar scăpa de multe belele. I-ar coase şi vesta şi tot!... Se deplasau încetişor pe culoar înapoi, râzând bine dispuşi, statul-major cu mai-marele lor în mijloc, înconjurat de pantaloni negri şi de haine albe de pânză. Scrobeală din belşug. Treceau pe lângă mese fără să bage pe nimenea în seamă. Clienţii se uitau lung după ei, cuminţi, fără să comenteze. Velicu apucă o frapieră şi o mută cu sârg din calea şefului. Cale liberă, direcţia bucătărie! Cotruş întoarse capul înapoi şi îi făcu semn lui Simion Linte, clipind dintr-un ochi: Hai, vino! Îl ademenea... Pe coridor paşii se iuţiră. Chemarea bucătăriei. Grupul se alungi ca o trenă în vânt, bocănind precipitat pe ciment, gălăgios, fără să părăsească subiectul preferat — nevestele. Fiecare despre a sa. Badea avea patru! Ha-ha! Nici mai mult nici mai puţin. Un adevărat harem! Bineînţeles că niciuna nu ştia nimic de ălelalte. Ca să nu iasă cu păruială!... Şi ha-ha-ha, şi hi-hi-hi... Nu puteai să te-aştepţi la prea multă înţelegere din partea lor în privinţa asta. Egoiste! Toţi erau de acord că muierile îs geloase şi egoiste. Niciun pic de tact! Niciun pic de diplomaţie! Egalitate, da! dar să te ferească dumnezeu de-un nou matriarhat!... Procesiunea grăbită străbătea ultimii metri ai coridorului. Bum! deschisă, uşa la bucătărie. Tâlhari, tătari strunindu-şi caii nărăvaşi, dădeau năvală, descălecau... Un munte de morcov mărunţit se prăbuşi plescăind în oala cu apă clocotită de pe plită, împins de la spate de un cuţit uriaş. Asasinat, masacru. Satârul tranşa carnea. Găini fuseseră decapitate în zori. Reci, nu mai zvâcneau, aşteptând apa clocotită pentru jumulit. Fleicile, aşezate pe masă într-o ordine desăvârşită, îngheţaseră de spaimă când degetul butucănos al lui Badea începu să se plimbe pofticios pe deasupra lor căutând-o cu ochi lacomi pe cea mai arătoasă.
— Uite, p-asta să mi-o pui, Cati!...
Locul cu pricina rămase gol şi, în vreme ce fleicile celelalte răsuflau uşurate, fleica aleasă de şefu’ zbură prin aer în vârful unei furculiţe mânuite cu pricepere şi ateriză de-a dreptul pe grătarul încins, unde se porni să sfârâie de mama focului. Hota îşi făcu numaidecât datoria aspirând fumul.
Toate alea de pe plite clipoceau şi scoteau aburi. Capace şi polonice zdrăngăneau scuturate, lovite de buza groasă a vaselor emailate. Uite, se făcea loc, cu zel tovărăşesc, la marginea meselor. Cartofii curăţaţi, cepele, căpăţânile de varză, ţelina — împinse cât colo, măturate de mâinile voinice ale bucătăreselor, suflecate pân’ la cot. Cârpe împuţite ştergeau locurile golite, lemnul ud, muşamaua lipicioasă. Farfurii cu mâncare caldă veneau şnur, din mână-n mână, plutind pe valuri de bunăvoinţă. Gata. O jumate de oră să nu se mai audă de vreo comandă din salon! Au tras storurile, au închis taraba! N-o să crape nimenea. Sunt oameni şi chelnerii, nu?
E ora lor de masă.
— Ia loc, băiete...
Simion Linte se aşeză la un colţ de masă. O farfurie cu tocană de vită aburindă se ivi cât ai bate din palme lângă cotul său. Ca din pământ... Badea, ca un căpitan de vas, în picioare, gras, avea să se arunce ultimul în valurile mâncării. Asculta plângeri, reclamaţii. Muierile de la bucătărie aveau o mie şi unu de motive să se plângă. Îl asaltau. Profitau că fleica sfârâia pe grătar şi că în aşteptarea ei Badea n-avea altceva de făcut decât să ia câte o gogonea din farfurie. Gestionara bufetului se plângea că Manole vine mereu cu pretenţii să capete totul pe sprânceană fiindcă salonul geme de prieteni de-ai lui. De unde să scoată ea atâta carne fără oase câtă vrea el? Şi castraveciorii... Fleşcăiţi. Un butoi întreg. Mai alegi din ei... dar câţi? Consumatorii strâmbă din nas, cârâie... Şi pe bună dreptate. Cui să i-i bagi pe gât?... Şefu’ asculta. Între două gogonele îl umfla râsul. Cocea un răspuns... Manole? La vârsta lui, greu să-l mai dezveţe cineva de nărav... Las’ să-şi îndoape prietenii cu carne! Iar oasele... Ia stai niţel! Am găsit! Pune-le de-o parte, Stela iubito. La rece! Am eu un prieten care se dă în vânt după oase! Ţine-le la gheaţă. Cât? Zău că nu ştiu. Vezi, partea proastă e că prietenul ăla al meu nu poa’ să vină când vrea el. Numai când scapă din lanţ!... Şi dă-i, şi râzi. Se îneca, nu mai avea aer, mamă doamne, putea să cadă lat şi să moară asfixiat. Dar îl aştepta fleica sfârâind pe grătar. Cati o luă în furculiţă şi o întoarse pe partea ailaltă. Stropi de grăsime căzură în jar...
