vineri, 10 august 2007

Geta*

Paul a întâlnit-o pe Geta, întâmplător, într-o cofetărie de pe bulevardul Magheru, peste drum de Universitate chiar lângă Circul de Stat, unde se servea la tejghea. Cofetăria, deşi modestă, avea dever mare aşa că se putea întâmpla oricând să nu recunoşti înăuntru, în veşnica îmbulzeală de acolo, pe cineva cunoscut. Şi totuşi pe Geta a recunoscut-o imediat, cu o tresărire de surpriză, tocmai în clipa când ea, după ce îşi căpătase peste tejghea farfurioara cu prăjitură, se întorcea să-şi caute din privire un loc la una din măsuţele rotunde din colţul dintre vitrină şi perete. La fel şi ea, în clipa când s-a întors a dat nas în nas cu Paul. În ochi cu aceeaşi tresărire veselă de surpriză.

— Ia te uită! Ce întâlnire neaşteptată!

El nici nu apucase să comande, că Geta i-a şi propus să se aşeze împreună la o masă şi să mănânce amândoi din aceeaşi prăjitură care, oricum, pentru ea era prea mare. Trebuia să-şi păstreze silueta, dar uite că nu se putea abţine şi, mult mai des decât s-ar fi cuvenit, dădea iama în prăjituri.

Bineînţeles că primii la care s-au gândit au fost colegii de liceu. Se răspândiseră cu toţii care încotro după absolvire, iar despre mulţi dintre ei nu se mai ştia nimic. În legătură cu asta şi-au amintit amândoi de acel extemporal memorabil din primăvara anului final când, în loc de un subiect din lecţia la zi, doamna Lupaşcu le-a cerut să declare ce profesiune aveau de gând să-şi aleagă şi să explice pe scurt de ce. După care, la lecţia următoare, preferinţele fiecăruia, rând pe rând, au fost discutate în clasă, ceea ce, în cazul câtorva colegi, a stârnit rumoare, dacă nu chiar un haz nebun. De ce? Fiindcă pretenţiile celor câţiva, care, evident, erau dintre cei mai slabi la carte, s-au dovedit a fi — sau au părut a fi — cu totul nepotrivite cu posibilităţile lor.

— Cred că nici nu se aşteptau la o asemenea discuţie cu toată clasa, a fost de părere Paul. Cred că mai degrabă s-au gândit la ceva confidenţial...

— Adică tu eşti de părere, a spus Geta, că doamna Lupaşcu a făcut o gafă.

— Asta n-am de unde s-o ştiu, i-a răspuns Paul. Poate a fost bună intenţia de a ne deprinde să explicăm ceva în public, mă rog, să ne susţinem o idee. Iar dacă nu ne-a prevenit că o să urmeze o discuţie cu toată clasa... despre asta nu ştiu ce să spun. Poate că a vrut să ne stimuleze, cumva, sinceritatea.

— Deci eşti un apărător înfocat al doamnei Lupaşcu, a râs Geta.

— Nu, nici vorbă, s-a apărat Paul, doar că...

— Pariez că nu-ţi aminteşti ce profesiune am declarat eu că mi-aş dori, l-a întrerupt Geta... Instantaneu, pe Paul l-a încercat un sentiment de jenă fiindcă într-adevăr nu-şi amintea...¬ — Asta pentru că tu n-aveai pe-atunci ochi pentru mine, a mai adăugat Geta în ochi cu o lucire de şiretenie candidă.

Privind-o drept în faţă, Paul a constatat cu surprindere că Geta, spunând asta, nu cocheta ci că reproşul ei părea să fie real. În clipa următoare însă a fost cuprins de îndoială, fiind nevoit să recunoască în sinea sa că n-avea cum să fie sigur că Geta nu cocheta. Şi în general că nu avea habar ce se ascunde, de cele mai multe ori, dincolo de cochetăria feminină. Joacă, glumă sau ceva cu bătaie lungă?

— Nu, nu-i adevărat că n-aveam ochi pentru tine, a spus Paul fără să fie câtuşi de puţin sigur că e convingător.

— Atunci spune-mi ce profesiune am declarat atunci că îmi doresc, nu-l slăbi ea.

