Iată, într-o fotografie veche, de culoare sepia, două doamne şezând pe o bancă, într-un parc, iar între ele, un domn. Una din doamne, cea din dreapta, e mama mea, iar bărbatul din mijloc este tatăl meu. Pe vremea aceea încă nu erau căsătoriţi. Sunt tineri cu toţii, dar nu foarte tineri. Mama (viitoarea mea mamă), poartă o pălărie gen clopot, care îi acoperă toată fruntea, inclusiv sprâncenele nelăsând să i se vadă decât ochii (care au destulă expresivitate); un pardesiu care se poate bănui că este larg, cu revere care îi acoperă umerii, ca două triunghiuri ascuţite care coboară, unindu-se, până aproape de talie — asta se pare că era moda. Viitoarea mea mamă este încălţată cu pantofi de culoare deschisă, cu vârful ascuţit şi cu o baretă chic. Ţine picioarele încrucişate gleznă peste gleznă, iar sub braţul stâng strânge o mică poşetă de culoare neagră... Cealaltă doamnă, din stânga, poartă o îmbrăcăminte foarte asemănătoare, doar că pălăria ei este gen turban. Ambele doamne au feţele destinse, în timp ce viitorul meu tată, contrar felului său de a fi, aşa cum l-am cunoscut o viaţă, este încruntat şi oarecum încordat. Başca că seamănă cu Charlie Chaplin. Dar asta nu mă prea preocupă.
Dacă întorci fotografia, pe verso poţi vedea scris de mână cu creionul: Chişinău, 1928, a doua zi de Paşte — probabil un Paşte timpuriu şi rece judecând după copacii încă neînfrunziţi din fundal.
În primăvara anului 1944, când apropierea frontului dinspre est se dovedea a fi deja iminentă, basarabencele (vorbesc de cele rusoaice — şi nu mă îndoiesc că, printre acestea, şi cele două doamne din fotografie) aveau deja experienţa ocupaţiei sovietice din ’940–’941. Nu fuseseră decât zece luni de ocupaţie dar le ajunsese. Aşa că au hotărât, fără ezitare, împreună cu soţii lor, să se refugieze în Vechiul Regat. Tot basarabencele au fost cele care au hotărât ce lucruri să ia cu familiile lor în refugiu, şi ce să lase, cu multă durere în suflet, acasă. Trecem peste detaliul că unele dintre ele au luat foarte puţine lucruri (mobilierul nici nu se punea problema să-l ia; de altfel nici nu era admis pe vagoanele de marfă, închise sau deschise, după noroc — dar ce interdicţie funcţionează cu adevărat în România, Basarabia y compris?) şi că au socotit că refugiul lor urma să fie temporar. Ei bine, în privinţa asta s-au înşelat; cheile de la case, pe care le-au lăsat vecinelor rămase, cu orice risc, acasă, prea bătrâne sau prea bolnave pentru a mai suporta încercarea refugiului, aveau să rămână simple amintiri [1]. Pentru că basarabencele nu s-au mai întors niciodată acasă.
Asta este cât se poate de adevărat. Dar tot pe-atât de adevărat este că ele şi-au găsit totuşi, cum-necum, la sosirea în Vechiul Regat, locuinţe cu chirie. Care însă n-aveau să devină niciodată ceea ce îndeobşte se cheamă un cămin [2]. Rămăseseră odăi disponibile în urma deportării în Rusia Sovietică, imediat după război, a multora dintre românii de origine etnică germană. Că rămăseseră disponibile e doar un fel de a spune. Casele lor oricum erau modeste; dar, forţate de nevoi, în anii imediat următori sfârşitului războiului, soţiile etnicilor nemţi au găsit sau li s-a părut că găsesc o cale de a supravieţui scoţând la închiriat câte una sau câte două din odăi în casele în care locuiau. Şi nu că basarabencele şi familiile lor ar fi fost obişnuite (acasă) cu condiţii atât de modeste; dar, cum credeau cu tărie (sperau, mai bine zis) că se vor întoarce acasă, şi-au zis că vor putea îndura timp de câteva luni, poate chiar ceva mai mult, un an sau doi, traiul într-un spaţiu atât de strâmt, adică două odăiţe iar uneori una singură. Ele nici măcar nu au socotit promiscuitate acel stil de trai, pentru simplul motiv că nu poate fi numit promiscuitate ceva ce durează foarte puţin. Adică este, cum s-ar zice, provizoriu.
