O ghirlandă de iederă împodobea cadrul placat cu lemn lustruit al nişei unde era instalat biroul recepţiei. S-ar fi putut crede că întinseseră doar un curpen sau două de iederă cu prilejul sejurului organizat de patroană, dar cine se uita cu mai multă atenţie putea observa că vrejurile pornesc din două ghivece mari aşezate pe pardoseală de o parte şi de alta a nişei. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
Se completau de zor formulare de cazare în holul recepţiei hotelului Ţărmul Armoniei, în acel intrând conceput cu inspiraţie, care lăsa în holul principal accesul liber la biroul recepţiei. De acolo se întoarse Carmen la măsuţa rotundă unde şedea Andrei:
— Mă întreabă dacă să ne dea o singură cameră dublă sau două single, Andi. Ce-i răspund?
Andrei îşi lăsase la piciorul fotoliului sacoşa de voiaj cu compartiment special pentru racheta de tenis, care din punctul lui de vedere iată că ajunsese la cu totul altă destinaţie decât cea către care pornise cu câteva ore înainte, din gara Bucureşti-Nord. În aşteptarea răspunsului, Carmen se uita la faţa lui încă posacă şi îi trecu prin minte că în ciuda hotărârii lui intempestive de a o părăsi acum doisprezece ani, nu avea de fapt nici acum simţul aventurii. Sau că şi-l pierduse după eşecul poveştii lui cu Samanta... mă rog, cu Sanda. Era pentru ea un motiv de oarecare dezamăgire, chiar dacă el acceptase până la urmă să o însoţească la Ţărmul Armoniei. Totuşi, Andrei nu putea să facă notă discordantă faţă de cei din jurul său, care completau într-o frenezie formularele. Aşa că îi răspunse:
— Păi... n-o fi foc dacă stăm în aceeaşi cameră.
Faţa lui Carmen se însenină şi el o văzu răsucindu-se pe călcâie într-un fel neaşteptat de tineresc şi pornind-o în pas vioi înapoi către biroul recepţiei. Îl văzu de asemenea pe recepţionerul cu care ea începuse discuţia dând aprobativ din cap şi adăugând ceva cu pixul în formularul pe care ea i-l înmânase cu puţin timp în urmă. După care, când îşi ridică din nou privirea spre ea, faţa recepţionerului era luminată de un zâmbet amical.
— Văd aici că însoţitorul dumneavoastră are acelaşi nume ca şi dumneavoastră. N-aş vrea să vă supăraţi pe mine, doamnă Văduva, dar vă întreb totuşi: n-aţi fost niciodată divorţaţi, sau v-aţi recăsătorit?
Carmen râse îngăduitor.
— Suntem divorţaţi, răspunse ea. Pur şi simplu am vrut să evit complicaţiile pe care le presupune schimbarea de nume, ştiţi cum e. Aşa că am păstrat numele soţului.
— Foarte bine. M-aş fi mirat ca doamna Herescu să fi făcut o eroare. Aş vrea totodată să ştiţi că domnia-sa, deşi nu v-a cunoscut personal — încă —, apreciază în mod special firea dumneavoastră înţelegătoare şi conciliantă. Vă doresc să vă simţiţi bine la noi. Şi sper că vezi găsi interesantă desfăşurarea pe care în continuare doamna Herescu o are în vedere.
Urma să ia de pe panoul din spatele său cheia de la camera dublă care îi fusese rezervată şi să i-o înmâneze invitatei. Dar în clipa aceea Andrei nu se mai uita la biroul recepţiei. Dacă ar fi fost în vis, ar fi avut în faţa ochilor doar o ilustrare vizuală, neclară, a ideii de mulţime, cu chipuri anonime, dintre care unele n-ar fi fost exclus să se dovedească până la urmă a fi cunoştinţe de-ale sale, aşa cum i se întâmplase şi cu alte ocazii, mai ales în Belgia, unde el îşi petrecuse câţiva ani. Dar nu era vis, aşa că toate acele figuri din jurul său erau cât se poate de reale. Îi aminteau, poate, de un grup de turişti care se dăduseră jos din autocar la sfârşit de etapă; şi nici ca număr nu erau cu mult mai mulţi decât turiştii dintr-un autocar. Dar dacă ar fi fost să facă parte dintr-un grup de turişti, apoi în acest moment s-ar fi putut spune că se aflau la început de circuit turistic, căci nu se prea cunoşteau între ei. Un domn în vârstă, stătea aşezat în fotoliu, la o masă rotundă, joasă, şi completa formularul, cu o expresie de încordare plină de interes. Andrei observă vreo două pete de bătrâneţe, maronii, pe tâmpla sa şi se întrebă, mai degrabă amuzat decât deprimat, care dintre ei doi era mai în vârstă. Oare şi pe el îl apucase nebunia înnoirii la bătrâneţe, sau divorţase cu cine ştie câţi ani în urmă?