Cineva în spatele lui Paul, cu o farfurioară în mână, ceru permisiunea să treacă printre masa lor şi masa învecinată căci locul de trecere se pare că era prea strâmt. Paul fu nevoit să de ridice şi să-şi tragă scaunul. Când se reaşeză privirea Getei parcă se mai îmblânzise. Îi spuse:

— Trebuie să recunosc însă că tu n-aveai ochi nici pentru altele. Cel puţin, eu nu cunosc vreo colegă care să te fi cucerit. Deşi au fost vreo două care au încercat.

— Zău? se miră Paul. Vreo două! Cine?

În acelaşi timp însă îi trecu prin minte că mirarea lui era oarecum prefăcută. Realitatea e că la şcoală nu-i displăcuse să fie admirat de la distanţă. La fel şi acum, în studenţie. De fiecare dată însă când se ivea vreo fată dornică să se apropie de el, se retrăgea, devenea distant, fără ca el însuşi să ştie sigur de ce se întâmpla asta.

— Nu crezi că viaţa e mai interesantă cu întrebări rămase fără răspuns? îi replică ea.

Paul fu cât pe-aci să-i spună că Da, e de acord cu asta. Cu condiţia ca la întrebările respective să nu fii capabil să dai un răspuns. Nu să cunoşti răspunsul dar să-l treci sub tăcere. Se abţinu însă de la un asemenea comentariu temându-se că Geta ar putea să-şi facă impresia că el îşi dă aere. N-o vedea pe ea dispusă să intre în detalii, să despice firul în patru. Pe de altă parte însă, dacă era adevărat ce spunea ea, era curios să afle ce colege îl plăcuseră şi el nu prinsese de veste. În loc de toate astea însă, spuse:

— Îmi pare rău dar chiar nu mi-amintesc ce răspuns ai dat atunci la discuţia din clasă.

— Ei nu, am glumit, spuse Geta conciliantă. Declarasem atunci în extemporal ca vreau să... Începuse deja să mănânce din prăjitură şi îi zâmbi, având grijă ca înainte de asta să-şi treacă limba peste dinţi pentru ca Paul să nu-i vadă dinţii mânjiţi cu cremă de ciocolată... — Parcă a fost vorba că mâncăm din aceeaşi prăjitură. Hai, îndrăzneşte. Ai vreo reţinere? Poţi să iei din partea de care nu m-am atins. Dar să ştii că nu sunt contagioasă. Absolut deloc.

Paul fu din nou nevoit să se dezvinovăţească; în clipa următoare întinse mâna şi luă cu linguriţa, ostentativ, chiar din locul unde linguriţa Getei săpase adânc în prăjitură. Geta îi urmări atent faţa şi păru să găsească în gestul lui vitejesc şi precipitat un nou motiv să se amuze.

— Şi care era profesiunea la care te gândiseşi? reluă Paul. Şi în aceeaşi clipă se gândi că replica ei avea să fie „Ghici!”. Dar se înşelă.

— Sper că n-aţi râs prea tare când am spus ce intenţie aveam, spuse Geta.

— Nu, nu cred, de ce să fi râs? spuse Paul.

— Hai mai ia din prăjitură, îl îndemnă Geta. Ajută-mă să-mi păstrez silueta. Şi reluă după ce Paul mai luă o linguriţă: — Fiindcă am spus că vreau să studiez dreptul.

— Nu mi se pare nimic de râs în asta, spuse Paul simţind că afişează o convingere niţel cam exagerată. De ce să nu studiezi dreptul?

— Păi nu l-am studiat, spuse Geta apăsat.

— Asta-i altceva. Dar nu văd de ce să nu-l fi putut studia.

Geta spuse atunci ceva cu totul neaşteptat:

— Ţie ţi se pare că am corp frumos?

Trecând peste tresărirea din primul moment, Paul îşi aminti instantaneu de poza de grup a clasei lor la absolvire. Şi-o aminti pe Geta aşezată în faţa grupului, în prim–plan, chiar pe pardoseală, aplecată uşor pe-un şold, cu picioarele strânse sub corp şi sprijinindu-se de pardoseală cu mâna întinsă. Erau ea şi încă o colegă, Luli Constantinescu, singurele din clasă purtând uniforme de atlaz negru, într-o vreme când uniformele nu mai erau obligatorii, şi alese în mod vădit, ele două, să ocupe poziţia aceea privilegiată datorită fizicului lor plăcut. Braţul Getei cu care se sprijinea de pardoseală — îşi amintea Paul — era uşor îndoit din cot spre interior, adică invers decât firesc, spre şold, atât era de elastică. Îi spuse Getei:

— Maică-mea te-a remarcat în poză.

