duminică, 8 octombrie 2017

„Atmosferă”, sau naraţiune?

La sfârşitul anilor patruzeci şi începutul anilor cinzeci, cărţile pe care le citeam, copil fiind, erau, vrând-nevrând, sovietice. Multe din ele — cu siguranţă prea multe. Printre altele, cumpăram cărticele ieftine, de ştiinţă popularizată, din care aflam că cei mai mari savanţi şi inventatori ai lumii au fost de fapt ruşi. Celelalte, cele de ficţiune, erau, în cea mai mare parte, cu şi despre pionieri — cei sovietici, desigur. E aproape de necrezut cât de multe mi-au rămas în amintire din acele cărticele moralizatoare, sortite uitării. N-am reţinut titluri şi nume de autori, cu excepţia unuia singur: Valentin Kataev. Ba chiar doi: şi I. Şur, care scria despre ştiinţă — ştiinţa sovietică atotbiruitoare.
   Într-una din acele cărţi — fără titlu şi fără autori — era vorba de un băiat care urma să-şi petreacă o parte din vacanţa de vară la bunici, într-un sat de stepă; băiatul era foarte nefericit din această pricină, fiindcă se aştepta să se plictisească acolo de moarte: ce putea să vadă şi ce putea să se întâmple într-un sat de stepă? Şi când colo, iată că eroul nostru are parte în acel sat de o mulţime de întâmplări palpitante. Singura pe care mi-o amintesc este cea legată de o furtună de vară, care se abate pe neaşteptate asupra satului, iar el, băiatul de la oraş, se vede în situaţia de a sări să le dea o mână de ajutor sătenilor, mă rog, colhoznicilor, care, în mare grabă, trebuie să pună la adăpost, acoperind cu prelate, recolta de grâu proaspăt cules... Într-o altă povestioară, din aceeaşi carte, cred, era vorba de o tabără unde are loc o întrecere pionierească: cine îşi sapă mai repede lotul repartizat pentru a fi cultivat. Eroul, ahtiat de victorie, recurge la un şiretlic: se scoală după ora stingerii şi vrea să ia avans lucrând la lotul său în timpul nopţii. Spre stupoarea sa însă — şi a celorlalţi — dimineaţă constată că, încurcând din cauza întunericului reperele ce delimitau loturile, a săpat pe lotul altui competitor.
   Îmi amintesc apoi de plăcerea cu care am citit o carte cu povestiri vânătoreşti. Tot de un autor sovietic, dar... Una din povestiri avea titlul Umb... sau poate era vorba o altă onomatopee asemenea, menită să redea zgomotul surd pe care îl produce o bulboană din apa unui râu adânc. Mai mult nu îmi amintesc din ea, decât că din întreaga povestire se degaja un mister tulburător... Într-o altă poveste de care îmi amintesc era vorba de o vânătoare de tigri, unul din participanţi fiind un trăgător de elită. Pe teren, având în cătare fiara care se tot apropie, ameninţătoare, vânătorul, cu calmul trăgătorului de elită, trage un foc, apoi un al doilea, urmat un al treilea. În zadar. Imperturbabilă, fiara continuă să se apropie. Să fi greşit ţinta, el, trăgătorul de elită? Tigrul face saltul final asupra vânătorului, pentru ca abia atunci să se prăbuşească mort peste şanţul în care acesta era adăpostit: toate cele trei gloanţe trase — constată după aceea tovarăşii de vânătoare — nimeriseră în trupul bestiei... În sfârşit, într-o a treia povestire pe care mi-o amintesc era vorba de un profesor care, aflat în vacanţă, vânează singur pe un ostrov îndepărtat. La un moment dat răsună o detunătură; de pe mal profesorul este zărit prăbuşindu-se. Este găsit cu fruntea străpunsă de o vergea de metal. Se porneşte imediat o anchetă criminalistică, însă se constată în final că nu există niciun asasin: vergeaua care îi străpunsese fruntea fusese cea cu care profesorul îşi curăţase puşca de vânătoare, şi care îi fusese proiectată în frunte de detonarea unui cartuş uitat pe ţeavă.

    Aceste amintiri despre lecturile mele vechi de mai multe decenii îmi reînvie în minte veşnica dilemă a abordării ficţiunii: atmosferă, sau naraţiune? Cuvinte sau fapte? Ştiu, mulţi ar răspunde: una nu o exclude pe cealaltă. Poate că aşa ar fi, dacă n-aş fi de fapt tentat să restrâng sfera faptelor la cele esenţiale: fapte memorabile şi, de ce nu, şocante. Faptul că mi-au rămas atât de viu întipărite în amintire repere narative din lecturi din vremea copilăriei l-aş putea atribui memoriei afective, dacă nu ar exista şi altele de dată mult mai recentă, aproape la fel de pregnante. Dino Buzzati (din care citez din memorie) se arăta dezamăgit de tentaţia multor scriitori de a scrie despre lucruri care nu au relevanţă pentru alţii, care — spune scriitorul italian — nu îi interesează decât pe ei înşişi. E adevărat, se spune: scrie despre ce ştii mai bine. Dar asta înseamnă să îndrăzneşti mai puţin. Poate prea puţin. Dând prioritate faptelor, neglijăm oare atmosfera? Nu sunt convins că trebuie să rezistăm tentaţiei de a crea atmosferă. Dar în definitiv, faptele pot genera prin ele însele atmosferă, mai mult, poate, decât podoabele stilistice. Şi cu siguranţă mai durabilă. Dovadă: lecturile mele din copilărie, din a căror amintire se recreează şi astăzi atmosfera ce m-a încântat cu atâţia ani în urmă.

