Laurian și Laura (19)

Căpcăunul

Fluieratul antrenorilor și comenzi de-ale lor către sportivii dinăuntru veneau dinspre sala de gimnastică prin ușa întredeschisă. Traversând holul, Laurian fu cât pe-aci s-o ia într-o direcție greșită. Noroc că se auzi strigat:
   — Timotei!
   Îl recunoscu numaidecât pe comandant, care venea întins spre el.
   — Îmi ești dator cu un răspuns, Timotei. Te-ai mai gândit la ce-am discutat zilele trecute? Laurian nu știu ce să-i răspundă. — Sau te pomenești că n-ai avut timp destul! Laurian îi vedea de aproape fața și sticlirea ostilă a ochilor. — Unde te uiți?
   O vulpiță roșie tocmai își făcuse apariția în cadrul ușii larg deschise spre platforma de afară. Ajunsese la treapta cea mai de sus cu picioarele din față. Cu boticul ascuțit în aer, adulmecă în dreapta și în stânga și în final ajunse probabil la concluzia că acolo nu era de ea. Așa că renunță să intre și dispăru.
   — N-ați văzut-o? întrebă Laurian.
   — Ce să văd?
   — Vulpița roșie. A dat să intre dar cred că s-a răzgândit.
   Neîncrederea comandantului ajunsese la paroxism.
   — Ascultă, adică ce încerci tu să-mi transmiți mie? Că ești cu mintea rătăcită? Vreau să-ți fie foarte clar că cu mine nu-ți merge. Dacă vrei să treci drept inapt psihic, în fața comisiei medicale o să ți se-nfunde. Pe ei nu-i păcălești.
   — Când se întrunește comisia medicală? întrebă Laurian.
   — Ce, ai devenit nerăbdător? Întâi semnăm angajamentul și după aia ajungem și la comisia medicală. Dar, încă o dată, nu încerca să ne duci cu asemenea tertipuri.
   Laurian simți cum înlăuntrul lui se înfiripă din nimic dorința de înfruntare. Îndrăzni să spună:
   — Pur și simplu cred că nu sunt încă pregătit.
   — Încă? Și când, mă rog, consideri că ai să fii pregătit? Laurian îl fixă cu privirea fără să-i răspundă. Ofițerul începea să se aprindă: — Ascultă, Timotei, ție chiar nu-ți pasă de viitorul tău? Poate n-ai înțeles tu, poate nu ți-am explicat eu suficient de clar: noi te ajutăm să-ți faci o situație. Cât o să mai stai aicea-n sală, tolerat, într-o cămăruță, fără locuința ta, fără un loc de muncă? Îți place să trăiești din mila altora? Fără să faci nimica de dimineață până seară? Astăzi toată lumea muncește, fiecare trăiește pe picioarele lui. Ascultă sfatul meu prietenesc: înrolează-te. Mă rog, cu contract civil. Dacă mă-ntrebi pe mine, aș opta pentru contract militar. Nu vrei militar, foarte bine, treaba ta. Fie și civil. Dar ia seama, asta e ultima oară când te mai rog. De-aci încolo, dacă te-ncăpățânezi, umblăm la trecut, înțelegi ce vreau să spun! Vezi, că n-am vești prea bune pentru tine.
   Laurian își întoarse capul spre biroul administratorului, de unde, în ciuda ușii capitonate, se auzea totuși țârâitul telefonului. Era oare pentru el? Îl căuta Laura? Avea s-o vadă ieșind pe ușa aia pe îngrijitoarea Gherghița, c-o găleată în mână și, acră cum devenise de o vreme încoace, să-l anunțe că e căutat la telefon?
   — Unde te uiți iarăși? Ce aiureli îți mai trec prin cap?
   Da, dar camera pe care o căpătase după intervenția soțului Laurei nu mai era de data asta chiar așa de mică. Iată că încăpeau în ea și Amelia, și Flavius, și maică-sa, și Elvira, mama Laurei, și tatăl ei, analistul economic, și chiar și Margareta-Nebuna, care rămânea de văzut dacă mai era la fel de vorbăreață ca altădată. Și se pare că era.
   — Dacă e să vorbim de spațiu locativ, începu ea — și era cât se poate de calmă, eu i-aș putea pune la dispoziție lui Laurian o cameră.
   Făcură cu toții ochi mari unul la altul: de unde spațiu locativ? Surprinzând mirarea, Margareta-Nebuna explică:
   — Am o casă întreagă, parter și etaj. Am loc destul, slavă Domnului.