Geta îşi miji ochii.

— În care poză?

— Cea de la absolvire. Cu toată clasa şi cu profesorii... Mă rog, o parte din ei.

— A! poza în care stau întinsă pe jos.

— Ei, nu chiar pe jos. Stai aşa, pe-un şold... De fapt, mai mult aşezată, cu picioarele într-o parte.

— Aşa să fie, cum zici tu, spuse Geta. Într-adevăr, n-au binevoit să vină toţi profesorii. Dar nici noi n-am fost toţi. Câţiva nu erau deloc sociabili, ca să nu spun mai mult... Şi adăugă cu un interes plin de însufleţire: — Şi vasăzică aşa, mama ta m-a remarcat în poză!... În ce fel m-a remarcat?

— Păi zicea că ai un... corp frumos. Paul o spusese poticnit şi se grăbi să dreagă impresia de stângăcie: — Şi cu asta cred că ţi-am răspuns la întrebare.

— Ba nu cred că mi-ai răspuns, spuse Geta. Mi-ai spus părerea mamei tale, dar nu şi pe-a ta.

— Se-nţelege că-i şi părerea mea.

— Mie nu mi se pare că-i chiar de la sine înţeles.

— În definitiv, ripostă Paul, de ce ţi se pare atât de important?

— Să aflu părerea ta?

— Şi asta... dar şi să ai neapărat un corp frumos. De ce-i aşa de important? Ştiu că voi femeile vreţi să arătaţi întotdeauna bine, dar...

— Ai fost vreodată într-o sală de judecată? îl întrebă abrupt Geta.

— Nu, nu cred... spuse Paul. Dar poate că am văzut prin filme. Da, sunt sigur că am văzut în câteva filme cum arată o sală de judecată într-un tribunal. De pildă în „Procesul maimuţelor”.

— Am văzut şi eu „Procesul maimuţelor”, spuse Geta. Dar acolo judecătorul şi cei doi avocaţi erau cu toţii bărbaţi. Dacă ai fi fost într-o sală de judecată pe viu, cum s-ar zice, ai fi remarcat că femeile avocat arată bine, fără excepţie. Chiar foarte bine. Sunt drăguţe şi au corp frumos. Şi chiar şi cele mai multe judecătoare arată bine. Până la o anumită vârstă.

— Şi de-asta era important pentru tine să ai corp frumos. Păi ziceai că-l ai.

— Eu n-am spus asta, te-am întrebat pe tine.

— Ştii bine că ai corp frumos.

— Ştiu oare?

— Cu toţii ne cunoaştem calităţile şi defectele, spuse Paul.

— Bine-ar fi să fie aşa, spuse Geta fără să arate vreo umbră de regret că lucrurile stau altfel... Deci mama ta a remarcat că am corp frumos! Asta fiindcă în poză sunt în prim–plan. Dacă n-aş fi stat acolo, cu siguranţă nu m-ar fi remarcat... Şi ce altceva a mai spus mama ta?

— A mai spus că ai o faţă plăcută.

— Şi ai fost de acord şi cu asta?

— Da, bineînţeles!

— Dar despre şcoală n-a întrebat nimic mama ta?

— Ce să-ntrebe despre şcoală?

— Aşa, în general, ce fel de elevă am fost. Sau chestiile astea n-o interesează?

— Nu ştiu... Nu, n-a întrebat. Nu ştiu dacă în general o interesează sau nu.

— Dar dacă ar fi întrebat, i-ai fi spus?

— Ce să-i spun?

— Că n-am prea strălucit la şcoală.

— Ai rămas cu senzaţia că ai fost în conflict cu şcoala?

— Ştii bine că n-am prea strălucit.

— Mie mi-ai părut mai degrabă...

— Cum ţi-am părut?

— Mai degrabă... apatică.

— Apatică! Dumnezeule, Paul, dar tu eşti complet aiurit! Apatică, eu!

Pe Paul izbucnirea ei îl lăsă perplex. Pe moment, nu-i găsi nicio explicaţie. Încercă să şi-o amintească pe Geta în clasă, răspunzând la întrebări, participând la discuţii, dar nu reuşi să reconstituie nimic din toate astea. Singura imagine pe care o păstra despre ea era aceea a unei fete placide, c-un zâmbet abia schiţat fluturându-i neîncetat pe buze, uşor languroasă, care trata notele proaste şi în general eşecurile de la şcoală ca şi cum ar fi privit-o nu pe ea ci o altă persoană, eventual vag cunoscută.