De biroul recepţiei, lângă fosta sa nevastă, care nu se ştie de ce mai zăbovea acolo, Andrei văzu apropiindu-se o doamnă elegantă, într-un mantou alb-murdar, care îi ajungea până la jumătatea gambei. Purta ochelari de soare şi se distingea mai ales prin aerul ei distant. Nu o stânjenea pe Carmen în discuţia acesteia cu recepţionerul, fiindcă în spatele biroului se aflau nu mai puţin de trei recepţioneri, care se străduiau să răspundă la toate întrebările invitaţilor.
Doamna în mantou alb-murdar voia să afle dacă rubrica „Motivul divorţului” mai trebuie completată în cazul când divorţul a fost cerut de cealaltă parte. Recepţionerul căruia ea i se adresase, cel din mijloc, cercetă cu atenţie formularul, observă numele invitatei şi îi răspunse politicos:
— Iertaţi-mă, doamnă Pascu, doamna Herescu este de părere că e o iluzie să considerăm că dacă cineva nu solicită divorţul, acela nu are nicio vină. Sunt destui, poate chiar majoritatea — nu zic că e cazul dumneavoastră —, care nu au nicio reţinere în a-şi înşela partenerul sau a-l face să sufere, dar nu sunt ei cei care cer divorţul. De ce? Din simplă comoditate, doamnă Pascu. Ăsta ar fi unul din motive. Mai sunt şi altele, dar n-aş vrea să vă reţin cu părerile mele, care oricum nu contează. Aşa că răspunsul este: da, şi în acest caz este necesar să completaţi rubrica.
Dezamăgită, Stela se uită la recepţioner prin ochelarii fumurii.
— Dar decizia instanţei nu e relevantă? insistă ea. Dacă decizia este exclusiv împotriva celuilalt, nu rezultă că eu n-am avut nicio vină?
— Sfatul meu, doamnă, dacă îmi permiteţi, este că şi în acest caz e bine să faceţi o mică — să-i zic expunere? Punctul dumneavoastră de vedere. Nu strică. Doamna Herescu ar aprecia gestul.
— Bine, cedă ea în silă, atunci nu-mi rămâne decât să născocesc o vină şi pentru mine.
— Nu v-aş sfătui, doamnă Pascu, să improvizaţi. Îmi permit să vă reamintesc că doamna Herescu are situaţia exactă a tuturor celor pe care i-a invitat. Dar, indiferent de ceea ce are domnia sa notat la catastif, propria dumneavoastră interpretare expusă la rubrica „Motivul divorţului” ar putea să o găsească interesantă. Ştiţi cum se spune: adevărul e cea mai bună minciună! Glumesc, desigur!
— Cum rămâne cu partenerul meu? Cel actual, vreau să spun. Trebuie să trec şi motivul divorţului său?
— Ce pot să vă spun? În primul rând, nu-i obligatoriu ca dumnealui să fie divorţat! Dar dacă este, mă tem că trebuie să scrieţi şi despre dânsul. Cu atât mai mult în situaţia în care partenerul nu a fost anunţat din timp şi deci nu se află pe lista doamnei Herescu.
— Constat că aici la dumneavoastră divorţul e o adevărată obsesie!
— Aş putea să mă răspund, doamnă, că da, într-adevăr, e bine să nu uitaţi că sejurul dumneavoastră aici la noi are loc sub sloganul „Divorţ fericit!” Mai mult decât asta însă, sper că veţi avea ocazia să vă convingeţi în zilele care urmează că e vorba de ceva mai serios decât o simplă obsesie. Şi mai ales să vă convingeţi că vederile doamnei Varvara Herescu sunt cel puţin interesante!
Mai exista şi un al treilea recepţioner, la capătul din stânga al biroului, care deocamdată stătea de vorbă cu un poliţist. Nimănui din hol nu i se păruse neobişnuit ca un poliţist să se intereseze de treburile unui hotel situat departe de lumea civilizată, cu atât mai mult cu cât conversaţia dintre cei doi părea cât se poate de cordială, ca între două vechi cunoştinţe. Poliţistul se lăsase cu toată greutatea cu coatele pe birou şi îşi petrecuse un picior peste celălalt la nivelul gleznei, ca un băieţandru lipsit de griji.