miercuri, 23 august 2017

Divorţ fericit! (11)*

   Capitolul 7 (2)

În clipa când se afla în faţa ei şi Elvira** îi accepta invitaţia, domnul Colobreja era conştient că deja pierduse o bună parte din simpatia publicului, câştigată cu trudă pe estradă. Putea să-l numească public, nu-i aşa? O surprinse pe Elvira — care se aştepta la cu totul altceva — când, pe ringul de dans, începu prin a-i vorbi de scările de incendiu ale hotelului.
   — Azi-noapte n-am dormit prea bine. Printre altele m-am uitat pe fereastră afară şi am văzut că hotelul n-are scări de incendiu.
   — Şi de ce credeţi, îi replică Elvira, că asta e o chestiune care mă priveşte pe mine?
   — Am vrut doar să deschid discuţia, glumi el, galant. De fapt mă gândeam că scările de incendiu ajută la tot felul de escapade, inclusiv dintr-o cameră într-alta, care altfel n-ar fi posibile. Ca toate lucrurile pe lumea asta, fiecare lucru bun are şi un revers pervers!
   — Aveţi o imaginaţie bogată, îi făcu Elvira un compliment ironic. Văd că vă pricepeţi şi să versificaţi. Eu tocmai mă pregăteam să vă dau o explicaţie de ce cred eu că nu există la acest hotel scări exterioare de incendiu. Pentru că iernile pe aici presupun că sunt aspre şi practic toată iarna asemenea scări, care, din câte ştiu, sunt făcute din fier, ar fi acoperite cu chiciură. Şi deci ar fi un real pericol pentru cei ce s-ar încumeta să le folosească. Inclusiv pentru escapade, domnule Colobreja.
   Dansară câteva măsuri fără să-şi mai vorbească, şi domnul Colobreja savură sonorităţile nostalgice ale saxofonului. Asta i se vedea pe faţă.
   — Mă gândesc cu groază la ce prostie era să fac, spuse el când consideră că tăcuse destul.
   — Ce prostie, domnule Colobreja?
   — Era cât pe-aci să refuz invitaţia. Mă refer la invitaţia de a veni aici la Ţărmul Armoniei.
   Un moment, răsucindu-se în timpul dansului, Elvira îl zări pe Vadim. Aşezat în continuare la masă, o privea cu o fixitate mohorâtă.
   — De ce s-o refuzaţi, domnule Colobreja? se întoarse ea din nou spre partenerul de dans, acordându-i atenţia cuvenită.
   — Păi nu ştiam cine e individa aia, nu auzisem de ea. Doamna Zenobia, cică. Habar n-aveam de ea şi invitaţia ei, felul cum era formulată, nu-mi inspira deloc încredere.
   — Nu v-aţi gândit de la început că poate fi o... escapadă pentru dumneavoastră?
   Domnul Colobreja izbucni în râs. De la distanţă Vadim observă că era un pic mai scund decât Elvira, cu un deget sau două. Şi îl dispreţui din toată inima, ca de altfel şi mai înainte, în timp ce se dăduse în spectacol pe estradă.
   — Tocmai de aceea ziceam că era cât pe ce să fac o prostie. Dacă nu dădeam curs invitaţiei, nu aveam plăcerea să vă cunosc pe dumneavoastră.
   Pe jumătate atentă la spusele lui, Elvira se uită din nou la masa lor şi de astă dată îl văzu pe Vadim singur şi posomorât. Domnul Marinescu şi cu doamna Mircioiu dispăruseră; probabil se aflau şi ei undeva pe ringul de dans.
   — Vă aprindeţi uşor, domnule Colobreja, îi reproşă ea cu o voce incoloră.
   — Aveţi dreptate, doamnă Pascu.
   — Văd că ştiţi şi cum mă cheamă.
   — V-am remarcat încă de pe holul recepţiei, când v-aţi dus să vorbiţi cu recepţionerul, ieri după-amiază. Ziceam că aveţi dreptate: chestiile astea din trecut n-ar trebui să ne afecteze prea tare.
   — Nu vă pare rău că aţi lăsat-o pe Mihaela singură la masă? Sau şi ea e deja trecut?
   — Ce-aş putea să vă răspund? Din păcate, doamnă dragă, la vârsta mea nu te mai desparţi chiar aşa uşor de trecut. Dar nu v-am întrebat cum se face că şi dumneavoastră vă aflaţi aici. Aţi primit invitaţie? Sau partenerul dumneavoastră a primit.