Dar acum avea în faţa ochilor altă Getă, plină de viaţă, exuberantă chiar. Îşi aminti că auzise spunându-se despre fete că se schimbă mult mai timpuriu şi mai profund decât băieţii. Iată acum dovada. Încercă să minimalizeze cele spune mai înainte.

— Ei, poate că n-am folosit cuvântul cel mai potrivit.

Geta se uită lung la Paul c-un zâmbet care îi aminti de zâmbetul ei de la şcoală, uşor dispreţuitor.

— Ce caraghios eşti, Paul.

— Caraghios, de ce?

— Pentru că de când te cunosc am avut tot timpul impresia că trăieşti pe altă lume.

Din prăjitura de pe farfurioară nu mai rămăsese aproape nimic. Geta luă linguriţa care considera ea că i se mai cuvine, adică penultima, şi îl invită pe Paul s-o ia pe ultima. Dar Paul refuză categoric. Aşa că Geta, fără să se formalizeze, fu cea care făcu să dispară şi ultima bucăţică de prăjitură, amintind încă o dată de silueta ei, pe care Paul n-o ajutase să şi-o păstreze. Era în mare formă Geta, şi atunci când vorbea de siluetă cu multă dezinvoltură şi cu un reproş la adresa ei înseşi, mimat dinadins cu stângăcie, nu puteai s-o iei altfel decât ca pe o cochetărie. Urmărindu-i ocheadele indiferente îndreptate către ceva sau cineva din spatele său, Paul se răsuci pe scaun şi observă îndărătul său doi tineri, un el şi o ea, care, cu farfurioarele în mână, probabil pândeau momentul când el şi cu Geta aveau să elibereze masa. Şi fiindcă tocmai terminaseră prăjitura, îi propuse Getei să iasă. Ea însă i se adresă pe un ton neaşteptat de autoritar:

— Să-şi caute alte locuri, noi mai avem de discutat.

Cu adevărat, Geta era de nerecunoscut. Cu interes, dar şi ca un exerciţiu de voinţă, îşi permise s-o fixeze drept în faţă, în tăcere şi fără a fi câtuşi de puţin surprins că Geta îi înfrunta provocator privirea cu acel zâmbet al ei inconfundabil, pe care în zilele de şcoală îl remarcase de departe, iar acum îi era adresat lui în exclusivitate.

— Ce-ţi trece prin cap? îl întrebă Geta fără a avea aerul că o interesează cu adevărat un răspuns de-al său, oricare ar fi fost.

Fără un motiv anume, ochii i se luminară şi zâmbetul ei se lărgi în timp ce îl fixa drept în ochi, lăsând să iasă la iveală o dantură albă, de o regularitate impecabilă, pe care nu rămăsese nici urmă de cremă de ciocolată. Cum altfel! Paul îi remarcă, parcă pentru prima oară, buzele cărnoase, date cu un ruj care avea o anumită strălucire, un ruj pe care fără doar şi poate nu-l găseai pe toate drumurile. Apoi zâmbetul ei se restrânse cumva, buzele îi reacoperiră dinţii pe jumătate; şi la drept vorbind mai tot timpul dinţii ei rămâneau un pic dezveliţi. Asta era o noutate în aspectul ei; Paul nu-i remarcase această caracteristică la şcoală.

— Ai pe cineva, Paul? îl întrebă ea.

Întrebarea iscă în sufletul lui Paul o nelinişte vagă. Ba nu, nu vagă — acută chiar. Răspunse, emoţionat:

— Nu, n-am pe nimeni.

— Aşa mă gândeam şi eu.

Neliniştea persista şi Paul se întrebă de unde venea. Geta era pe cale să devină confesoarea sa, da, asta îi provoca acea nelinişte; care, paradoxal, îi asigura un anumit confort interior, pentru prima oară de când se aşezaseră la masă.

— Da? o întrebă. Era de aşteptat?

— În ce lună eşti născut, Paul? îl întrebă Geta.

Pe Paul întrebarea ei nici nu-l mai miră. Răspunse, dezinvolt:

— În octombrie. Tu?

— Eu sunt născută în mai. Asta înseamnă că sunt mai în vârstă ca tine.