Ghiftuit. Să te întorci ghiftuit în salon, ce plăcere! Vezi viaţa în roz, nu alta. Te lua cu somn. Să-ţi întinzi un hamac între două coloane şi să dormi... Iată o meserie uşoară. Şi plăcută, de ce nu? Avea dreptate Cotruş, nu-i chiar de colo să trăieşti cu burta plină în ziua de azi. Închideai ochii şi vedeai cum se mistuie mâncarea. Atacată, pătrunsă încetişor de acizii din stomac. Băşicuţe de gaz se ridicau uşor pe esofag în sus... Râgâiai cu aromă de piper şi de boia dulce, într-o toropeală de miez de vară. Energia se înfiripa în mădulare, neconsumată. Prisos. În picioare, dormitând lângă dulăpior... Ecouri în salon, departe. Departe cu gândul... Minunata secetă cu cer cristalin. Strada I.C. Frimu, fost I.C. Brătianu, dreaptă şi lungă sub arşiţa soarelui. Cinema Odeon. Tarzan, în trei serii. Ecranul plin de vrajă. Jungla. Liane spânzurând leneş în aburul otrăvitor al bălţilor stătute. Fiara. Tigrul strecurându-se prin hăţiş, cu ochi de jar în urmărirea prăzii. Aşezat în scaunul şubred de la cinema, urmărind lupta pe viaţă şi pe moarte... Întuneric. Mirosul de lac vechi al sălii Odeon... Simion Linte se sprijini de coloană, lângă dulăpior. Pe uşa din fund se ivi Pescaru cu o comandă barosană. Oho! Tava plină vârf. Farfurii una peste alta, castronaşe, salatiere încălecându-se una pe alta şi toate încălecând marginea tăvii. Venea pe culoarul central, cu gâtul lui ţeapăn, concentrat. O coti strecurându-se binişor printre mese, către şirul de la perete. Patru tipi la o masă. Cămăşi albe cu gulerul scos peste reverul hainei. Leontin se fâţâia pe lângă ei. Trăsese un scaun de la o masă vecină. Iute, c-un zel ieşit din comun îngrămădea pe spătarul lui hainele de piele ale tipilor. Grele, moi, nou-nouţe, piele calitatea-ntâi. Mirosul de argăseală se răspândea în tot salonul. Se muncea la masa aia, nu glumă. Venise şi Cotruş în ajutor. Împreună cu Pescaru împărţea farfuriile, netezea cutele feţei de masă. Operativi cu toţii. Serviciu ireproşabil. Zâmbete de ambele părţi, ca între cunoscători. Tot clientul să fie mulţumit. I se arăta unuia din cei patru sticla de trei sferturi înclinată, i se explica cuvânt cu cuvânt tot ce stătea scris pe etichetă, i se arăta până la ce nivel ajunge vinul, i se lăuda marfa. Mda, merge. Tirbuşonul, răsucit. Din două mişcări, dopul scos, poc! vinul gâlgâia în pahare. Rămâneai cu gura căscată. Iute, prompt. Un chelner de la un mare restaurant nu tre’ să se-ntindă la vorbă. Scurt, politicos, scurt. Pescaru şi Cotruş se retraseră... Iată-i pe cei patru... Să se înfigă în muntele ăla de mâncare? Aş! ţi-ai găsit! Stilaţi, ăsta era cuvântul. De mare ţinută. Abia dacă observau că pe masa lor s-a schimbat ceva. Mestecând în treacăt... Conversaţia rămânea pe primul plan. Ştiau să aprecieze, asta e. Fiecare dumicat, fără grabă, fiecare sorbitură de vin, plimbată prin gură... cunoscători, ce mai! Vechi cunoscători. Minute întregi puteau să tot mestece, ore în şir... Ca o umbră, discret, Leontin se furişă până la Simion Linte. Cu o şoaptă gâtuită de emoţie, un semn în direcţia mesei. O veste mare! L-ai recunoscut? Drăgoi!... Atâta. Dispăru. Nu vroia să fie prins şuşotind... La ce bun să te întrebi care din ei era Drăgoi? Se vedea cât de colo, sărea în ochi. Cel de la perete. Se descheiase la haină şi se lăsase pe spetează, sătul, c-o scobitoare între dinţi. Avea oare să se întoarcă vreodată la sfertul de friptură lăsat în farfurie? Poate, cândva, săptămâna viitoare, cine ştie... Deocamdată nu mai vroia nimica. Privea în gol peste capetele clienţilor, c-un zâmbet incert. Ridica moale braţul, c-un deget în sus, fără nicio adresă, aşa, către salon. Vag. De ce oare? Nu chema pe nimeni. Doar stătea cu degetul în sus, nemişcat, parcă era de lemn... Daţi-i lui Simion Linte timp să înţeleagă că el e cel chemat. Cu umilinţă vă rugăm să nu vă supăraţi! E nou în meserie, n-are experienţă! Ce poa’ să-nsemne pentru el un deget ridicat? Habar n-are că dumneavoastră aţi refuzat să fiţi servit în salonul cel mic! Ca să fiţi aicea, mai aproape, printre consumatori, printre oameni, în mijlocul poporului. El, bietul, e doar de câteva zile la noi... Simion Linte se dezlipi de coloană şi se duse la masa unde îl chemau. Ochii îl fixau, reci, deşi gura zâmbea. Veni întrebarea:
— Ce făceai acolo, dormeai?