   — Nu, eu am primit invitaţia.
   — Deci aveţi şi dumneavoastră un divorţ pe conştiinţă.
   — Nu unul, ci două. Dar dumneavoastră, domnule Colobreja, se pare că aveţi patru divorţuri pe conştiinţă.
   — E un fel de a spune, dragă doamnă. Eu nu am niciun divorţ pe conştiinţă. Şi ştiţi de ce? Pentru că niciodată n-am fost însurat cu patalama la mână. Dacă aţi fost atentă — şi nu mă îndoiesc că aţi fost — am spus acolo pe estradă că nu pun mare preţ pe acele certificate. Care certifică, ce? Dacă e să promiţi ceva, o faci în faţa lui Dumnezeu.
   — Dumneavoastră aţi promis de fiecare dată în faţa lui Dumnezeu?
   — Hm. Sesizez ironia dumneavoastră, doamnă Pascu. Dar, ştiţi, în faţa lui Dumnezeu promiţi numai ceea ce consideri că e foarte important.
   — Sunteţi credincios, domnule Colobreja?
   — Da, doamnă Pascu. Nu mă sfiesc să recunosc că sunt credincios. Profund credincios.
   — Constat că asta vă dă un sentiment de putere.
   — Ce vreţi să spuneţi?
   — Decideţi de unul singur ceea ce e foarte important şi ce nu e.
   — Dar cum aţi vrea? Să decidă alţii pentru mine?
   — Părinţii dumneavoastră au fost divorţaţi?
   — Părinţii mei? exclamă surprins domnul Colobreja. Dacă au fost divorţaţi? Doamne fereşte! Pe părinţii mei, cât au trăit nu că nu i-am auzit niciodată certându-se între ei, dar nici măcar adresându-şi vreun reproş. Domnul Colobreja râse hâtru: Asta vă ajută să vă susţineţi argumentaţia, presupun! Nu ştiu cum se face că, într-adevăr, fiind invitaţi la un sejur sub deviza „Divorţ fericit!”, nu facem decât să vorbim de divorţ. În afară de divorţ, mai există şi dragoste, dragă doamnă Pascu!
   — E tematica întâlnirii, domnule Colobreja. Trebuie să ne conformăm. De altfel, dincolo de orice obligaţie, mi se pare şi interesant.
   — Zău? Interesant? Ei bine, o să aveţi ocazia să vă expuneţi filozofia pe estrada lui Gemi! glumi el.
   — Îmi pare rău, domnule Colobreja, n-am să vă fac plăcerea asta?
   — Deci dacă vă invită Gemi, îl refuzaţi?
   — Da.
   — De ce? Aveţi emoţii să apăreţi în faţa publicului? Sau aveţi ceva de ascuns?
   — Un cadavru, domnule Colobreja, asta am de ascuns, rosti ea cu o limpezime rece.
   Domnul Colobreja se holbă la ea consternat şi încetă să-şi mişte picioarele. Faţa începu să i se zbârcească în încercarea de a o da pe zâmbet. Nu reuşi şi se întoarse fără voia sa la consternare.
   — Vânătăile de sub ochelari? încercă el, nesigur, să ghicească.
   — Am fost în legitimă apărare, îl anunţă ea. Aşa că nu vă faceţi griji. Poliţia n-o să vină să mă ia. Iar dacă dumneavoastră sunteţi sau nu în pericol, încă nu-mi dau seama.
   Deja nu mai dansau. Masa lor era acum goală: Vadim dispăruse şi el.

   — Apreciez gestul tău de a fi venit cu mine, îi spuse Carmen lui Andrei cu blândeţe obosită în glas. Dansau împreună pe ringul de dans. Şi fiindcă el nu-i răspunse, continuă: Azi-noapte ai fost la fel de tăcut. Să nu crezi că am avut sau că am vreo aşteptare. Ca să fiu sinceră, atunci când te-am invitat, în tren, nu credeam că ai să accepţi. Drăguţ din partea că ai venit totuşi. Andrei continua să tacă. — Nu te simţi obligat să stai tot timpul cu mine. Invită şi pe altcineva la dans dacă îţi face plăcere.
   — Nu mai vorbi prostii, Carmen, ripostă el ursuz. Bineînţeles că pot să invit pe oricine vreau. Nu trebuie să-ţi cer ţie voie. Dar la vârsta mea nu strică puţină decenţă.
   — Să înţeleg că la vârsta de cinzeci şi opt de ani n-a fost nevoie de prea multă decenţă.
   — E nevoie de decenţă la orice vârstă.
   — Te înţeleg, Andrei. Am fost furioasă la început, dar într-un an, doi, trei, mi-a trecut. Acum înţeleg că pentru tine a fost o şansă pe care n-aveai voie s-o ratezi. Aşa e?