— Şi?

— Şi nimic. A fost o simplă observaţie.

Paul se întoarse să arunce o privire îndărătul său. Nu mai era nimeni care să le pândească locurile. Cofetăria nici nu mai era atât de plină. Spuse:

— Îţi place Buongiorno tristezza?

— Ce-i asta, Buongiorno tristezza?

— Un cântec italian. Îl cântă Claudio Villa.

— A, da, spuse Geta fără un interes deosebit, ştiu că melodiile italiene sunt la mare modă. Cred că am auzit şi de Claudio Villa. A fost ceva pe la Sanremo parcă. Nu?

— Acum doi ani a câştigat marele premiu la Sanremo, cu Buongiorno tristezza.

— Eşti aşa de pasionat de Claudio Villa? Sau în mod special de Buongiorno tristezza?

— Da, îmi place Buongiorno tristezza. Şi mai ales cuvintele. Ba nu, şi melodia. Ambele îmi plac. Vrei să mai luăm o prăjitură?

— Doamne fereşte! strigă Geta atât de tare încât câţiva de prin jur întoarseră capul curioşi spre masa lor. Vrei să mă fac atât de grasă încât să cad pe scenă.

Lui Paul i se păru că n-a auzit bine.

— Care scenă?

— Îţi spun imediat. Dar nu te mai uita atât de speriat în jur. N-o să ne dea nimeni afară. Le-am consumat o prăjitură. Nu trebuie să mâncăm tot timpul ca să avem dreptul să stăm la masă şi să schimbăm câteva cuvinte, nu?

— Joci la un teatru? stărui Paul nerăbdător. Ai devenit actriţă? Atât de repede?

— N-am devenit actriţă, m-am angajat la Teatrul de Comedie, în corpul de balet. Pentru asta n-ai nevoie de licenţă. M-am înscris la un concurs, am dat o probă şi am intrat. Asta-i tot.

Paul nu reuşea să-şi revină din uluire. Şi când te gândeşti că până acum câteva minute Geta i se păruse apatică. Şi nu numai că i se păruse dar i-o şi spusese, când ea, de fapt, se dovedea a fi cea mai întreprinzătoare dintre toţi. E drept, îi păruse apatică atunci, demult, la şcoală. Demult? Dumnezeule, în realitate nu trecuseră decât doi ani! Şi ea deja era lansată pe calea succesului. La ce-i mai trebuia să studieze dreptul? Judecătoarele şi femeile avocat observase ea că aveau, cele mai multe dintre ele, sau poate chiar toate, corp frumos. Dar atunci ce să mai spunem de balerine! De fapt, asta era Geta încă de pe-acuma, o balerină. Deodată dori să afle cât mai multe despre ea, despre cariera care i se deschidea în faţă. Dori să afle când au loc repetiţiile şi câte ore pe zi, la ce oră aveau loc spectacolele şi cât durau. Câte piese de teatru aveau scene cu dansuri sau, mă rog, de balet şi cât durau acele scene? Dacă Geta avea cabina ei la fel ca şi ceilalţi actori. Cu cât timp înainte de spectacol trebuia să fie prezentă la teatru şi ce se întâmpla după încheierea scenei de dans? Aştepta să se termine piesa sau ele, balerinele, plecau din teatru înainte să se termine piesa? Plecau fiecare de capul ei, sau se aşteptau una pe cealaltă şi ieşeau toate odată?

Geta era la rândul ei uimită de interesul pe care i-l trezise lui Paul cu prezenţa ei în trupa de balet a Teatrului de Comedie. Şi mai ales nu se aşteptase ca el să fie interesat de atâtea amănunte. Toate acestea i-l prezentau într-o altă lumină, cu totul nouă faţă de ceea ce îşi amintea despre el de la şcoală.

— Nu cumva eşti pasionat de teatru? îl întrebă ea cu ochi strălucitori. Nu cumva ţi-a trecut prin cap să dai la teatru?

— Nu, nici gând!

— Tot electronica a rămas pasiunea ta?

— Sunt uimit că ţii minte.

— Cum să nu ţin minte dacă erai premiantul clasei! Toţi erau cu ochii pe tine. Vreau să spun, toate fetele. Deşi nu m-ar mira să fi fost şi băieţii, dar din motive diferite, bineînţeles.

— Şi tu...?

— Da, şi eu eram cu ochii pe tine, nu mi-e ruşine să recunosc.