Curios era că de aproape puteai s-auzi cum limba i se împleticea un pic în gură. Fleacuri. Rămânea întrebarea. Ia gândeşte-te bine, Simion Linte. Ce-ai putea să-i răspunzi? Dormeai? Simţurile tale ce spun? Conştiinţa? Ai putea să bagi mâna în foc că n-ai aţipit?... Cal, dormind de-a-npicioarelea? Păcatele mele, nu!
— Nu?... Faţa i se lungea, umbrindu-se ameninţător. Mie aşa mi s-a părut. Da’ dacă tu zici că nu, tre’ să te cred, că doar tu ştii mai bine. Mai adă nişte gheaţă.
Gheaţă? Frapiera, plină. Sticlele stăteau cufundate până la gât în sfărâmături de gheaţă, puzderie. Ce să fie asta? Vroia bucăţi mai mari? Sau se ţinea de bancuri?
— Vreţi să mai puneţi gheaţă peste aia din frapieră?
Tipul i se uita drept în ochi, tăios, mamă doamne! îl hipnotiza sau ce dracu’ avea de gând?
— Cum te cheamă?
Oho! se-ngroaşă gluma. Plutonul de execuţie. La zid! Legat cu spatele la coloană. Frânghii peste piept. Arma la ochi! Foc! Un norişor de fum... Mă cheamă Linte.
— Ascultă... Linte. Eu nu vreau să pun nicăieri gheaţa aia pe care ţi-am zis să mi-o aduci. Vreau s-o pui tu unde trebuie, adică în frapieră. Şi de-aia ţi-am zis s-aduci gheaţă, şi nu o pungă cu gheaţă. Că dacă îţi ceream o pungă cu gheaţă, atuncea da, puteai să zici că am de gând să mi-o pun eu la cap. Fiindcă, mai ştii, te pomeneşti că mi-era frică să nu mă lovească damblaua!
Ăilalţi trei râseră. Se uitau la Simion Linte c-un zâmbet compătimitor. Dar se şi distrau, în sinea lor...
Vezi, băieţică, dacă te pui cu dânsul! Ce să-ţi fac! Cine-i de vină?... Mai bine lasă totul baltă şi fugi! Fugi după gheaţă! Până nu-i prea târziu!...
Iată-l şi pe Badea. Printre mese înota de zor gâfâind, unduindu-şi şuncile către masa lui Drăgoi. Paştele şi dumnezeii! îl anunţaseră cu întârziere. Cui avea să-i frece ridichea? Lui Pescaru întâi şi-ntâi, care avea rândul de la perete. Dar asta... după! Deocamdată radia de fericire, tropăia pe lângă masa lor, făcea oficiile de gazdă. Nu mai contenea cu urările... Să trăiţi! ce plăcere! ce surpriză! Păcat că nu veniţi mai des pe la noi. Ne face plăcere să vă avem în mijlocul nostru!... Serviciile noastre... Oricând!... Tot ce-avem mai bun!... Cum v-a plăcut friptura?... Dar vinul? Cabernet de soiul ăl mai bun! Pur-sânge! Vechi de... cât credeţi? Opt ani! Îl păstrăm special pentru dumneavoastră!... Acum opt ani, ehei!... Cui să-i fi trecut prin cap? Vorba aia, nu-i pentru cine se pregăteşte! Era în plin război! Antonescu!... Dă-i înainte!... Direcţia Moscova!... Ce-şi ziceau ei? Dăm o raită, îi facem praf, le luăm tot, şi fuga înapoi acasă, cu prada! Ciocnim un pahar pentru victorie! Cabernet Sauvignon de Valea Călugărească! Ai noştri ca brazii!... Drăgoi muşca din scobitoare, mestecând încet. Îl privea c-un zâmbet leneş, dând uşor din cap, lăsat cu spinarea de spetează, greoi... Badea îi dădea înainte... Şi-au greşit socoteala! zicea. Cotul Donului... Stalingrad!... Kaput! Un şut în cur! pardon de expresie... Lada de gunoi a istoriei!... Înjosirile, umilinţele... s-au dus pentru totdeauna!... Am lucrat şi înainte în alimentaţia publică... Nu exagerez, eram slugă! Piccolo, cum se zicea pe vremuri... Câţi pumni am încasat, numai eu ştiu! Pentru orice fleac! Aşa era pe-atuncea în alimentaţia publică. Şi nu numai în alimentaţia publică. Peste tot! Slugi şi stăpâni!... Mai târziu am ajuns chelner. De pumni am scăpat, dar de umilinţe nici gând! Mă chemau la masă fluierând, ca pe câini, da. Chelner? Ce-i aia? Ăsta nu-i cuvânt românesc!... Vorbea cu patimă, şefu’. Mă rog, în felul lui. Nu se consuma prea tare. Dar mocnea, ce mai. Nu-i ajungea aerul... Greu să ţi-l închipui piccolo sau slugă. Când a fost asta? Cu câte secole în urmă?... Badea se reîncarna în şef, mereu în şef de restaurant. Câştiga experienţă şi o împărtăşea cu dărnicie. Creştea generaţii întregi de ajutori de ospătar. Îi strângea la piept cu dragoste. Cald şi moale, pieptul cald şi moale... Grăsimea pufoasă sub piele, subţiorile umede... Ajutori de ospătar striviţi în îmbrăţişare, sub braţul lui, sufocaţi, c-un sărut lipicios pe frunte...