   Carmen se uită în jur, la mesele cu veioze, văzu chelnerii aplecaţi pe lângă puţinele persoane rămase la mese, se uită la feţele celor din jurul ei, de pe ringul de dans, dintre care multe începea să le cunoască şi îşi spuse că poate făcuse o alegere bună acceptând invitaţia la Ţărmul Armoniei. Urma încă o zi plină, sâmbătă, şi ziua despărţirii, duminică, probabil după-amiază. Cine ştie câte se mai puteau întâmpla.
   — Şi când te-ai întors în ţară, Andi?
   — Acum doi ani.
   Carmen se simţea bună şi iertătoare şi totodată invadată de o curiozitate calmă şi inofensivă. Niciodată nu mai trăise aşa ceva. Era parcă un fel de magie.
   — Deci ai stat zece ani cu ea.
   — Nouă. Un an am mai zăbovit prin Louvain după ce ne-am despărţit.
   — Noi doi am fost împreună douăzeci şi nouă de ani. Cam mult, nu?... Laurenţiu te-a vizitat acolo. Am înţeles că o singură dată. Iar Mircea niciodată. Nu ştiu, poate s-a ferit să-mi spună mie.
   — Uneori copiii sunt mai moralişti decât părinţii.
   — Nu ne înţeleg, nu-i aşa? Nu înţeleg nevoia noastră de schimbare.
   — Da, Carmen, ai tot dreptul să fii ironică.
   Ea râse moale.
   — Spune-mi, Andi, tot tu ai fost acela care a părăsit-o? Sau ea te-a părăsit pe tine?
   — Văd că judeci în termeni de orgolii. Are vreo importanţă cine pe cine a părăsit? Parcă orgoliul era atributul bărbaţilor. Cel puţin aşa se pretinde.
   — Da, aşa e, orgoliul e atributul bărbaţilor... Spune-mi, Andi, ai avut în vedere stabilitatea?
   — Te referi la perioada cât noi doi am fost împreună?
   — Ar fi culmea să mă întorc cu gândul la ce a fost între noi doi. Ştiu foarte bine cum erai tu pe vremea aia.
   — Chiar ştii? Fiindcă eu nu sunt sigur că ştiu cum am fost.
   — Da, ai dreptate. Nu prea ştiu cum erai în realitate. Dacă ştiam, n-aş fi fost luată prin surprindere când ai venit să-mi spui că gata, ne despărţim.
   — Crede-mă, Carmen, că şi pentru mine a fost o surpriză.
   — Sper că n-ai să-mi spui că regreţi.
   Andrei avu o ezitare de câteva momente înainte de a-i răspunde:
   — Nu... Nu regret. Nu vreau să fiu fariseu.
   — Mă întrebam dacă ai avut în vedere stabilitatea cât ai fost cu... cea nouă.
   — Îi eviţi numele, nu? Ai o repulsie să i-l pronunţi.
   — Nu, nu i-l evit. Şi n-am nicio repulsie...
   — Nu, Carmen, nu m-am gândit la stabilitate. Nu în mod special. Cred că a fost aşa cum ai spus tu: era ultima mea şansă. Doar că aş mai adăuga: şansă să mai simt încă o dată în viaţă fiorul iubirii. Dacă nu îţi par cuvinte prea mari.
   — În gura ta, sunt într-adevăr cuvinte... neobişnuite. Dar, ce să spun, tu ştii mai bine. Şi acum crezi la fel?
   — Un eşec nu invalidează pasul care a dus la el. Nu neapărat.
   — Bravo, Andi! Bine spus! Asta înseamnă să fii optimist!
   — Ai de gând s-o ţii tot în ironii?
   — Bine, Andi. Vrei să ne întoarcem la masă şi să dăm comanda pentru seara asta?
   El nu-i răspunse; îi ocoli privirea întrebătoare aţintită spre el. Carmen zâmbi. Nu simţi nevoia să-şi ascundă mica satisfacţie:
   — Să înţeleg că îţi face totuşi plăcere să stăm un pic de vorbă?
   El continua să tacă în timp ce dansa ca un mecanism în ralanti, deşi Carmen îşi amintea că pe vremuri fusese un bun dansator. Şi cam asta era tot ce îşi amintea din trecutul lui — al lor. Îl simţea incapabil să refacă punţi, şi măcar dacă ar fi trebuit doar să le refacă; dar nu, punţile nu mai puteau fi refăcute pentru că nu mai existau; doar să reia totul de la zero. Dar ea? Carmen se întrebă dacă ea ar fi fost capabilă să reia totul de la început. Incapacitatea pe care o găsea în interiorul ei îi crea o stare a amară nostalgie. Îl întrebă pe Andrei ce ar face dacă ar fi pus în situaţia de a se confesa pe estrada lui Gemi.
   — Poate că aş putea lega câteva cuvinte, dacă n-aş avea încotro. Doar generalităţi. În niciun caz n-aş putea intra în detalii, aşa cum am văzut că a făcut cuplul ăla... am uitat cum ziceau că-i cheamă...
   — Marinescu, parcă. Şi doamna Mircioiu, îl ajută Carmen.