Dar provizoratul s-a tot prelungit: un an, şi încă un an, şi încă un an... Apoi etnicii nemţi au început să se întoarcă acasă, aşa că bunul-simţ le-a dictat basarabencelor (şi soţilor lor, desigur) să-şi caute alte locuinţe. Nu toate au fost însă în această situaţie. Unele au închiriat de la bun început locuinţe în case de români răgăţeni. Aşa că pentru ele nu s-au ivit probleme de acest gen. S-au ivit în schimb altele.
Ceea a fost şi a rămas jenant pentru ele a fost accentul. Accentul rusesc, de care nu s-au putut descotorosi niciodată. Ele, care acasă fuseseră, în cea mai mare parte, casnice, nu avuseseră îndeajuns de multe contacte cu vorbitorii nativi de limbă română, aşa că au rămas cu accentul lor caraghios precum un stigmat atavic. Asta, spre deosebire de soţii lor care, lucrând mulţi ani în instituţii şi la firme româneşti, deprinseseră încă din Basarabia o română onorabilă, al cărei accent putea fi cu uşurinţă luat drept neaoş moldovenesc.
Basarabencele chiar făceau haz una de alta în privinţa limbii şi a accentului. Sau, dimpotrivă, în alte cazuri se acopereau una pe alta sau se prefăceau că vorba lor e cât se poate de normală.
Şi apoi mai erau şi numele [3]. De pildă Marusia se întâlnea cu Niusea şi îi povestea că o dată trebuise să se urce în podul casei lor proaspăt închiriate şi că fusese prevenită nu cumva să calce altfel decât numai şi numai pe grinzi, întrucât dacă va călca între grinzi, pe ceea ce pare solid dar nu este, riscă să se prăbuşească prin tavan în casă. Fiindcă aici în Vechiul Regat
— Acoperişul e făcut cu totul altfel decât la noi acasă. Închipuie-ţi, draga mea, că tencuiala tavanului se lipeşte peste... peste... na, că am uitat cum îi zice, fir-ar să fie!... Planta aia de apă, cum se cheamă?...
— Nufăr? încearcă la nimereală Niusea.
— Ei, nufăr! dă din mână nervoasă Marusia. Cum să fie nufăr!... Planta aia care are nişte tulpini aşa, lungi şi subţiri. Se leagă una de alta, ca un fel de... Cum să spun, ca un fel de covor... Văd că aicea nu-i zice covor, îi zice preş.
— Cui îi zice preş, nu-mi mai învârti capul!
— Greşit! exclamă Marusia. Pe cine ai auzit tu că spune pe-aicea „nu-mi mai învârti capul”? Poţi spune „nu mă mai zăpăci de cap”, aşa da.
La care, Niusea o priveşte pe prietena ei cu o admiraţie perplexă şi spune:
— Da’ tu, draga mea, ai învăţat româneşte ca o adevărată româncă. Numai, cum rămâne cu covorul tău de plante de apă?
— Stuf! Marusia se plesneşte cu palma peste frunte, mândră şi uşurată că şi-a amintit.
— Covor de stuf? se miră Niusea.
— Nu, draga mea, tu niciodată nu le nimereşti! Covorul de stuf se cheamă rogojină! Uite vezi, şi asta mi-am amintit cum îi zice!
— Aha, da, aşa e, rogojină, cum am putut să uit? Şi atunci cum, se pune rogojină pe tavan?
— Nu rogojină. Se pune stuf. Şi peste el tencuieşte.
— Cine tencuieşte?
— Proprietarul, cine altcineva! izbucneşte Marusia cu năduf.
— Păi atuncea spune şi tu „se tencuieşte”.
— Ei, da, sigur! Se putea să nu-mi găseşti tu nod în stuf!
— În papură.
— Doamne, ce expresii! Nod în papură!
— Da. Asta fiindcă papura e aşa, dreaptă şi... cum se spune?... Netedă, nu? N-are noduri, asta e important. Şi de aceea nod e ceva neobişnuit la papură.
— Dar parcă nu-i la fel şi la stuf? Nu-i tot neobişnuit? De ce nu spune „nod în stuf”?
— Se spune, Marusia, draga mea. Când ai să-nveţi şi tu să vorbeşti corect româneşte?
— Ei lasă că ştiu destul! La piaţă mă înţeleg cu toate precupeţele... Dar ce expresii în limba asta românească!
Şi Marusia îşi aminteşte de expresia „cu scaun la cap”, care o face să râdă în hohote. Om cu scaun la cap, auzi!