Leontin murea de curiozitate să afle ce s-a întâmplat. Ascuns după o coloană, văzuse scena cu Simion Linte. Ceva i se păruse suspect. Aşa era el, te sâcâia cu întrebări până obţinea ceea ce dorea. Se ţinu scai de Simion Linte până la bufet. Şi apoi, comenta cu toată lumea, exact ca o muiere... Se stârnea forfotă în tot restaurantul... Clienţii nu bănuiau nimica. Şedeau la mese şi sporovăiau în linişte. Mulţi poate că nici nu-l cunoşteau personal pe Drăgoi, cu toate că nu se putea să nu fi auzit de el... Dar personalul restaurantului, chelnerii, sfinte Sisoe, urzicaţi, nu alta!... Simion Linte, puştiul cel nou şi-a dat în petic. Abia a venit, şi gata, a şi dat de dracu’. Şuşoteau, zumzăiau, în trecere îl priveau chiorâş. Badea îi adresă un zâmbet strepezit când veni să deşerte gheaţa în frapieră. Un zâmbet care promitea multe! Şi lui avea să-i frece ridichea. Obişnuia să stea foarte aproape când vorbea cu tine. Te atingea cu burta. Te privea ţintă pe sub pleoapele grele şi îţi sufla în nas tot meniul înfulecat la bucătărie. Nu te lăsa să fugi, îţi tăia calea printr-o mişcare de învăluire, dibace, cu burta înainte. Nu părea rapid, dar greu o scoteai cu el la capăt... Şi totuşi, un pic mai târziu, trecând pe lângă Simion Linte, nici nu-l băgă în seamă. Ca ajutor de ospătar nou-angajat nu existai pentru el. Mărunt, prea mărunt pentru un şef aşa de mare. Oprindu-se la uşa din fund, c-un pocnet din degete îl chemă la el pe Cotruş... Un semn discret... Dar n-aveai voie să nu-l vezi!... Şi încă un pocnet din degete pentru Pescaru. Pe tăcute ieşiră amândoi din salon în urma şefului, cu pas grăbit... Oare ce-i aştepta în biroul lui? Nimic bun, o ştia tot personalul restaurantului.
Luni la amiază timpul trecea greu la Mioriţa. Nori întunecaţi îşi târau grăbiţi burta peste acoperişuri. Fusese nevoie să aprindă lumina în salon. Vântul stătea la pândă în hol, îndărătul uşii şi năvălea înăuntru cu fiecare client, în răbufniri reci ca gheaţa... Se strecura pe sub cercevelele ferestrelor dinspre stradă, clătinând fără încetare perdelele. Venea fără niciun miros din oraş, străin şi nepoftit, tocmai din nordul îngheţat. Toată lumea avea draci, inclusiv consumatorii. Pretenţii peste pretenţii. Se găsiseră unii care să ţină morţiş să ocupe masa unde stătuseră Drăgoi şi oamenii lui. De ce? Fiindcă nu era între uşi şi nici la fereastră, unde, ziceau ei, trage de te ia pe sus. N-aveau pic de răbdare. Să se-aşeze numaidecât, atâta ştiau. Dar masa trebuia pregătită, locul întreg trebuia pregătit... Să nu se mai cunoască nimica... Şterse urmele, scaunele aşezate la loc... Nivelat totul, frecat bine. După asemenea clienţi rămâneau urme. Calde. Fierbinţi, pare-se. Fundul scaunelor, spetezele fumegau, încinse... Farfuriile se şi înnegriseră, vinul rămas în pahare încă mai clocotea, potolindu-se încetul cu-ncetul...
Întors de la muştruluială, Cotruş nu-şi vărsa năduful pe nimeni. Îşi asumase întreaga răspundere, înghiţise el singur tot. Un adevărat domn. Educat, antrenat, cu nervii tari, ca la box, ce mai... Un ajutor de ospătar novice nu putea fi învinuit că nu-i cunoaşte pe oamenii puterii. La fel şi publicul consumator. Dar nici să facă gafe!... Clienţii, mă rog, sunt clienţi, treaba lor. Dar un ospătar tre’ să aibă ochiul format...
Priceperea, îndemânarea, băiete. Face parte din meserie...
— Condiţia numărul unu, am putea zice!... Un ochi format, da. N-ai voie să greşeşti. Dac-ai greşit, te-ai ars! Sparge pahare câte pofteşti, ţi-am spus. Farfurii, solniţe, nimenea n-o să-ţi taie capu’... Dar totdeauna tre’ să ştii pe cine ai la masă. Asta e, băiete. Cotruş îl bătu pe umăr... Şi nu te necăji, omule. Nu sta încruntat. Ascultă-mă pe mine, ştiu ce vorbesc. Zâmbeşte, hai! Să te văd... Măcar aşa, pentru mine. Drept mulţumire că te-am adus aicea. Vreau să văd că nu-ţi pare rău... Şi nici nu trebuie să-ţi pară rău! N-ai de ce!... Încă o bătaie pe umăr... Aşa, băiete... Uite, tipii de la masa a doua se cară. Du-te şi ia sticlele. Du-le la locul lor şi nu te mai gândi.
