♠
Fire de iarbă firave răsăriseră deja din crăpăturile asfaltului, chiar în mijlocul bulevardului Magheru, în apropiere de Piaţa Romană. Privindu-le, Iovan îşi aminti că era totuşi primăvară. Şi simplul gând că era primăvară, sau că ar fi putut să fie primăvară, îl duru. Aparent, Perdelele de Lumină lăsaseră intactă vegetaţia. Se gândi, cu un gol în suflet, că nu mai putea să spună, ca în alţi ani: natura ne-a lipsit anul acesta de primăvară dar ne va răsfăţa în compensaţie cu o vară lungă şi frumoasă; sau: vom avea în schimb la anul o primăvară cum sunt primăverile în copilărie. Nu, aşa ceva nu se mai putea spune. Şi în general, nicio compensaţie, nicio reparaţie pentru vreo durere sau pentru vreun eşec nu mai erau posibile după ce Perdelele de Lumină măturaseră în acea zi faţa pământului... Primăvara din acest an, dacă ar fi venit, ar fi putut să fie una blândă, cu ploi puţine, calde şi scurte, cu vânt domol, cu mult soare şi multă strălucire: primăvara de rămas-bun...
Firele de iarbă, aici pe asfalt, aveau să se înmulţească — le şi văzu în închipuire răsărind din germenii ascunşi ai vieţii şi înălţându-se repejor cu acele mici tresăriri şi mici poticneli pe care le cunoştea din animaţiile despre creşterea şi dezvoltarea plantelor, răsfirându-şi frunzuliţele, firave la început, apoi tot mai viguroase, către soare, dar imaginea din amintirea sa nu îi mai stârni nicio încântare ascunsă, ca altădată. Nu. Văzu în închipuire întregul bulevard General Magheru şi întreaga Piaţă Romană acoperindu-se de iarbă şi de buruieni, năpădite de tufişuri crescute în rigole — pomişori care încercau, pe măsură ce treceau anii, poziţii tot mai îndrăzneţe şi tot mai înalte, împlântându-şi rădăcinile în crăpăturile din pervazurile şi din cornişele clădirilor din jur — la ferestrele Academiei de Studii Economice sau, de cealaltă parte, pe antablamentul clădirii baroce a magazinului Stefanel, în jurul lucarnelor, crescând strâmbi la început, în primii ani, şi îndreptându-se apoi către soare, fără alt duşman decât soarele însuşi, însoţit poate de secetă. Experienţa îi spunea însă că asemenea pomişori crescuţi în răspărul ordinii urbane sunt teribil de rezistenţi: doar îi văzuse de atâtea ori printre şi peste zidurile unor clădiri lăsate în ruină chiar nu departe de Gara de Nord, la doi paşi de centrul Bucureştiului, înfruntând cu o umilinţă sfidătoare claustrarea şi mizeriile oraşului. Acum venea vremea lor.
Semafoarele continuau să funcţioneze în acea intersecţie, cu o încăpăţânare stupidă. Culorile se schimbau succesiv, iar şi iar, de la capăt. Verde. Galben. Roşu... Roşu. Verde... Verde. Galben. Roşu. Nu se întâmpla însă nimic, nu se schimba nimic. Autobuzele golite, automobilele, erau acolo, ocupând toată lăţimea bulevardului şi toată Piaţa Romană. Nu aşteptau nimic. Zăceau încremenite. Atenţia vitală murise de mult şi se topise, dispersată de vântul leneş. Prin geamurile automobilelor se putea vedea partea cealaltă a străzii, refugiul pentru pietoni din staţia de autobuz, galben-albastrul strident al faţadei agenţiei de turism Marshal, unde de asemenea nu se mişca nimic, nu se schimba nimic. În interiorul automobilelor volanele stăteau nemişcate, fără nicio comandă, părăsite de orice intenţie. Inutile.