   — În niciun caz n-aş intra în amănunte.
   Carmen mai încercă un pas în adâncimea tabloului decolorat al trecutului lor, şi noi imagini îi veniră în minte. Andrei fusese sobru toată viaţa, la fel cum era şi acum. Dar sub scoarţa lui sobră se ascundea un împătimit al femeilor. La început nu făcuse legătura. Şi-l aminti pe Andrei în ziua aceea, cu ani în urmă, în tinereţea lor, când şedeau cu toţii la masă, ei doi şi oaspeţii lor, şi la un moment dat, nitam–nisam, Andrei îşi lăsase capul în poala Suzanei, de faţă cu Gelu, soţul ei. Care nu avusese nicio reacţie. Gestul se dorise a fi unul inocent şi chiar aşa îl şi luase Carmen la acel moment. Totuşi, mânată de curiozitate, urmărise cu coada ochiului expresia feţei Suzanei; nici măcar nu-l tachinase, ceea ce pe bună dreptate putuse părea suspect; i se năzărise că întrezăreşte pe faţa ei tentaţia cu greu înfrânată de a-şi lăsa mâna pe obrazul lui Andrei şi a-l mângâia. Cu siguranţă că asta ar fi făcut dacă ar fi fost numai între ei doi; cu toate că nu observase înainte de acel gest niciun semn de apropiere sau de familiaritate între cei doi. Da, asta era cu Andrei: nu ştia să reziste tentaţiilor. De bună seamă că asta se întâmplase şi cu Sanda; altfel nu se putea explica modul abrupt — şi brutal — în care îi adusese la cunoştinţă, cu doisprezece ani în urmă, hotărârea lui de a cere divorţul.

   Nimeni nu părea să fi observat ce se întâmplase în acea noapte. Pe nimeni dintre invitaţi nu auzise aducând în discuţie oprirea ambulanţei la intrarea în hotel; nici Gemi, pe estradă, nu suflase o vorbă despre incident. În loc să se obişnuiască treptat cu gândul că nu fusese decât un fapt banal şi că la oricare hotel din lume se putea întâmpla ca unui client sau poate cuiva din personalul hotelului să i se facă rău şi să fie nevoie să fie chemată salvarea, pe Vadim sosirea ambulanţei în toiul nopţii îl rodea tot mai tare. La un moment dat se ridică de la masă — că tot era el singur — şi se duse glonţ la biroul recepţiei, unde îi făcu semn recepţionerului să se apropie.
   — Spune-mi, te rog, am avut vreo urgenţă azi-noapte? îl întrebă.
   Recepţionerul îşi îngustă ochii.
   — Ce fel de urgenţă, domnule?
   — Păi, medicală, care alta! I s-a făcut cuiva rău şi a avut nevoie de îngrijiri medicale?
   — Nu, domnule, eu unul n-am cunoştinţă de un asemenea incident neplăcut. Dar de ce credeţi că s-a întâmplat azi-noapte aşa ceva la noi în hotel?
   — Pentru că la ora trei şi jumătate am văzut pe fereastră cum o ambulanţă a oprit la intrarea în hotel. Iar din ambulanţă au coborât doi indivizi în halate albe, un bărbat şi o femeie.
   Recepţionerul îşi luă o figură de-a dreptul speriată.
   — N-nu, domnule. Vă repet, nu am cunoştinţă de aşa ceva. Categoric, nu!
   — Poate ştie vreunul din colegii dumitale.
   — Nu, domnule. Sigur nu ştie niciunul din colegi. Dacă ştia, mi-ar fi spus şi mie negreşit, fiindcă eu sunt cel care eventual trebuie să dea explicaţii clienţilor, cum sunteţi dumneavoastră, domnule. Şi cele două persoane pe care spuneţi că le-aţi văzut coborând din ambulanţă, acel domn şi acea doamnă în halate albe, au intrat în hotel? Poate n-au intrat. Poate că au avut treabă doar în parcarea hotelului. Sau poate că cineva din parcare i-a chemat.
   — Cum să-i cheme, dacă ziceţi că în zonă nu avem semnal?
   — Aveţi dreptate, domnule, recunoscu spăsit recepţionerul. Nu aveau cum să-i cheme. Cine ştie, poate că n-au avut treabă cu nimeni de la hotel. N-am idee, domnule.
   — Ciudat. Sper că nu mă suspectezi că am avut o vedenie. Sau că am visat.
   — Departe de mine gândul să vă suspectez de aşa ceva, domnule. Dar mă gândesc că poate... I-aţi văzut cu ochii dumneavoastră intrând în hotel?
   — Fără doar şi poate.
   — Din camera dumneavoastră?
   — Absolut!
   — Vă rog să aveţi amabilitatea să-mi spuneţi ce cameră ocupaţi, domnule.
   — Da’ dracu’ mai ştie! Ce crezi că m-am uitat? M-am lăsat călăuzit de doamna Pascu, asta e, amice, dacă chiar vrei să-ţi spun tot!
   Recepţionerul îl privi cu atenţie.