Da, avea dreptate Cotruş. Cale lungă, pe coridor, până la locul de depozitare... Pe palier, în capul scării ce ducea jos în beci, la centrala termică. Multe drumuri. Sute de drumuri pe zi... Lădiţe de lemn claie peste grămadă. Trebuia să le tot înalţi una peste alta ca să nu îngusteze locul de trecere, coridorul. Ridicându-le, te poticneai în benzile de tablă cu care erau întărite. Afurisite benzi! Desprinse din cuie la capete, răsucite, ruginite. Îţi sfâşiau mânecile, manşetele, îţi zdreleau mâinile... Afurisite lădiţe! Călcau strâmb una peste alta, gata să se răstoarne...
Leontin n-avea nimica împotrivă ca Simion Linte să care sticlele. Pe el lasă-l să stea în salon şi îl faci fericit... atâta timp cât nu-l paşte niciun pericol. Ştia să se oploşească pe lângă masa unde clienţii tocmai ridicau ancora. Din întâmplare, avea de lucru pe undeva pe-aproape! Doar-doar l-or chema. La despărţire se lichidează conturile!... Vino, băiete. Ţine aicea!... Să trăiţi! Mai poftiţi pe la noi... Mulţi râdeau. Nu mai auziseră în viaţa lor o chestie ca asta, tinerii mai ales. Dar le făcea plăcere s-o audă... „Mai poftiţi pe la noi”? Eşti dat dracului, băiete, o s-ajungi departe!... Căratul sticlelor era o corvoadă nenorocită. Simion Linte venise la ţanc! Îi plăcea lui să care? Cu atât mai bine, de ce să-i stricăm plăcerea?... Dacă era după el, ar fi pus o bandă rulantă până în capul scării... până în beci... până la depozit! Ar fi fost distructiv şi pentru clienţi. Ar fi băut mai mult numai ca să vadă sticlele cum pleacă goale pe bandă! Sau cum vin pline! Fiindcă el asta ar fi făcut, un serviciu automatizat. Complet! Secolul douăzeci, secolul vitezei! Din tot personalul restaurantului n-ar mai fi rămas decât trei-patru persoane, printre care bineînţeles un ajutor de ospătar foc de dezgheţat, pe nume Leontin. Ceilalţi, afară! În producţie!... Petre îl privea închiondorat. Nu se dumirea de ce dintre toţi să rămână Leontin. De ce să nu facă alegerea după merit?... Leontin îi râdea în nas. Gălăgios, isteric pur şi simplu. În viaţa lui n-auzise o tâmpenie mai mare. După merit? Păi ce fel de merit, dacă nu mintea? IDEEA! Ăsta-i singurul merit. Să execute poate oricine. Orice nătăfleaţă, orice tâmpit!... Leontin se ciocănea cu degetul în frunte. Acolo stătea IDEEA! Îi era ciudă că n-are cu cine să se certe, fiindcă Petre tăcea încruntat. Iar ăilalţi, culmea! îi dădeau dreptate. Mai puţin cu epurarea. Pe asta n-o dorea nimenea, bineînţeles. Ar fi vrut să vadă comenzile venind pe bandă şi farfuriile murdare plecând pe bandă. Iar ei, chelnerii, să umble după aceea cu cheta de la o masă la alta, să încaseze bacşişurile. Oameni în toată firea, se puneau la mintea lui Leontin. Vitan, Velicu, Pescaru, Lovin... Poenaru îi trimise pe toţi la treabă, bombănind... Cu ochelarii pe nas, cu mutra lui de profesor, nu stârnea decât antipatii. Şeful de sală era împotriva progresului! Retrograd! Reacţionar!...
La sfârşitul turei ningea viscolit.
Coborând scara, Simion Linte primi vântul drept în faţă. O plăcere. Aer de munte, rece şi curat. Îţi trebuia timp ca să-ţi vii în fire după o zi petrecută în salon... Să vezi iarna la fel de frumoasă ca altădată... Patinaj, schi — cursa de fond pe sub brazii grei de zăpadă? Ia-ţi adio, Simion Linte. Când să le mai faci? În ce echipă? Cu ce şcoală?... Obosit, în paltonul strâmt, un ciumpei de palton, cu vântul în faţă pe străzile cenuşii... Unde să te odihneşti pentru antrenamentul de la ora şase? Acasă, picotind pe un scaun lângă plita încinsă, în mână cu cărticica de basme?... Sau poate chiar în sală?... Unde stă Nicodim? Păcat că nu l-ai întrebat niciodată. Puteai să treci pe la el pe-acasă şi să-i ceri cheia. Ar fi priceput numaidecât şi ar fi fost de-acord... Maestre, m-am tot gândit... Ce-ar fi să-mi lăsaţi mie sala în grijă? Promit s-o păzesc ca pe ochii din cap! Aparatele, dulapurile din vestiar... N-o să dispară nimica. Jur, răspund cu capul!... Şi în schimb vă cer o nimica toată. O saltea! Jegoasă cum e, roasă pe la colţuri, zău că nu-mi pasă! O trag lângă calorifer şi dorm. Atâta! Îl dau dracului de restaurant, renunţ pentru totdeauna! Numai angajaţi-mă paznic! N-am nevoie de leafă. Doar casă şi masă. Cantina e acolo, doar trec holul. Mai departe nu mă duc. Nu ies nicăierea pân’ la primăvară. Pân’ la campionat! Noapte, zi, mă găsiţi acolo, oricând aveţi nevoie de mine! Dacă vreţi, fac şi curat! Lună! Nici nu mai trebuie femeie de serviciu! Prăpăditele alea de robinete, duşurile — or să lucească toate cum n-au mai lucit de când au ieşit din fabrică, acum o sută de ani! Le dreg, le pun garnituri noi. N-o să se mai irosească o picătură de apă... Grătarele de lemn, le ridic după fiecare duş, şterg dedesubt toată mizeria, tot! O să vă facă plăcere să intraţi în sală... Şi mie să stau acolo. Oricât vreţi. Toată viaţa! Mă-ntorc după campionat, îmi iau din nou postul în primire. Chiar şi campion al ţării! Tot paznic. Junior... Senior... O să am grijă de băieţi, n-o să uit niciodată prin câte am trecut... Pensia o să mă găsească tot acolo, în afurisita aia de sală, cu mătura în mână! Fără dinţi, boşorog, cu genunchii tremurând... Şi de pe lumea ailaltă o să viu să vă dau raportul. O să fiţi mulţumit... Şi toate astea pentru o singură saltea nenorocită! Trasă lângă calorifer peste noapte. Atâta vă cer, maestre...
