♥
Stăteam întins pe canapeaua de sub fereastră, cu braţele sub cap, şi priveam norii înalţi şi nemişcaţi la ora calmă a crepusculului. Conturul lor încă îl mai mângâiau ultimele raze ale soarelui tivindu-l cu trandafiriu, iar carenele norilor deja se afundau în apa stătută a înserării, în timp ce deasupra lor cerul se înălţa azuriu şi pur către spaţiul intergalactic. Deasupra norilor, o ştiam din filme, ţi se aşternea în faţă covorul buclat al vălătucilor pufoşi, uneori compact dintr-o zare într-alta, alteori întretăiat de goluri cu marginile destrămate, prin care, ca prin nişte ferestre limpezi, se întrevedea abisul învăluit în albăstriu al feţei pământului. Acolo, deasupra, soarele strălucea veşnic, iar vântul cânta fără încetare, îngheţat, cântecul Platourilor Înalte. Era tot un fel de pustiu acolo, unde nu îşi aveau locul sufletele, ci doar caravane de cămile palide de abur rătăceau, cu picioarele mişcându-se somnambulic prin buclele albe şi stârnind, în mersul lor, fuioare de nori. În rest, era la fel de pustiu ca pe Marte, planeta la care gândul mi se întorcea mereu. Doar culoarea diferea, da. Rămânea să meditez, în toţi anii care aveau să vină, la cauzele pustiirii Planetei Roşii, la acele albii de torente evaporate probabil cu milioane de ani în urmă. Cu siguranţă dispăruse acolo o civilizaţie, poate mult mai avansată decât cea de pe Terra, după cum spuneau unii. Apele planetei, care curseseră timp de miliarde de ani săpând acele albii gigantice şi se cuibăriseră în depresiunile ale căror dimensiuni întreceau orice închipuire, dispăruseră la un moment dat dintr-o cauză necunoscută. Poate că se întâmplase brusc, în urma unui cataclism de proporţii cosmice, sau poate că, dimpotrivă, agonia durase milenii. Poate că semnele dezastrului începuseră să se înmulţească cu fiecare an, cu fiecare zi, punând imaginaţia locuitorilor Planetei Roşii la grea încercare, obligându-i să născocească noi şi noi mijloace de supravieţuire, să încerce să amâne pe cât posibil sfârşitul. Starea de astăzi a planetei arăta că nu reuşiseră. Dar rămânea de pe urma evenimentelor din trecutul îndepărtat o anumită măreţie pe veci încremenită a naturii devastate, mărturie că orice fiinţă inteligentă şi simţitoare nu are nicio şansă să se împotrivească stihiilor nemiloase. Nu mai ştiam ce temperaturi se întâlneau pe suprafaţa lui Marte, şi, la drept vorbind, nici nu mă interesa prea mult să ştiu, dar mă gândeam că nu putea fi decât reconfortant la poalele acelor versanţi de nisip, pe care îi vedeam în imagini captate de sondele spaţiale, de la mică distanţă. Sigur, se pare că nu prea aveai unde să te adăposteşti de soare. Nu îţi rămânea decât să aştepţi umbrele înserării, care veneau încet-încet, la fel ca şi pe Terra, decât doar că difereau culorile un pic. Iată, te întâmpinau acolo toate variantele posibile de cărămiziu, chiar dacă uneori se aşternea peste fundul văilor, la ora înserării, o peliculă translucidă de albastru metalic, numai bun să împlinească senzaţia de răcoare, binemeritată după nesfârşitele ore de arşiţă. Nicio surpriză nu te aştepta păşind pe suprafaţa planetei, decât doar că frumuseţea ei aridă ţi se înfăţişa mereu din alte şi alte unghiuri. Nicio apă de netrecut, niciun ocean nu îţi stătea în cale, doar nisipul galben–cărămiziu–roşu, care poate îţi scrâşnea sub călcătură şi se surpa ici şi colo. Spre deosebire de Terra, unde, în orice loc te-ai fi aflat, erai captiv pe un petic de uscat, acolo, pe Marte, puteai să străbaţi planeta dintr-un capăt într-altul fără să-ţi stea nimic în cale: planeta întreagă era un deşert.
Se întuneca şi norii dispăreau în bezna acaparatoare...
Nu mă ridicam să aprind lumina. Rămâneam, din nou, singur cu gândurile...
Cu siguranţă mama şi-ar fi dorit un fiu mai pragmatic dar, având în vedere situaţia mea, se consolase să investească mai puţin în viitorul meu şi mă lăsa cu fantasmele mele. Nici veştile de la şcoală nu erau, în ochii ei, tocmai rele. Concluzia ei era, cred, că fiul ei nu era ţinut pe margine, nici de către profesori, nici de către colegi. Probabil că nu trecuseră neobservate străduinţele doamnei Ştefan să ne familiarizeze cu natura, şi sprijinul de care se bucura din partea direcţiunii în toate iniţiativele dânsei. Mama avea un stil al ei de a privi toate lucrurile, stând deasupra tuturor, fără să se atingă de vreunul anume. Îmi lăsa mie plăcerea să intru în detalii şi nu se mira nici când — i se părea ei — acordam o atenţie disproporţionată ilustraţiilor din manuale în loc să mă ocup mai mult de text. Nu se mira, printre altele, şi pentru că ştia prea bine că mai tot timpul stăteam cu ochii pe imaginile din cărţi, nu numai pe cele din manuale. Îmi aduc aminte de Zidul morţii, acea acrobaţie pe motociclete, pe care manualul de fizică o dădea drept aplicaţie a forţei centrifuge. Văzusem, în Parcul Tineretului, motocicletele în interiorul acelui cilindru infernal, rotindu-se ameţitor, ca într-un carusel fără braţe, ajungând într-o incredibilă poziţie orizontală şi apropiindu-se în viraje scurte de buza cilindrului, sus, pentru a-i face, într-un fel de joacă riscantă, pe spectatorii care stăteau roată de jur împrejur şi priveau fermecaţi în jos, să le stea inima în piept.
Zidul morţii...
Se roteau cu o forţă nebună motocicletele acelea — erau la un moment dat două în acelaşi timp şi se învârteau în sensuri contrare una faţă de cealaltă; mă uitam la motociclişti: erau îmbrăcaţi la fel ca piloţii, aşa cum îi ştiam din filme şi din reviste, cu costume de piele, cu caschete pe cap, tot de piele, şi ochelari mari de protecţie; dar, spre deosebire de piloţi, înghiţeau cu o bravură sinucigaşă gazele eşapamentului lor; gazele dădeau alene pe dinafară, ca dintr-un uriaş cazan în interiorul căruia clocotea nesăbuinţa şi setea de risc a oamenilor, iar motoarele se lăsau siluite fără nicio împotrivire, răspunzând celor mai neverosimile comenzi; dădeau pe dinafară gazele acelea, abia vizibile dar cu miros puternic, făcându-i pe spectatori părtaşi la aventura forţei centrifuge.
Era molipsitoare nesăbuinţa motocicliştilor de la Zidul morţii; ea le dădea colegilor mei şi, de ce să n-o recunosc, la fel şi mie, senzaţia că nu cu raţiunea e posibilă convieţuirea cu natura, cu cosmosul, ci acceptând un soi de joc cu hazardul şi de-a hazardul, un joc mortal din care scapă cine poate.
Motocicliştii reduceau viteza, furia cercurilor parcurse pe zid se domolea şi motocicletele coborau făcând, cu viteză redusă, ultimul cerc pe mica rampă circulară de la piciorul zidului, înainte de a poposi pe duşumea, stoarse de vlagă, şi rămâneau în nemişcare.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