— De ce m-ai întrebat dacă am pe cineva? îşi aminti brusc Paul.

— Păi din acelaşi motiv, fiindcă ai fost ce-ai fost, adică tipul care atrăgea toate privirile. E normal să rămân interesată chiar dacă nu mai suntem împreună, nu crezi? În timp ce tu ai schimbat macazul în ce mă priveşte, parcă aşa se spunea cândva...

Paul nu dădu atenţie observaţiei ei răutăcioase.

— Şi cum se cheamă piesa în care joci?

— „Înşir’te, mărgărite”. E o piesă de Victor Eftimiu. De fapt, un basm.

— Şi, mai exact ce faci în piesa asta?

— Dansez, ţi-am spus. Asta fac.

— Ai un rol, sau dansezi aşa, pur şi simplu?

— Sunt una dintre iele. O slujim pe Vrăjitoare şi o însoţim în pădure pe fata cea mică a Împăratului, Sorina. Adică o însoţim în secret, dansăm în jurul ei, mă rog, şi ne îndreptăm toate către culise, unde e pădurea. Asta se-ntâmplă la sfârşitul actului doi. Povestea e mai încurcată. Vrei să vii să mă vezi? Şi după spectacol ne întâlnim la ieşirea artiştilor, vrei?

Geta îl privi drept în ochi, şi Paul citi în ochii ei mândria de a juca în acel spectacol dar şi o mică teamă că fostul ei coleg dedicat electronicii, fostul premiant al clasei, adică el, ar putea să nu fie interesat de ea. Paul se gândi încă o dată cât de absurd fusese să creadă despre ea că era apatică de felul ei. În realitate Geta trebuie să fi fost o fire mândră încă din anii de şcoală. Şi poate că ţintise de la bun început mult mai departe decât de ei toţi. Şi în plus era femeie. Dar femeie fiind şi văzând cu limpezime ceea ce bărbaţilor le scăpa, ghicea oare emoţia pe care i-o stârnise propunându-i să vină s-o vadă? Şi în plus să se întâlnească după spectacol la ieşirea artiştilor. Bineînţeles că dorea s-o vadă şi că avea să vină s-o vadă. Avea de pe-acum o mulţime de întrebări să-i pună, chiar şi legat de cele câteva cuvinte pe care Geta le i le spusese despre dansul lor, al ielelor, în jurul fetei celei mici a Împăratului.

Ieşind din cofetărie, Geta spuse cu voioşie în glas:

— Vasăzică eşti pasionat de cântecele italieneşti.

Era ca o punte pe care Geta o arunca între ei doi ca să se întâlnească pe tărâmul artei: teatru şi muzică, de ce nu? Teatru, muzică şi dans.

— Ascult în special Buongiorno tristezza, spuse Paul.

— Nu vrei să mi-l fredonezi? îl provocă ea.

Era ea însăşi incitată într-un fel care lui Paul îi dădea fiori. Se aflau în plin bulevard Nicolae Bălcescu, în toată lărgimea lui, şi se îndreptau agale spre spitalul Colţea. Nu, îi era imposibil să fredoneze în locul acela atât de aglomerat, de faţă cu atâta lume. Ar fi vrut să poată s-o facă, dar...

— Măcar cuvintele, insistă Geta. Trebuie să fie cu totul deosebite dacă îţi plac ţie. Tu, care eşti atât de pretenţios. Am să fiu atentă pe scenă cum dansez, să nu greşesc vreun pas.

Lui Paul i se păru că de data asta nu era pură cochetărie feminină şi că Geta avea să fie de-adevăratelea conştientă, acolo pe scenă, de-a lungul întregii scene de dans, de prezenţa lui în sală... Cuvintele? Da, erau deosebite...

Buongiorno tristezza, amica della mia malinconia... Lui Paul i se puse un nod în gât dar, făcând un efort să şi-l învingă, adăugă şi versul următor: La strada la sai, facciamoci ancor oggi compania.

— Seamănă foarte mult cu româna, observă Geta încântată. Am înţeles aproape toate cuvintele.

Se despărţiră la intersecţia dintre bulevardul Nicolae Bălcescu şi bulevardul 6 Martie.

