Expresivitate locală
Herta Müller scrie expresiv, Vladimir Nabokov scrie de asemenea expresiv, George Bălăiță se străduiește și el să scrie expresiv: „— O, spuse tatăl (...). Mâinile femeii se însuflețiră, contaminate de vigoarea și mărimea acestui O al bărbatului ei, atât de larg, de umflat încât prin golul lui ar fi putut încăpea cu ușurință capul unui elefant de șapte ani [subl. mea!].” [G.B., Marocco, vol. I, p. 65, Polirom, 2011] De ce tocmai de șapte ani? De! face fiecare ce poate.
Fiecare lectură din proza românească o încep cu bunăvoință. Doar că...
Performanță literară vs. performanță existențială
Într-o scriere literară având ca protagonist un personaj eroic, să zicem, reușita literară este pentru scriitorul autor al scrierii mai importantă decât reușita pe care ar fi înregistrat-o autorul dacă scrierea sa ar fi avut un corespondent în realitate și el ar fi fost în locul persoanei reale corespunzătoare personajului său.
Stranietatea în proză
Stranietatea, cea fără de care mulți susțin că nu poate exista o proză de bună calitate, se obține și printr-o frazare simplă și directă, epurată de zorzoane. De ce? Fiindcă stranietatea este asemenea viselor și se trage din ele; unde mintea „lucrează” cu imagini, cu acțiuni, cu senzații și cu trăiri pure, esențiale, chiar dacă bizare și ilogice de multe ori. Toate lipsite de cauzalități. De aceea, un limbaj sofisticat, elaborat, încărcat de figuri de stil, îndepărtează percepția estetică de zona stranietății.
Abordare la alegere
Unii pot să nu vadă nimic tragic în viața pe care o trăim. Doar afaceri, bârfe, cancanuri, trădări conjugale în ceea ce au acestea mai frivol — foarte bine, e libertatea lor. De aici poți să deduci, în plan artistic, o anume „filozofie”, de asemenea frivolă, a cotidianului. Dar existența în sine, nonexistența, cosmosul, tenebrosul, inexpugnabilul infinit, războiul, se pretează de asemenea la o anume linie filozofică. Cea dintâi favorizează producțiile spumoase, de vacanță, dar cu priză la public. Cea de-a doua este una gravă, serioasă, tragică. În mod cert cu mai puțină priză la public. Care public în general nu vrea să fie deranjat. E la alegerea noastră.
Pe de altă parte, nu există temă sau subiect care să necesite imperios un anumit gen de abordare. Tragicul poate fi tratat în registru comic sau, oricum, cu detașare, iar măruntul în registru grav. Am văzut cu ani în urmă un film japonez, în care un bătrân muribund, în loc să se afle într-un pat, era întins nu știe de ce pe o masă destul de înaltă, într-un salon de spital, în contre-jour, cu fața în sus și bărbia cu o țăcălie albă înălțată către tavan. Iar în preajmă un doctor din salon îi spunea unui învățăcel: Uite, ce frumos!... Orice e posibil. Totul depinde de resursele și de disponibilitatea artistului. Sau de bravada lui.
Interdicție
În roman au fost încercate de-a lungul timpului atâtea formule constructive și stilistice, încât mă întreb dacă a mai rămas ceva de inventat. Unii au încercat până și întoarcerea la formula clasică, riscând blamul moderniștilor. Încercări cu siguranță vor mai fi. Dar ceva cu adevărat înnoitor? Poate doar să se instituie o interdicție pentru cei lipsiți de talent. Cum însă lumea devine tot mai democratică, cum merge spre tot mai multă libertate, mă tem că nici măcar speranța asta n-o avem.
Spontan vs. cultivat
Oricât ar avea scriitorii de cârtit împotriva criticii literare, ar trebui să recunoască că ficțiunile, în absența criticii, ar fi ca flora spontană. „Îngrijite” de critică, devin precum flora cultivată.
Din nou despre stranietate
Pentru a reda ceva din profunzimea existenței — de fapt, nu profunzimea ci iraționalitatea ei — proza ar trebui să aibă stranietatea Bolero-ului lui Ravel. Și din curajul explicit al compozitorului de a o exprima.
Fantastic explicat
Recitind Adolfo Bioy Casares — După-amiaza unui faun, ed. Curtea Veche, 2009. Prezentat drept „reprezentant strălucit al literaturii fantastice argentiniene”, ABC [apropo, oare a fost botezat ca să iasă ordinea alfabetică?] îmi apare ca un căutător stângaci de stranietate, simțindu-se obligat să explice tot ceea ce, în mod declarativ, este/trebuie să fie enigmatic în jurul său — mă rog, în jurul personajelor sale.
Nobel-scepticism sau nobel-gelozie?
„Opinia noastră este că scriitoarea Herta Müller este o creație a propriului premiu Nobel, iar prestigiul acestui premiu a aruncat-o pe piața de consum, acolo unde alte best-selleruri, ca tematică și expresivitate, i-au luat-o cu mult înainte prin grija față de scrisul frumos, armonic, închegat și ingenios conceput, cu o gradație epică și o conflictualitate atractivă. În romanele Hertei Müller nu se întâmplă practic mare lucru și chiar urmărirea tramei epice ale principalelor scrieri denotă mari pierderi de ritm, de ficțiune și fabulație epică, transcrise într-o avalanșă rostogolită de cuvinte, de aparentă primitivitate, întoarsă mereu spre înăuntru și supusă unei tehnici a rebours.” Este părerea criticului Mircea Popa, Acolada, 3, 2020.
Eu, ca să fiu sincer, nu i-aș reproșa Hertei Müller decât eterna/obsesiva întoarcere la tema Securității.