Partea proastă e că toate aceste nume de botez pe care basarabencele le poartă stârnesc dispreţ, ba chiar, uneori, iritare. Marusia, Niusea, ba chiar şi Tusea! Tusea şi junghiul! Altă expresie ciudată... Dar nu, de fapt nu-i chiar ciudată, asta măcar are un dram de noimă. Basarabencele recunosc rareori că ceva are noimă în viaţa şi în lumea răgăţenilor. Totul aici e anapoda şi greşit, atunci când nu-i de-a dreptul prostesc. Şi ele nu pot să critice nimic fiindcă imediat li se dă replica: Dacă nu vă place la noi, n-aveaţi decât să rămâneţi acasă la voi!... Aşa că basarabencele trebuie să tacă şi să înghită.
Dar asta nu înseamnă că dacă ele rămâneau „acasă”, limba română ar fi fost cu ceva mai brează. Uite, cică „să stăm strâmb şi să judecăm drept”! Da’ de ce trebuie cineva să stea strâmb ca să judece drept? Nu se poate să stai drept şi să judeci drept? Vezi, asta nu-nţeleg eu! spune Niuta. Ce atâta grabă? Cică „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. Păi la noi tocmai că e invers! La noi lumea spune: „Aşteaptă până seara ca să poţi spune cum a fost ziua”!... Poftim de intră în sfadă cu ea şi explică-i că nu-ţi mai foloseşte la nimic să spui cum a fost ziua atunci când ziua a trecut. Omul prevăzător are nevoie să ştie dinainte cum o să fie ziua, ca să-şi planifice treburile de peste zi: când să iasă să lucreze pământul sau să culeagă roadele, când să iasă după cumpărături sau când să plece în călătorie... toate astea... Oi fi eu proastă şi neştiutoare, spune în replică Niuta [4]. Dar eu ştiu una şi bună, că zicala asta a voastră nu-i decât aşa, un fel de a zice. Că nu-i neapărat vorba de zi şi de treburile pe care le ai de făcut peste zi. E doar un fel de-a spune. Poate să fie vorba de un om pe care abia l-ai cunoscut şi să-l judeci pripit după ce abia a deschis gura sau a făcut, poate, un gest necugetat. Se-ntâmplă, nu? Iar voi vă repeziţi să spuneţi despre el aşa şi pe dincolo, că-i rău, că nu-i bun de nimica. În vreme ce noi aşteptăm mai întâi să-l cunoaştem bine înainte să deschidem gura şi să ne pronunţăm despre caracterul lui. Asta înseamnă să aştepţi până seara pentru a spune despre zi că a fost sau n-a fost bună. [5]
Mult mai bine e de copiii lor, care au învăţat româneşte la perfecţie în numai câteva luni [6] şi se joacă împreună cu copiii localnicilor fără să li se scoată pe nas (de prea multe ori) că sunt venetici şi că şi ei şi mamele lor, şi taţii lor mai bine ar fi făcut să rămână acasă şi să vină sovieticii şi să pună biciul pe ei, să-i bage la zdup pentru întârzieri la serviciu, să-i pună să stea la coadă în magazine goale, în mână cu plasele goale, şi să devină cu toţii atei fără niciun dumnezeu.
Dar partea proastă e că toţi acei copii născuţi pe teritoriu românesc şi deveniţi (totuşi) români trup şi suflet au început şi ei să suporte greu accentul rusesc al mamelor lor basarabence. Drept urmare, mamele lor au fost puse în situaţia neplăcută să-i vadă foarte mult timp plecaţi de-acasă, ba chiar să înceapă la un moment dat să le reproşeze că sunt închişi şi ursuzi acasă, în vreme ce la şcoală şi pe stradă pot fi văzuţi plini de voie bună, râzând şi glumind cu colegii şi cu fetele. Dar de ce nu şi acasă?