Piaţa... Părăsită... Tarabele goale până la primăvară. Pescăria închisă şi ea, cu obloanele trase. Dispăruse până şi mirosul de peşte. Cu părul ud de pe urma ninsorii, Simion Linte trecu grăbit pe lângă o coadă lungă de pe strada Avram Iancu. Nu se vedea nicio faţă. Toţi aşteptau cu feţele întoarse către zid, ferindu-se de vânt. Gulerele ridicate... O luă pe strada Republicii în sus. Încotro?... În vitrine rămăsese portretul lui Lenin de la douăzeci şi unu ianuarie. Ici-colo singur, în cele mai multe locuri împreună cu Stalin, discutând aprins... Sărbătorile se succedau repede... cinsprezece ianuarie trecuse, iată. Aniversarea unui secol. La şcoală trebuie că recitaseră poezii... „Iarna grădini, verdeaţă, Alpii cu frunţile de gheaţă...” Scriseseră articole la jurnalul de perete... Doamna Nistor trebuie că-l pusese pe Cristian Rucăreanu să deseneze portretul... Visător cu negre plete... Avea talent la desen, stârpitura... Cântaseră în cor „Pe lângă plopii fără soţ”... Abia acuma îşi aduse aminte de cinsprezece ianuarie, cu peste o săptămână întârziere. Trecuse de mult, da... O porni mai departe pe lângă vitrine... Unde să intre să se încălzească un pic? Prin magazine, fără un ban în buzunar, n-aveai ce căuta. La club? Nicio plăcere să te întâlneşti cu Tocineanu sau cu Donose pe la mesele de şah... Să te tragă de limbă după atâta timp... Ce-ai mai făcut? Ce-ai dres?... Sau să se-apuce să povestească ce s-a mai întâmplat pe la şcoală. Nu, mulţumesc! Nicio plăcere. Simion Linte o luă către răcitor şi de acolo în jos către Atelierele Centrale... Obosit, măcar să se sprijine cu spatele de uşa încuiată a sălii...
Nu era încă nici cinci. Rămânea peste o oră de aşteptare, fir-ar să fie... Căldură în hol, lumină chioară. Uşa deschisă la cantină. Mirosul, acelaşi, cunoscut. Sporovăiau înăuntru, domol. Clinchetul de furculiţe. Moleşit, se lăsă să lunece cu spinarea de uşă, aşezându-se pe prag. Dincolo de uşa încuiată, în întunericul sălii, saltelele şopteau ademenitor. Putea să vină Nicodim, putea să nu vină... Toată săptămâna... Toată luna...
Aici începea oare drumul către medalia de campion?... Ce se vedea în sala de mese nu-l interesa. Simion Linte închise ochii... Capul lăsat pe spate, rezemat de uşă... Nemulţumirea de sine... Cu garda jos, vulnerabil... În pauza dintre reprize, şezând pe taburet în colţul lui... Marcu putea să-l lovească oricând... cu piciorul. Dureros şi umilitor, cu vârful bocancului. N-avea nicio posibilitate să riposteze. Tresări. Marcu. Iată-l chiar lângă el. Înalt, uriaş, în contra luminii, întunecând lumina, rânjea. Îl împungea cu vârful bocancului...