   — Aaam înţelees, tărăgănă el cuvintele, în stilul profesioniştilor care au frecvent de-a face cu clienţii şi sunt educaţi să nu le pună nervii la încercare. În cazul ăsta, dumneavoastră staţi în camera 333. Păi dacă-i aşa, vă spun că n-aveaţi cum să le vedeţi pe acele persoane de care spuneţi intrând în hotel, pentru că din camera dumneavoastră... Daţi-mi voie să vă explic, preîntâmpină recepţionerul, cu calm, izbucnirea de mânie a lui Vadim... Pentru că din camera dumneavoastră nu se vede intrarea principală a hotelului.
   — Ei, cum dracu’ nu se vede! lăsă Vadim frâu liber enervării. I-am văzut cu ochii mei! Nu încerca să mă prosteşti!
   — Să vă spun ce-aţi văzut, domnule, îi explică politicos recepţionerul. Le-aţi văzut pe cele două persoane coborând din acel vehicul, mă rog, ambulanţă, şi îndreptându-se către intrare. Dar nu le-aţi văzut intrând, pentru că din camera dumneavoastră, vă repet, nu se vede propriu-zis uşa de intrare. Probabil că se vede corpul de clădire unde este intrarea, dar nu şi uşa.
   — Adică cei doi să fi mers până în apropierea uşii şi apoi s-o fi cotit într-o parte.
   — Exact, domnule. Orice este posibil. Daţi-mi voie să vă sugerez ceva. Întrebaţi-o pe doamna Pascu.
   — Pe naiba! Doamna Pascu dormea dusă.
   — Dormea, domnule?
   Lui Vadim i se păru că întrezăreşte în ochii tânărului recepţioner o licărire de ironie.
   — Nu-mi rămâne decât să vă urez să vă simţiţi bine în continuare la noi. Şi nu vă faceţi griji. Nimeni dintre onorabilii invitaţi ai doamnei Zenobia nu va avea de suferit. Divorţ fericit, domnule! Vă mai pot fi de folos cu ceva?

   Întorcându-se de la dans, Bruno se aşeză la masă în mare vervă odată cu Otilia, fără nicio intenţie să-şi ascundă dispoziţia neaşteptat de bună; cu atât mai mult cu cât prezenţa lui la Ţărmul Armoniei se datora întâmplării pure.
   — Fato, văd că ne potrivim la dans la fel de bine ca şi la... ştii tu! Întinse mâna după mapa cu meniul. — Ei, ia să vedem, ce mâncăm? Sper să n-o sărăcim pe doamna Zenobia dacă alegem ceva super! Apropo, primul lucru pe care am s-o întreb când o să apară aici în restaurant o să fie: Ia spuneţi, stimată doamnă, aveţi mulţi bani? Cam câţi bani aveţi, dacă nu-i un secret!
   — Indiferent câţi bani are, fu de părere Otilia, cred că-i o doamnă generoasă.
   — Da? Aşa crezi tu? Mă rog, s-ar putea să ai dreptate. Întrebarea mea e: cum se face că aruncă cu banii în dreapta şi-n stânga? Ce urmăreşte de fapt?
   Îşi ridică privirea şi îi zări pe comesenii lor Andrei şi Carmen Văduva pe ringul de dans.
   — Nu prea pare în formă astăzi amicul nostru. Se vede de la o poştă că n-a mai făcut sex de ceva vreme.
   — Zău? strigă ea înveselită. E chiar aşa de vizibil?
   — Pentru un expert! se împăună el glumind îngroşat.
   — Dar ea? se interesă Otilia.
   — Ea?... Cum o cheamă? Carmen, parcă aşa zicea... Nu prea ştiu ce să spun, fato. Sunt femei care se pricep să se ascundă destul de bine. Din fericire, tu nu faci parte din categoria asta. Dacă mă uit la tine, pot să ghicesc dintr-un foc că n-au trecut nici douăsprezece ore de când ai făcut sex!
   — Hai, nu te mai da mare! îl temperă ea, îmbujorându-se toată.
   — Ia uite la ea! insistă Bruno entuziasmat. Străluceşte toată! N-a mai rămas nici urmă de crisparea de ieri, când te-am cunoscut.
   — Crispată, eu? Sunt sigură că ţi s-a părut. Poate doar prudentă, cum sunt de obicei.
   — Şi la ce ţi-a folosit prudenţa? atacă el, jubilând.
   Brusc, trecu la ipostaza sa modestă.
   — Mă uit la amicii ăştia ai noştri. Dacă voi femeile ştiţi să vă ascundeţi, la bărbaţi în schimb sare în ochi. În lipsa sexului, unii devin flecari, aruncă în joc puhoaie de cuvinte, doar-doar n-o aduce nimeni vorba de sex. Un fel de megalomanie a cuvintelor, asta se întâmplă. Şi totul ca să ascundă faptul că nu li s-a mai sculat de mult. Dar eu îi citesc dintr-o ochire. Alţii devin duşmani ai sexului. Se-ntâmplă şi aşa. Duşmani înverşunaţi. Mormăie şi bombăne, moralişti nevoie mare. Şi pe ăştia îi miros la fel de uşor.