Iovan nu îşi imaginase niciodată că ar putea ajunge în situaţia de a se urca la volanul unei maşini străine, fără permisiunea proprietarului, fără măcar a şti cui i-a aparţinut maşina. Interiorul ei mai ales, habitaclul, era parte din viaţa unui om, a proprietarului, tot mai intim legat de acesta cu fiecare nouă călătorie. Iovan ştia asta, o simţise el însuşi în anii din urmă... Totdeauna rămâneau obiecte lăsate în portbagaj sau în torpedo, sau uitate acolo. Şi ele erau parte din viaţa proprietarului... Propria sa tentaţie de a se aşeza la volan, pe scaunul unui om dispărut nu mai departe de acum câteva zile, îl întristă profund.
Ca întotdeauna, în vis, maşina nu trăgea, oricât de tare ar fi apăsat pe acceleraţie. Şi zgomotul motorului avea ceva scrâşnit şi insuportabil. De data asta însă era în preajmă o nouă apariţie. O femeie între două vârste, despre care avea vaga impresie că îi e cunoscută, se apleca spre geamul de la portieră, avea buzele rujate grotesc şi zâmbea deşănţat — îi zâmbea lui şi îi făcea semn să coboare geamul. Iovan cobora geamul...
♥
...şi femeia între două vârste îi băgă sub nas, cu un gest repezit, un pachet de cărţi de joc răsfirate.
Era mama şi mi se adresă pe un ton blând-poruncitor:
„Hai, trage o carte!”
După care, privindu-mă insistent şi un pic zeflemitor, mă încurajă:
„Hai, Alexandru, trage! Nu-ţi fie frică! Trage o carte, uite-te bine la ea, memoreaz-o şi pune-o la loc aici în pachet.”
Spunând asta, mama s-a rezemat cu cotul de colţul mesei acoperite cu faţa de masă de velur verde, continuând să mă privească insistent şi matern în acelaşi timp.
Nu aveam prea multă încredere în jocul ei. Am întins mâna, am ezitat pipăind muchiile de sus ale cărţilor şi am tras una.
„Ei? m-a îndemnat mama. Te-ai uitat la ea? Mie nu-mi spune ce e. Pune-o la loc în pachet. Ai să vezi, am să-ţi ghicesc ce fel de om ai să fii.”
Era regele de cupă şi eram sigur că ea va spune despre mine numai şi numai de bine. Pe uşă a intrat pe neaşteptate doctorul Uzum. Mama mă fixa cu o privire neîncrezătoare, plină de un reproş zâmbitor.
„Ţi s-au aprins ochii!” a remarcat ea cu o undă de invidie în glas. „Te uiţi ca la o icoană!” Şi am înţeles numaidecât ce voia să spună şi de unde venea invidia: „La noi nu te uiţi niciodată cu atâta dragoste!”
Femeia rujată, între două vârste, şi-a retras mâna cu cărţile de joc răsfirate...
♠
Timp de câteva minute Iovan, şezând la volanul acelei maşini străine, se uită lung la legătura de chei din contact: nu cumva mai păstra şi acum ceva din legănarea abia perceptibilă imprimată de izbitura de automobilul din faţă? Sau poate de trepidaţia de mult încetată a motorului?
Isocronismul micilor oscilaţii...
Fusese oare bărbat cel ce stătuse la volan? Dacă da, era ca şi cum i-ar fi luat locul într-o competiţie incorectă. Parcă o şi văzu pe femeia care şezuse alături întorcându-se spre el şi privindu-l contrariată şi în acelaşi timp dezamăgită, pe el, străinul, intrusul: „Domnule, asemenea lucruri nu se fac!” Cu siguranţă însă că un astfel de reproş n-ar fi putut veni din partea femeii: dacă existase cu adevărat şi şezuse pe scaunul de alături, atunci cu siguranţă încercase şi ea să fugă odată cu bărbatul în acele momente de derută şi se topiseră amândoi în galbenul mohorât al Perdelelor de Lumină.
Portiera din dreapta rămăsese deschisă. Iovan se întinse peste scaunul de lângă el şi o închise. Porni motorul, dădu cu spatele, după care încercă să găsească un culoar printre maşinile rămase în dezordine în intersecţie.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