— Hei, Linte! Ridică-ţi fundul! Nu dormi! Sus! La treabă! Te-aşteaptă gloria!... Îi zdrăngănea pe la nas legătura de chei — avea şi el una... Nu ştiai ce să crezi. Glumă să fie? Gloria?... În gura lui, nu însemna nimica. Absolut nimica... Te poftea înăuntru, sau te gonea? N-aveai voie să şezi pe pragul uşii de la sala de antrenament? Dar unde atuncea? C-un asemenea palton ca vai de el, nicăieri... Cu părul ud, ciucit, la poarta fabricii, când ieşea schimbul... Ciung, milog, milă şi pomană, oameni buni! Aş munci cot la cot cu voi dacă aş fi întreg!... Sau poate la uşa bisericii când ieşeau credincioşii de la slujbă. Cocoşat, hidos... N-ai ce căuta aicea, fiule. Tu nu crezi în dumnezeu. Du-te de-ţi caută norocul în altă parte... În piaţa pustie, la piciorul unei tarabe, ferit de vânt... Milă şi pomană!... Ce vrei să şterpeleşti p-aicea, derbedeule? Vagabondule! Coate-goale! Să vină miliţia! Roiu’!... Unde, atuncea?... Şontâc-şontâc, pe străzi, cu mâna-ntinsă. Ajutaţi pe-un biet nevăzător! Neajutorat! Milă şi pomană! E tare greu în întuneric, conaşule, să-ţi trăiască copilaşii!... Toc! toc! toc! cu bastonul alb pipăind bordura, stâlpii... Ajutaţi-mă să trec strada! Fără lumina ochilor! Fără niciun sprijin pe lume!... Te umfla râsul. Întindeai mâna c-un gest umil de cerşetor. Oare Marcu ştia de glumă? Avea oare simţul umorului? O mână mare. Grea. Puternică. Deprinsă c-un bandaj lung de doi metri jumate. Marcu se uita la mână şi rânjea. Oare presimţea ceva? furnicăturile în degete? strânsoarea pumnului... în închipuire deocamdată. Simion Linte sări în picioare. Reuşi să-l sperie. Satisfăcut, se dădu la o parte lăsându-l să descuie. În hol intrau Belcu şi Petrişor. Foarte bine, băieţi, fiţi bineveniţi! Salva, Moraru, Măgură... Poftiţi cu toţii! Treceţi prin sală sporovăind. Faceţi abstracţie de Marcu. El tot o să-şi ia tălpăşiţa în cel mai scurt timp. Direcţia vestiar! Lăudaţi-vă fără nicio reţinere, băieţi! Scoţându-vă cojoacele înaintea dulapurilor deschise, hai! s-auzim, Cuceririle. Gagicuţele făcute praf! Altceva ce mai ştiţi?... Pozele lipite prin fundul dulapului. Tot gagici, bineînţeles, dar de rasă. Stele de cinema! Picioare lungi, arme secrete! Te pierzi, nu alta, să nu mai vorbim!... Mai bine lăsaţi-le baltă. Altă dată, băieţi. Uite soseşte şi maestrul Nicodim. Albit de zăpadă pe piept. Cu căciula, din mers, îşi scutură zăpada. Roşu în obraji, pişcat de ger. Nu-i trebuie mult să-şi pună treningul, ştiţi şi voi, nu-i place să piardă vremea. Într-o clipă o să-l vedeţi în sală.
Hai, băieţi, grăbiţi-vă...
Încălzirea... La început, alergare uşoară, ca de obicei. Fuga. Maestrul n-avea nicio pretenţie, numai să nu le iasă băieţilor sufletul. În rest, cum îl taie capul pe fiecare. Nimenea n-avea poftă să se-ntoarcă prea curând acasă. Mai bine aicea, unde suna sirena şi bubuiau zi şi noapte presele de la Atelierele Centrale. Geamurile trepidau. Podeaua, corzile ringului... Alergare uşoară... Era greu să păstrezi cadenţa rară. De unde atâta răbdare? Muşchii se încordau, pasul se iuţea de la sine. Aerul pătrundea vijelios prin nările larg deschise. Febra pregătirilor. Campionatul naţional bătea la uşă. Mulţi aveau să-şi încerce norocul. Faza orăşenească... Faza judeţeană... Şi, înainte de finală, zona geografică Sud... Sud? Nu era prea departe. O aruncătură de băţ... De aici din mijlocul cartierului industrial alergau printre hale cu acoperişuri în dinţi de fierăstrău... Coşuri de toate înălţimile... Alergare uşoară... tot mai departe de Rafinărie, afară din oraş, pe drumul îmbibat de motorină şi uleiuri picurate de sub uriaşele camioane Leyland, ocolind sondele... Traseul şerpuit al curselor de motocros... Jaloanele... Vuiau în vânt firele liniei de înaltă tensiune, curbate leneş peste tufele de mur şi de măceş. Tot mai departe spre Sud. N-aveau de trecut decât un deal şi o vale, peste podul de piatră... Dar o dată ajunşi la calea ferată, nici dracu’ nu-i mai întorcea din drum! Din traversă în traversă, tot mai iute, accelerau, între şinele încinse... Haltele rămâneau în urmă, gările... Se încrucişau cu trenuri ce goneau către nord. Orient Expres! Garnituri de cisterne, vagoane de marfă sigilate! Din goană le dădeau cu tifla şefilor de gară încremeniţi în poziţie de drepţi. Acarilor, cantonierilor cu steguleţe galbene! Soldaţilor stând de pază la cap de pod, cu puşca la picior, în deschizătura gheretei!...