   — Mai bine vezi ce faci cu meniul ăla! îl apostrofă Otilia. Hotărăşte-te.
   — Bărbaţii nu ştiu să se ascundă, repetă Bruno.
   — Asta-i adevărat, confirmă Otilia.
   Carmen şi Andrei tocmai se întorceau la masă venind de pe ringul de dans.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
**Am schimbat numele personajului Amalia în Elvira.

miercuri, 16 august 2017

Divorţ fericit! (10)*

   Capitolul 7 (1)

Gemi se urcă într-un avânt pe estradă. Mulţi îl considerau încă tânăr. Şi chiar era: depinde doar de tine să te păstrezi tânăr la patruzeci şi cinci de ani. Se prezenta în faţa lor la fel de entuziasm ca şi la prima întâlnire.
   — Aşa-i că v-aţi păstrat locurile de aseară? îi întreabă pe toţi din salon. Ştiu din experienţă că aşa se întâmplă de cele mai multe ori. Oamenii se ataşează foarte repede unul de altul. Şi poate că nu-i vorba numaidecât de sentimente aici. Dar se obişnuiesc unul cu altul, asta-i sigur. La fel şi în căsnicie, nu credeţi? Este ceva rău în asta? Dacă mă întrebaţi, v-o spun cu toată sinceritatea: habar n-am! Să mă bateţi, şi nu am habar. Urmează să mă conving în următoarea mea căsnicie!
   Lumea din salon îi aprecia verva şi râdea.
    — Doamnelor şi domnilor, iată-ne deci în a doua seară! Mai avem seara de sâmbătă... cine mai apucă! glumi el, stârnind un nou cor de râsete. — Rezistaţi, nu? Sunteţi hotărâţi să rezistaţi? Mai mult decât în căsniciile pe care le-aţi ratat?
   La una din mese, o doamnă încă tânără se aplecă spre însoţitorul ei cu destui ani mai în vârstă şi i se adresă în şoaptă, cu o figură gravă care contrasta izbitor cu veselia generală: — Mie nu mi se pare că-i motiv glumă!... Însoţitorul mai în vârstă, care, încercând să-i fie pe plac, se vedea clar că se desprinde cu greu de atmosfera salonului, îi adresă un îndemn discret la răbdare răspunzându-i tot în şoaptă: — Hai să nu ne grăbim, iubito, stai să vedem... În treacăt fie zis, comesenii celor doi şi mai ales ea — o vârstnică — urmări cu interes nedisimulat acel schimb de replici şi, ca orice persoană clevetitoare, se aplecă la urechea consortului ei, căruia îi transmise acestuia remarca sa răutăcioasă: — Ce să facă bietul om dacă şi-a luat una aşa de tinerică! Dacă nu zice ca ea, îi dă papucii pe loc!
   — Ştiu că vă dezamăgesc, spuse moderatorul, dar Doamna Zenobia nu poate să vină nici astăzi. Un cor de murmure dezamăgite se ridică de la toate mesele. Gemi făcu un gest de regret şi zâmbi cu înţelegere. — E prinsă şi astăzi cu nişte treburi urgente, îmi pare rău. Dar vă promit! Vă promit că în cel mai rău caz în cursul zilei de duminică, până la plecare, va fi în mijlocul dumneavoastră şi ne vom bucura cu toţii de prezenţa domniei-sale.
   Chelnerii încă nu începuseră să ia comenzile. Unul dintre invitaţi, un tip destul de tânăr, cu alură de angajat la o multinaţională, se ridică la o masă cu intenţia să se adreseze moderatorului. Gemi îl observă numaidecât şi se opri din discurs.
   — Doriţi să urcaţi pe estradă?
   Tânărul negă cu vehemenţă.
   — Voiam să ştiu doar de ce n-am găsit televizor în cameră. Nici televizor, nici radio. E o întâmplare, sau...?
   Voci de la alte mese — multe voci — i se alăturară plângându-se de acelaşi lucru: n-aveau televizor în cameră. Unde s-a mai pomenit hotel de cinci stele fără televizor în cameră!
   — M-aţi întrebat dacă e o întâmplare că n-aveţi televizor în cameră. Cum vă numiţi, stimate domn? Vă întreb de nume doar aşa, fiindcă e o bună ocazie să ne cunoaştem, nu din alt motiv.
   — Da, mă rog... răspunse tânărul, poate că e într-adevăr o ocazie. Numele meu este Ştreza. Cristian Ştreza.
   — Mă bucur să vă pot răspunde, domnule Ştreza. Răspunsul este: nu, nu-i o întâmplare. După cum aţi fost anunţaţi, aici la Ţărmul Armoniei nu puteţi folosi nici telefoanele mobile. Doamna Zenobia s-a gândit că lumea noastră a celor de faţă e mult mai interesantă decât lumea largă unde ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Aşa că vă roagă — prin mine! — să fiţi de acord să lăsăm la o parte orice contact cu lumea noastră cea banală, de toate zilele, şi, timp de patru zile — doar patru! — să trăim într-o lume mai bună şi mai dreaptă.