Stând şi privind tot ce se întâmpla în acel hol, lui Vadim nu i se părea că asistă la un ritual, dar nici departe nu era. Oare ce îi făcuse pe toţi acei oameni să accepte invitaţia? Dar ce îl făcuse pe el însuşi să o accepte? Îşi aminti de panoul publicitar de la marginea şoselei, în pădure, şi încă o dată îşi zise, la fel ca şi altă dată, că reclamele sunt de multe ori înşelătoare. Acolo începuse totul. Sună-mă şi te vei convinge! Stela oprise maşina şi îl invitase să urce, un gest greu de înţeles retrospectiv. Şi acum iat-o acolo, la biroul recepţiei, stând de vorbă cu recepţionerul, în timp ce în stânga ei, la distanţă de doar trei palme, un poliţist în uniformă se întreţinea cordial cu cel de-al treilea recepţioner. Îşi aminti de întâlnirea cu patrula de poliţie de pe şosea, înainte să ajungă aici la hotel. Pentru Stela păruse a fi o întâlnire neplăcută, pe care şi-ar fi dorit mult să o evite. Acum poliţistul care stătea lângă ea, poate acelaşi din patrulă, poate altul, era total absorbit de discuţia cu hotelierul şi nu îi dădea Stelei nici o atenţie. Nu la fel de indiferentă era însă Stela, pe care Vadim o văzu aruncând scurte priviri, discrete şi temătoare, spre poliţist.
Ca să fie sincer cu el însuşi, pe Vadim îl lăsa rece orice dezbatere pe tema divorţului. Aştepta cu interes prima cină în restaurantul hotelului, cina de întâmpinare, cum s-ar zice. Dar principala atracţie a serii pentru el era întoarcerea în cameră, târziu după cină, împreună cu Stela, această femeie capabilă de acte de curaj şi de sfidare a destinului.
Poate că şi alţi invitaţi din holul hotelului îl văzuseră pe poliţist şi nu se ştie dacă dăduseră prezenţei acestuia vreo semnificaţie aparte. Cu siguranţă însă că domnul prezentabil care tocmai îşi făcuse apariţia, nu-l remarcase. Să tot fi avut vreo patruzeci şi cinci de ani, era înalt şi slab, puţin adus de spate. Putea fi actor, judecând după dezinvoltura cu care se mişca printre mese, cu aerul că nu îi mai rămăsese nimic altceva de făcut. Jovial, zăbovea câteva secunde pe la câte o masă unde se completau formulare de cazare. Se apleca pe la unul şi pe la altul mimând indiscreţia; sau poate, chiar fiind indiscret, citea câte ceva din ceea ce invitaţii apucaseră deja să scrie în formulare. Ici ridica o sprânceană a mirare, dincolo zâmbea amuzat, încuviinţa dând din cap, sau, dimpotrivă, dacă era întâmpinat cu reticenţă, îşi declina c-un gest retractil, ca un veritabil mim, orice intenţie de a se amesteca în treburile altora. În general, invitaţii nu-l luau în seamă. Totuşi unul dintre invitaţi şi-a ridicat brusc faţa spre el, având aerul că ar fi vrut să profite de interesul pe care „actorul” îl manifesta pentru formularele celorlalţi.
— Presupun că vă interesează îndeosebi rubrica „Motivul divorţului”, i se adresă.
— Presupui bine, dragule!
Cel aşezat se arătă mai degrabă amuzat decât surprins de accentul de familiaritate din cuvântul celuilalt. Drept care găsi de cuviinţă să se adreseze celor din jur, care pentru o clipă îşi întrerupseră scrisul şi îşi ridicară capetele:
— Să nu credeţi că ne cunoaştem! Familiaritatea cu care mi se adresează stimatul meu coleg se explică prin faptul că împărtăşim acelaşi destin: am trăit cu toţii experienţa divorţului! Nu-i aşa... dragule?
— Confirm sută la sută!
— Şi, mă rog, dacă tot te interesează, care motiv al divorţului, după părerea dumitale, ar trebui să-l trecem în formular? Pe cel din sentinţă, sau motivul real?
La care „actorul” răspunse în tonul său teatral:
— Păi dacă există deosebiri între motivul din sentinţă şi cel real, înseamnă că judecătorii nu şi-au prea făcut datoria! N-ar trebui să existe aşa ceva!
— Parcă dumneata nu ştii! i se replică. Nu judecătorii sunt totdeauna de blamat. Uneori părţile cad de acord asupra unui motiv de divorţ inventat. Repet: inventat. Aşa, ca toată lumea să fie pe cât posibil mulţumită. Dar de cele mai multe ori, cum bine ştim cu toţii, avocaţii sunt tartorii! Ei trag sforile, ei pun totul la cale!
Şi, odată subiectul deschis, se găseau destui prin jur amatori de comentarii.