Şi astfel ruptura dintre ele şi fii lor (şi fiicele lor [7]) s-a adâncit şi s-a tot adâncit, an de an. Mai ales că ceea ce fiii le reproşau mamelor lor basarabence (şi în privinţa asta fiicele nu se lăsau mai prejos) a fost nu numai accentul rusesc ci şi nostalgia vremurilor apuse din Rusia Pravoslavnică. Şi încă n-ar fi fost nimic dacă numai la atâta s-ar fi redus nostalgia. Dar basarabencele — sufletele lor — erau sfâşiate între repulsia faţă de puterea bolşevică şi convingerea intimă (de fapt, speranţa) că sovietele n-au reuşit totuşi să pervertească până într-atât sufletul rus cel pur, înzestrat şi generos încât să înnegrească Icoana Patriei lor de suflet. Dacă înainte de revoluţia bolşevică — şi chiar şi în primii ani de după — tot rusul se veselea într-o frenetică disperare şi cântecele lor făceau furori în întreaga Europă [8], nu se poate ca totul să se fi prăbuşit în anii din urmă ai Puterii sovietice. Credinţa în Dumnezeu nu dispăruse. Basarabencele care nu părăsiseră Basarabia în ’940–’941 le văzuseră cu ochii lor, în momentele de groază din timpul cutremurului din 10 Noiembrie 1940, pe rusoaicele venite de dincolo de Nistru şi stabilite (pentru totdeauna, credeau ele) în Basarabia cum căzuseră în genunchi şi se rugaseră ca Dumnezeu să nu le surpe viaţa. Şi dacă bolşevismul nu ucisese credinţa, atunci, în ’940, poate că vechea Icoană a Rusiei Pravoslavnice încă dăinuia în zilele noastre. Sau, în orice caz, ar fi putut să reînvie. Aşa că bietul lor suflet, refugiat în Vechiul Regat precum odinioară sufletele izgonite de Revoluţia bolşevică în Emigraţia Rusă la Paris şi în alte mari oraşe din Europa, avea de ce să se agaţe.
N-a fost însă nevoie. Copiii lor erau aici, deveniseră români sută la sută, şi ele nu puteau să se dezică de ei şi să se despartă de ei, şi să trăiască duse cu gândul la mestecenii cei albi din ţinuturile de dincolo de Nistru. Unde de fapt nici nu trăiseră vreodată. Decât, poate cu închipuirea. Aşa că, vrând-nevrând, basarabencele au sfârşit prin a adopta fără prefăcătorie noua lor patrie. Doar numele lor au continuat să pară caraghioase şi nimeni din Vechiul Regat nu le-a acceptat vreodată (deşi pe unii i-a amuzat)...
Marusia, Niusea, Antonina, Ninocica, Niuta, Tusea, Alla, Manea, Lenocica. Şi aşa mai departe. *** *Din volumul de povestiri Manechine
[1] Ca un amuzament amar, te poţi chiar întreba ce s-a ales, peste ani, de acele mici piese de metal numite chei; admiţând că metalul lor este indestructibil, ele trebuie că zac şi în ziua de astăzi pe undeva (de nu cumva au fost date la topit), în legături de chei, între timp ruginite, agăţate în cui, pe tocuri de uşă, undeva prin pivniţe sau prin poduri; astfel că şi cheile de la casă pe care doamna din fotografie, cea din dreapta, adică mama mea, le-a lăsat unei vecine în vârstă, aşteaptă cine ştie în ce loc să reintre în posesia deţinătoarei de drept; dar care deţinătoare de drept nu mai e de găsit.înapoi
[2] Cămin fiind, de pildă, cel lăsat în Basarabia. înapoi
[3] Nici nu vreau să dezvălui numele doamnelor din fotografie, dintre care cea din dreapta este, cum spuneam, mama mea. înapoi
[4] Deşi nici vorbă să se considere ea proastă sau neştiutoare. Doar îi place să se alinte.înapoi
[5] La drept vorbind, ambele interpretări sunt corecte, fiecare în felul ei. Numai că Niuta n-are să recunoască niciodată că a greşit; la fel şi interlocutoarea ei răgăţeancă.înapoi
[6] Deşi mulţi vor fi suspectaţi că le-a rămas un oarecare accent rusesc chiar şi peste mulţi ani. Ceea ce nu-i adevărat. Nu-i adevărat!înapoi
[7] Mai îngăduitoare totuşi; ba chiar, spre a le face pe plac, încercând să vorbească ruseşte în casă, dar cu un tot mai pronunţat accent românesc pe măsura trecerii anilor.înapoi
[8] Se cânta în draci Oci ciornîie şi atâtea altele, precum Cijîk–pijîk, gde tî bîl? Na fantane vodku pil... Şi basarabencele ceva mai în vârstă chiar îşi imaginau piaţa publică din centrul orăşelului patriarhal, pe vremea când Ţarul încă nu fusese izgonit, unde beţivul tradiţional se lua la întrecere cu scatiul într-ale băutului, amator şi el de vodcă, şi lumea ieşită în stradă o ţinea într-un cântat şi o veselie, cu pupături fierbinţi şi îmbrăţişări amicale.înapoi