Nu-i spusese Getei că melodiile italieneşti nici n-avea nevoie să le asculte la radio fiindcă oricum îi răsunau în cap, iar uneori chiar îl împiedicau să se concentreze atunci când studia în sala de lectură. Şi mai cu seamă Buongiorno tristezza. Până la cămin auzi neîncetat melodia languroasă, iarăşi şi iarăşi, fără încetare, modulaţiile din finalul unor strofe, şi pe fondul ei o vedea pe Geta dansând pe scenă, fosta sa colegă cu corp frumos şi de o elasticitate a corpului ieşită din comun. Pe numele ei întreg: Georgeta... Melodia devenea o obsesie, de care Paul nu ştia când o să scape...

Buongiorno tristezza, amica della mia malinconia,
La strada la sai, facciamoci ancor oggi compania...

Oare abia în seara spectacolului avea să scape?

Buongiorno tristezza
Torniamo dove un giorno t’incontrai
E dissi di lei: „Mi vuole ancora bene”
E mi sbagliai!...

Sau nici măcar în seara spectacolului n-avea să scape de obsesia melodiei?... Dar, şezând pe locul lui, în sală, cu o garoafă în mână, o aştepta pe Geta să se ivească pe scenă, şi până atunci încerca din răsputeri să intre în miezul acţiunii fiindcă ea era implicată în acea acţiune, nu-şi dădea seama cât de mult şi chiar asta era una dintre întrebările pe dorea să i le pună la sfârşit, când aveau să se întâlnească la ieşirea artiştilor, după ce îi va fi dat garoafa: Erai conştientă — avea s-o întrebe — de drama pe care o trăia Sorina, fata cea mică a împăratului, sau erai atât de concentrată asupra dansului, mă rog, să nu greşeşti niciun pas şi aşa mai departe, încât nici nu luai în seamă desfăşurarea piesei?...

Şi iată şi finalul actului doi, când în scenă intră ielele. Erau şase. Privirea lui Paul alerga neliniştită de la una la alta fiindcă nu reuşea din prima clipă s-o recunoască pe Geta... dar nu, iat-o! ea era. Într-o rochie albă, scurtă, cu poalele zdrenţuite fiindcă, sigur că da, era de fapt o sălbăticiune printre oameni — ielele dispuneau de putere de a vrăji, de a răspândi vrajă, chiar şi acolo pe scenă... N-o văzuse niciodată îmbrăcată sumar, nici măcar la orele de sport, aşa că îi vedea pentru prima oară picioarele goale... Şi braţul acela care în poza de grup se sprijinea de pardoseală şi era îndoit invers, acum făcea mişcări unduioase deasupra capului, în armonie cu celelalte iele, în timp ce dănţuiau în jurul Sorinei, fata cea mică a Împăratului... Privirea lui Paul lunecă de-a lungul braţului ei unduitor ridicat deasupra capului şi îi observă încheietura mâinii care se răsucea cu aceeaşi flexibilitate uluitoare, pe care n-ar fi putut s-o aibă niciun bărbat din lume, şi degetele măiestrit curbate ca la Graţiile din Primavera lui Boticelli de care, nu cu mult timp în urmă, nu-şi putuse dezlipi ochii minute în şir, dacă nu ore, într-un album despre Quattrocento-ul italian. Şi chiar şi fundalul tabloului — o margine de pădurice şi cerul albastru străvăzându-se printre trunchiuri şi ramurile copacilor pictate frunzuliţă cu frunzuliţă — se asemăna cu decorul pe care îl avea acum în faţa ochilor, înaintea căruia dansa Geta...

Era deja beznă afară fiindcă piesa fusese lungă şi spectatorii ieşeau prin holul luminat à giorno într-o rumoare plăcută de glasuri fiindcă — nu-i aşa? — ce poate fi mai plăcut decât să te desprinzi pentru un timp de lumea reală şi apoi să te întorci la ea luând-o de astă dată cu mai multă detaşare decât înainte de spectacol?... Dar Paul nu mai avea în acel moment nimic comun cu spectatorii care străbăteau holul luminat şi ieşeau în stradă, umplând trotuarul şi stând de vorbă în linişte şi totuşi cu însufleţire. Nu mai avea nimic comun fiindcă el se postă să aştepte la capătul gangului dintre clădirea Teatrului de Comedie şi clădirea alăturată, unde se afla o cafenea cu mese scoase pe trotuar, unde probabil că poposeau actorii după spectacol, dar pentru Paul era prea puţin important ce făceau ceilalţi actori după spectacol. El aştepta la capătul gangului. Gangul era întunecos şi din el tăcerea adia spre stradă, împinsă de suflul vântului Zefir din Primavera lui Boticelli, acolo în dreapta tabloului, îndreptat spre Cloris, pe care voia s-o fecundeze, să-i insufle rod şi s-o prefacă în zeiţa Flora a primăverii... De când se ridicase de pe scaun, Paul se tot gândise ce să-i spună ca să fie mai mult decât banalul Mi-a plăcut cum ai dansat... Dar cu siguranţa că aveau să intre amândoi în detalii cu privire la piesă, iar ea trebuie că ştia mult mai multe, din culise, din viaţa privată a actorilor sau a balerinelor. Şi dacă tot avea să urmeze o lungă discuţie, poate că nu era chiar de lepădat cafeneaua de alături... Deşi ar fi fost de preferat să se ducă undeva mult mai departe, undeva unde să nu-i deranjeze nimeni... La o cârciumioară la şosea...