— De exemplu, divorţ pe motiv de părăsire de domiciliu. E un motiv la ordinea zilei, nu? Sunt pline sentinţele de divorţ de „părăsire de domiciliu”. Dar cine stă să cerceteze cine şi de ce a plecat de-acasă? Şi dacă a plecat! E uşor să spui Gata, am plecat, nu mă mai interesează nimica! Întrebarea e: ai plecat de-acasă fiindcă îţi sfârâiau călcâiele după una tinerică? Sau fiindcă nu mai puteai suporta cicăleala de-acasă?
— Mergeţi pe varianta întâi, domnule, şi aveţi şanse nouăzeci şi nouă la sută s-o nimeriţi! interveni o doamnă puţin trecută de prima tinereţe, dându-şi silinţa să nu pară din cale-afară de părtinitoare. Era însă vizibil că îi vedea greu să-şi ascundă pasiunea. — Păi cui îi place să-şi ia lumea în cap? Bărbaţilor, fără doar şi poate! Şi să ne-nţelegem, nu fără ţintă precisă!
Altcineva de prin preajmă, un bărbat încă tânăr, o contrazise, spunând că el personal cunoaşte cel puţin două cazuri în care femeia a fost cea care şi-a părăsit soţul. Şi fără niciun motiv!
— Chiar fără niciun motiv? îl apostrofă doamna un pic trecută de prima tinereţe. Mira-m-aş!
— Se pare că nu fără îndreptăţire ni se cere să declarăm motivul real al divorţului, observă cineva. Fiindcă dacă e să ne luăm numai după una din părţi, bărbaţii sunt întotdeauna capul răutăţilor!
— Să mi se spună mie dacă e cineva sincer când declară motivul real! Totdeauna vezi lucrurile din perspectivă proprie.
— Păi nu asta spuneam şi eu!
— Sper să nu înceapă să facă anchete, ăştia de la Ţărmul Armoniei, spuse un alt domn de lângă cel în vârstă, care în tot acest timp continuase să scrie fără să-şi ridice ochii din formular.
— Doamna Varvara! accentuă cineva care şedea la o masă de lângă perete.
— Da! Doamna Varvara! Aş fi curios dacă ştie cineva cine-i doamna asta Varvara.
— Cert este că doamna Varvara a aruncat un pumn de invitaţii şi văd că toată lumea s-a repezit să le prindă din zbor! Aş fi curios să aflu dacă măcar o singură persoană a refuzat invitaţia. În rest, a pocnit din degete, şi iată-ne cu toţii aici!
— E totuşi o chestie nostimă! râse „actorul” cel deşirat. Trebuie să recunoaştem. Pe lângă că ni se oferă un sejur gratuit la un hotel de cinci stele — şi, s-o spunem pe-a dreaptă, nu în fiecare zi se-ntâmplă aşa ceva — avem o ocazie unică: să stăm liniştiţi pe toată durata sejurului, fără nicio grijă că ne pune coarne consoarta! Deoarece fiind fostă, ne doare-n cot dacă îi face ochi dulci altuia!
— N-aş băga mână în foc că ne doare în cot pe toţi, din principiu, i se replică. De multe ori ne despărţim de nevastă fiindcă nu mai suportăm convieţuirea cu ea, dar nu ne pică deloc bine când aflăm că şi-a găsit un alt bărbat.
— Gelozie retroactivă! rezumă cineva cu satisfacţie. Da, se-ntâmplă şi asta! Şi nici măcar nu sunt cazuri rare.
— Orgoliul masculin! triumfă doamna trecută de prima tinereţe.
La biroul recepţiei nu mai rămăseseră decât doi recepţioneri. Dispăruse şi poliţistul prieten al hotelului. Pentru moment, cei doi recepţioneri nu mai aveau de dat explicaţii şi urmăreau cu interes flecăreala clienţilor din hol, afişând un zâmbet înţelegător.
În hol, agitaţia frivolă ce domnise până atunci era pe cale să se domolească. Pesemne că întrebările incitante din formular îi aduseseră într-o asemenea stare. Cum să răspunzi, rămânând perfect calm şi stăpân pe sine, la întrebări precum aceea privind motivul divorţului?
Şi mai exista o întrebare în formular, ultima, la care cei mai mulţi considerau că e cât se poate de simplu de răspuns: „Personal, pe cine consideraţi vinovat de destrămarea căsniciei dumneavoastră — pe dumneavoastră înşivă, sau pe fostul consort/ fosta consoartă?”
Să fi fost oare, într-adevăr, atât de simplu de răspuns la o asemenea întrebare?
miercuri, 31 mai 2017
Divorţ fericit! (5)*
Capitolul 4
Abonați-vă la:
Postări (Atom)