Dar publicul vroia să-i vadă pe ring. Boxând subtil... în forţă... în toate felurile. Şi n-avea dreptate?... Se întorceau la sacul de antrenament. Greu, greoi, negru, negru ca un bivol. Burduşit de pumni, înghesuit în clinci, întărâtat îşi lua avânt şi se repezea orbeşte. Trebuia să-l eviţi... Să-l temperezi cu serii lungi. Corp la corp. Să-l provoci din nou cu lovituri tari. Dum! Dum! Dum! El nu gândea. N-avea nicio fărâmă de creier. Puteai oricând să-ntâlneşti asemenea adversar. Încăpăţânat, căpos, masiv! Vită de povară, intra cu capul! Venea împotriva ta c-un puhoi întreg de ură! Cum naiba să-l beleşti dacă nu tot cu ură? Degeaba. Maestrul n-avea să-l înveţe niciodată ce-i ăla duhul blândeţii! Prea târziu. Sătul de mizeriile îndurate, martir, Duhul Blândeţii îşi făcuse bagajele şi se cărăbănise. Exmatriculat din toate şcolile din România!... Inspectorul Groşescu, directorul şcolii şi Lăzărescu priveau peste capetele mulţimii de elevi. Nu vedeau pe nimeni. Norii le treceau pe la nas şi îi apuca strănutul. Nici nu le dădea prin cap că ar putea să-i lovească damblaua pe toţi trei. Chiar în noaptea asta. Ori mâine-dimineaţă în cancelarie. Ori la vară, în plină vacanţă. N-aveau să mai apuce toamna... Ce-ar fi dacă i-am ajuta un pic să treacă... dincolo? Mai uşor! Fără durere! Doar c-o simplă sperietură profesorul Lăzărescu, cu inima lui slabă, şi-ar fi luat rămas bun de la tot şi de la toate. Pa şi pusi, dom’ profesor! Toţi aveau inima slabă... Inspectorul Groşescu, şeful Marelui Stat-Major!... Scăpat de şuncile care îl ţineau ţintuit de pământ, se înălţa la cer ca duhul blândeţii! Tot mai sus, fără să lase pe pământ nicio umbră. Doar suspine de uşurare în urma lui. Puştimea şcolii — acuma, da! — păşea cu pas săltăreţ către lumea viitorului!...
Para... punching-ball-ul. Fără astâmpăr, pistonat cu dreapta, apoi cu stânga, se zbătea deasupra capului, mitralieră. Nu cerea forţă ci doar sincronizare perfectă. Atenţie încordată. Un adversar rapid, ager. Răspundea prompt... Box cu umbra, o repriză scurtă... Poziţie corectă. Prea frumoasă pentru un chelner...
Timpul trecea repede. Zbura. Perechile... Alergare de relaxare... Coarda... Halterele mici... Pregătirea tactică... Ce mai rămânea din cele două ore de antrenament? Nimica. Mai nimic... La ora opt sala se golea şi toată lumea dădea năvală la duşuri. Într-un vacarm plăcut, apa şiroia prin site, susura, se scurgea pe sub grătarele de lemn. Torente de apă, un nor fierbinte de abur care nu mai prididea să iasă, vălătucii se îmbulzeau la ferestruica strâmtă... Ce le păsa băieţilor? N-aveau acasă balamuc. N-aveau nimica de ascuns... Exmatricularea, angajarea la restaurant şi toate celelalte... Arătau fericiţi cu toţii. Fericiţi, lipsiţi de orice grijă...
Maestrul Nicodim închidea ferestrele. Rebegite de frig, înţepenite, se lăsau greu...
Sala goală.
Plecaseră cu toţii. „Bună seara, maestre... Bună seara... Bună seara”... Ieşiseră unul câte unul...
Şi acuma? Nicodim închise ultima fereastră. O luă înainte către uşă. Cheile îi zornăiau în mână. Simion Linte ieşi pe holul pustiu. Cantina se închisese de mult. Nimenea înăuntru. Nimenea. Doar aburul fierbinte circula nestingherit pe căi nevăzute. Ţevi în întuneric.
Uşa de la sală, încuiată şi ea.
Gata pe ziua de azi. Ieşeau în noaptea geroasă. Stătuse vântul. Stătuse şi ninsoarea. Alb pe jos scânteind sub luminile străzii... Încă o săptămână din ianuarie. Simion Linte se simţi înfiorat. Zidul de cărămidă al fabricii, înalt, lung până hăt-departe... Nu era nicio ruşine să fii ajutor de ospătar. Dar şcoala? Îl dăduseră afară. Pierduse ceva? Nu. Nimica. În ultima vreme se răriseră şi vizitele medicale. Nu mai aveau eprubete... Nu mai aveau seruri. Nu mai aveau nimica. Lâncezeau surorile medicale... Orele de sport cu Damian, singura mângâiere din ultimele luni de şcoală... Stadionul, la început de toamnă... „SPORT ŞI SĂNĂTATE” — sus pe acoperişul tribunei. Alb pe fond roşu. Eminenţii clasei, purtătorii de insigne sportive abandonaseră... cei mai mulţi. Cristian Rucăreanu abia reuşise să facă un tur de pistă din cele două şi jumătate. Să-şi dea duhul, nu alta. Li se cerea puţin, dar nici puţinul ăla nu erau în stare să-l ducă pân’ la capăt. Îşi împachetaseră catrafusele, le înghesuiseră în sacii albaştri, se îmbrăcaseră şi ajunseseră deja hăt-departe la poarta stadionului când Simion Linte tot mai alerga. Nu se îndurau să iasă dracului. Se uitau mereu înapoi. Tot mai sperau să-l vadă renunţând. Cât avea de gând să alerge? Cinci mii de metri? Zece mii? Amuzat, Damian lăsase cronometrul să meargă înainte, cu toate că ora de sport se terminase...
Cam asta-i tot ce-ai pierdut, Simion Linte. Cronometrul. Pe Damian, profesorul de sport... Nu putea să iasă din toate astea nimica închegat, nicio poveste care să umple un gol. Nicio mărturisire.
Merseră în tăcere până la întretăierea cu strada Dimitrie Cantemir. Acolo se despărţiră.
Mai departe, singur, pe strada Haşdeu în sus, către turnul de răcire. Cerul îngheţat şi negru ca smoala atârna înalt şi indiferent peste puzderia de lumini a Rafinăriei.