   — Nu v-au luat casa? se miră sora lui Laurian, Amelia.
   — Trebuie să existe un motiv să nu v-o fi luat, observă cu pertinență analistul economic, tatăl Laurei. Și toată lumea dădu din cap a aprobare. — Casa se află într-o stare bună? Sau e șubredă? Caz în care s-ar putea ca ăsta să fi fost motivul pentru care nu v-a fost naționalizată. Oricât ar părea de ciudat, autoritățile se gândesc și la siguranța viitorilor locatari.
   — Mai ales că cel mai probabil e să fie de-ai lor, observă, inspirat, Flaviu, fratele lui Laurian.
   — Și uite-așa, beneficiem cu toții! râse amar Amelia.
   — Dar în cazul ăsta, dacă-i adevărat, tu ești de acord, Elsa, ca Laurian să se expună unui asemenea risc? spuse mama Laurei. Mă gândesc că dacă vine un cutremur, șandramaua cade peste el, îți dai seama?
   Dacă mama Laurei îi spunea maică-si pe nume, Elsa, însemna că se cunoșteau. Și atunci nu prea mai era de înțeles cum de maică-sa îl prevenise pe Laurian acum câțiva ani, la întoarcerea sa din Nord, să stea departe că Laura. Nu mai auzise de atâta timp ca maică-sa să fie apelată pe nume, încât i se păru că îl aude rostit pentru prima oară. Elsa. Suna bine.
   — Stai puțin, dragă Elvira, protestă maică-sa, Elsa, tu vorbești ca și cum Laurian chiar ar urma să se mute mâine, sau știu și eu, zilele următoare. Or lucrurile, dacă am înțeles eu bine, nu-s chiar așa de simple. Înainte de orice, Laurian trebuie să obțină aprobarea să plece din sala de gimnastică. Ceea ce nu-i chiar așa ușor de obținut, nu-i așa, dragule? se întoarse ea spre fiul ei.
   Laurian înălță din umeri:
   — Nu știu ce să zic. Pe de-o parte îmi cer bilet de voie ca să ies afară din sală, iar pe de altă parte mă presează să-mi găsesc o locuință.
   — Dar asta se-ntâmplă venind din partea unor persoane diferite, ținu tatăl Laurei, analistul economic, să clarifice lucrurile. Adică unii cer bilet de voie și alții te presează.
   — Așa e, recunoscu Laurian.
   — Hm, n-aș vrea ca cele două părți să ajungă într-o zi să se înfrunte între ele, completă tatăl Laurei.
   — Și de-ar fi numai asta, îl căină maică-sa, dar Laurian mai are de rezolvat două probleme grele, locul de muncă și mai ales înrolarea.
   De unde Laurian trase concluzia că fusese negreșit informată de cine altcineva dacă nu de frații săi? Și nu numai ea se dovedea a fi la curent cu situația.
   — Margareta e cea mai în măsură să ne confirme că cu armata nu-i de glumit, observă Elvira. Nu-i așa, Margareta dragă?
   — Cel mai prost e la ei cu igiena și îngrijirile medicale, se grăbi să confirme Margareta-Nebuna. N-au decât o toaletă la comun și, în plus, fără ușă. E cât se poate de jenant! Pur și simplu, așa, în văzul lumii!
   — Dar și Laurian a trecut prin asta, le aminti tuturor tatăl Laurei.
   — De-aia am sfătuit-o insistent pe Laura — să nu se supere Laurian! — să accepte orice fel de căsătorie, numai să nu ajungă în situația aia, completă Elvira.
   — Dar eu nu cred că copiii noștri au fost în pericolul de a se căsători între ei — ia-o cu ghilimele de rigoare, spuse Elsa.
   — Pericolul, cum spui tu, dragă Elsa, ținu să precizeze Elvira, vine din cu totul altă parte acum: dacă Laurian va fi în stare să facă presiunilor. Chestia cu înrolarea. Mie de-asta mi-e teamă.
   — La asta cred că cel mai bine poate să ne răspundă Laurian însuși. Elsa se întoarse spre Laurian: — Ce zici, dragule, ai de gând să cedezi?
   — Mamă, interveni Flaviu, cred că mai frumos din partea ta ar fi să-l întrebi dacă poate să reziste, nu să cedeze.
   — Fiecare trebuie să-și facă un examen de conștiință, fu se părere Elsa. Trebuie să pui în cumpănă fiecare aspect, cu ce aduce bun și cu ce aduce rău. Tu câți ani ai, dragule? Zău că am uitat!