Şi iată că Geta ieşea pe o uşă laterală, undeva către capătul îndepărtat al gangului, până unde Paul nu îndrăznise să înainteze ca să poată supraveghea ambele ieşiri, atât cea pentru public cât şi cea a actorilor. Geta se răsucea către cineva din urma ei, apoi acel sau acea cineva ieşea la iveală în gang şi era una dintre colegele ei — Paul nu ştia dacă era una din colegele de dans sau vreo altă actriţă; şi Geta se apropia cu paşi repezi de locul unde o aştepta Paul cu garoafa în mână. Cu un picior pe trotuar deja, Geta aproape că trecu de el fără să-l observe dar făcu asta numai fiindcă voia să-şi ia rămas-bun de la colega ei nu într-un loc atât de strâmt cum era gangul, ci pe trotuar, şi abia după aceea, după îndepărtarea colegei, îl luă în seamă pe Paul. Făcu un pas spre el zâmbindu-i şi Paul observă ca era îmbrăcată altfel decât în ziua când se întâlniseră întâmplător la cofetărie; purta un pardesiu de stofă fină, iar faţa... Demachiat fu cuvântul care îi veni lui Paul în minte. Faţa ei fusese demachiată, de bună seamă şezând la măsuţa cu oglindă mare şi înconjurată de beculeţe, cum văzuse prin filme, iar demachierii îi urmase de bună seama crema de faţă, pudra, rujul pe care îl ştia sau poate altul de o calitate şi mai bună. Faţă de cum era ea îmbrăcată şi aranjată, Paul se simţi ca un sărăntoc...

Iar ceea ce urmă se derulă cu o repeziciune neprevăzută. Până să apuce să-i dea garoafa, un individ se ivi lângă ei ca din pământ, de fapt lângă ea, lângă Geta, şi nici nu l-ar fi băgat în seamă pe Paul dacă Geta nu i-ar fi prezentat în mare grabă unul altuia: — Un prieten... Un fost coleg de liceu... Şi cam asta a fost tot. Individul, un tip spilcuit, cu un corp atletic care se ghicea sub îmbrăcămintea croită impecabil, nu-i mai dădu lui Paul nicio atenţie ci, sigur pe sine, cu o autoritate desăvârşită, i se adresă Getei:

Cina sau Trocadero? Tu alegi.

Oare Geta pe care îl alesese dintre cele două restaurante de lux? Paul nu-şi mai amintea în timp ce străbătea strada Lipscani în drum spre cămin. Constată că nu mai avea în mână garoafa, ceea ce ar fi trebuit să însemne că i-o dăduse Getei şi că Geta o acceptase, dar nu-şi mai amintea momentul când se întâmplase asta. Iar melodia italienească nu numai că nu-i mai cânta în cap, dar nici nu şi-o mai amintea. Geta îl îndemnase să i-o fredoneze. Ce bine că refuzase. Îl pusese apoi să-i spună măcar cuvintele, sau, mă rog, câteva dintre ele, şi pe acestea Paul şi le amintea: Buongiorno tristezza, amica della mia malinconia... Era doar începutul. Îşi continuă drumul pe strada Lipscani, aproape pustie, care avea să-l scoată în Piaţa Sfântu Gheorghe, pe care avea s-o străbată în tăcere, afundându-se apoi în labirintul străduţelor vechi de dincolo de piaţă, pe care le cunoştea ca-n palmă.

***

*Din volumul de povestiri Manechine