   Elsa se fâstâci și Amelia nu scăpă prilejul s-o mustre:
   — Vai, mamă, nu mai știi câți ani are fiul tău?
   — Știu că e născut pe 3 noiembrie, dar anul l-am uitat!
   — Am patruzeci și unu, mamă. Asta, ca să nu-ți mai ostenești mintea să-ți aduci aminte.
   — Vezi, de-asta sunt eu îngrijorată, explică Elsa. La vârsta asta trebuie să te hotărăști, pentru Dumnezeu!
   — Și să vă mai spun ceva, reluă Flaviu. Contează foarte mult ce fel de angajament semnezi. Sau nu semnezi! Eu îi urez din inimă lui Laurian să aibă tăria să nu-l semneze. Dar una e să semnezi angajamentul civil, și alta e să-l semnezi pe cel în variantă militară.
   — Dar de unde știi tu chestiile astea, dragule? sări contrariată Elsa, maică-sa.
   — Presupun, mamă, spuse nesigur Flaviu, după o ezitare.
   — Ei, mamă, îi veni în ajutor soră-sa Amelia, lucrurile astea se știu, sunt cunoscute.
   — Nu cumva și tu...? tatonă Elsa mutându-și privirea de la unul la altul, neliniștită. Nu cumva și voi toți...?
   — Nu cumva și tu, mamă? o persiflă Amelia. Hai să nu ne mai prefacem că trăim într-altă lume.
   — Doamne ferește! se apără Elsa cu înverșunare. Cum poate să-ți treacă așa ceva prin cap! Eu n-am semnat niciun angajament! Niciodată în viață!
   — Trăim în lumea în care trăim, conchise Amelia resemnată și dezolată.
   O bătaie răsună în ușă. Toți rămaseră încremeniți și timp de câteva secunde nimeni nu mai fu în stare să scoată o vorbă. Bătaia nu se mai repetă. În cele din urmă tatăl Laurei, analistul economic, își luă inima în dinți și se duse să deschidă. Scoase capul pe ușă, se uită în dreapta afară în hol, se uită în stânga și închise ușa.
   — Nimeni, anunță el.
   — Și totuși cineva a fost! interveni după un timp Elvira, cu un tremur de indignare în glas.
   De fapt nu era sigur că tremurul fusese de indignare sau de îngrijorare. Fu nevoie de ceva timp până ce grupul să se reanime cât de cât.
   Margareta-Nebuna interveni cu curaj:
   — Dacă la mine acasă ar veni și mi-ar bate la ușă, le-aș deschide și le-aș zice bine ați venit. Dar nu, la mine ei vin cu tancurile. Așa că nu mă sperii eu de o biată bătaie în ușă.
   — Cum adică vin cu tancurile? întrebă neîncrezător tatăl Laurei.
   — Așa cum îți spun, confirmă Margareta-Nebuna. Ce, parcă nu-i știți! Cu tancurile! Vin în fața casei și numai ce-i văd că îndreaptă țeava tunului spre casa mea.
   — Cred că exagerezi, Margareta dragă, interveni Elvira pe un ton împăciuitor.
   Pentru Laurian nu era deloc limpede dacă exagera sau nu. Tancuri treceau într-adevăr deseori pe străzile orașului, probabil în drum spre câmpurile de manevră. Dar poate că amenințarea cu tancurile nu era lucrul cel mai rău care i se putea întâmpla Margaretei-Nebuna. El însuși rămânea la ferestruica odăii sale, seara târziu, în nopțile cu lună plină. De acolo, ca și din odăița pe care o ocupase înainte, se vedea casa cu etaj a Margaretei-Nebuna. Nu i-o naționalizaseră, în schimb un Căpcăun o căuta noapte de noapte. Și fiindcă nu știa exact casa, îngenunchea la toate ferestrele de prin jur și, aplecându-se din șale, își lăsa capul uriaș până jos la pământ, sprijinindu-se cu o mână de acoperiș și cealaltă de pământ, încercând să vadă ce-i înăuntru. Fereastra lui Laurian, nu prea mare, ce-i drept, abia îi cuprindea capul. Căpcăunul confunda fereastra Margaretei-Nebuna, pe care negreșit voia să pună mâna, cu a lui Laurian și capul său uriaș acoperea luna în timp stătea aplecat zgâindu-se înăuntru. Și când luna era acoperită se făcea de tot beznă.
   Dar era oare sigur că pe Margareta-Nebuna o căuta?