   — Adică cum, mai dreaptă? îl întrebă în şoaptă, contrariată, tânăra invitată pe mult mai vârstnicul ei însoţitor, care negreşit i-ar fi putut fi tată, apropiindu-se cu gura de urechea acestuia. Bărbatul ridică din umeri îngăduitor şi neputincios în acelaşi timp şi îi răspunse cu voce coborâtă dar fără să se ferească prea mult de comesenii săi: — Nu ştiu, iubito, o să vedem.
   Hotărârea luată de doamna Zenobia, de care luară cunoştinţă din gura moderatorului, privitor la absenţa televizoarelor din camere, stârni murmure în sală; chestiunea e că nu toate murmurele erau de dezaprobare — unii, nu puţini, chiar se săturaseră de lumea convenţională în care îşi duseseră traiul practic toată viaţa; ceea ce lui Gemi nu-i scăpă.
   — Nu duceţi dorul televiziunilor, dragii mei. Acolo vi se prezintă o lume fabricată. Sau prefabricată, dacă vreţi. Nimic nu mai este autentic în lumea pe care o prezintă televiziunile. Totul este subordonat sexului şi banilor. A! să nu uit: şi rating-ului! Mai ales rating-ului! Daţi-mi voie să nu vă dau amănunte din experienţa mea personală cu televiziunile. Doar atât vă spun: de câte ori am ajuns în studioul unei televiziuni, am fost întrebat ce părere am despre modă, despre timpul liber, despre distracţii, despre... îngăduiţi-mi să folosesc un cuvânt neacademic — despre gagici! Scuze! Scuze!... Nimeni nu s-a arătat interesat de părerea mea despre relaţiile din sânul cuplurilor. În care, în treacăt fie zis, sunt specializat! Sau despre compromisurile pe care le cere un mariaj care ţinteşte departe, despre solidaritatea dintre oameni... Le-aş fi răspuns aşa, dacă m-ar fi întrebat: ce solidaritate? Unde aţi mai pomenit voi în ultimele, să zicem cinci decenii, de solidaritate? Unde aţi mai auzit de... A! vă rog să nu-mi spuneţi că am devenit patetic! De obicei nu mă ţine mult! Şi încă ceva, doamnelor şi domnilor: să nu cumva să-i spuneţi Doamnei Zenobia că am dat distracţia pe vorbe mari! Vorbele mari nu intră în termenii contractului pe care îl am cu agenţia de turism AT şi cu doamna Zenobia personal!
   — Îmi daţi voie să vă contrazic?
   Toate privirile se îndreptară spre tipul în vârstă, cel cu pete de bătrâneţe pe tâmplă. Câţiva, printre care şi domnul Văduva, recunoscură în el pe domnul care îşi completa conştiincios formularul de cazare în holul recepţiei, în după-amiaza sosirii, scriind de zor, cu o expresie de concentrare pe faţă. Alţii îl remarcaseră aşezat la o masă foarte apropiată de estradă, în compania unei june cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai tânără, spilcuit, la gât cu o lavalieră albastră cu buline albe. O figură plină de farmec, cu ochii un pic oblici, în care licăreau luminiţele seducţiilor trecute şi poate şi a celei prezente. Sau a celor prezente.
   Gemi îl întâmpină plin de entuziasm şi făcu un gest larg cu braţul, invitându-l pe estradă.
   — Vă rog să mă contraziceţi, domnule! Vă rog. Abia aştept!
   Bătrânul spilcuit păşi pe estradă şi urcă cele două trepte cu o degajare maximă, de parcă asta ar fi făcut toată viaţa: ar fi urcat pe tot felul de estrade, în faţa publicului.
   — Vreau să-ţi povestesc o întâmplare, domnule. O întâmplare din copilăria mea, acum... hăt, acum mulţi ani.
   — Nu vreţi să ne spuneţi mai întâi numele dumneavoastră, domnule? îl întrerupse moderatorul.
   — Eram sigur că îl ştii! replică cel abia urcat pe estradă.
   — Domnule, suntem un hotel pierdut în creierul munţilor. Eu personal da, vă cunosc. Dar pe de altă parte mă tem că notorietatea dumneavoastră încă n-a ajuns până la toţi invitaţii noştri! îl ironiză Gemi.
   — Eram sigur că aveţi listele până la cele mai mici detalii. Listele cu toţi participanţii, nu?
   — Exageraţi, domnule. Evident că Doamna Zenobia are listele. Altfel, n-ar fi ştiut unde să trimită invitaţiile. Logic, nu? Dar, dacă aţi fost atent aseară, v-am spus că eu nu sunt decât un colaborator ocazional al hotelului şi al agenţiei de turism AT. Ne spuneţi, vă rog, numele dumneavoastră?
   — Sigur, de ce nu. N-am nimic de ascuns.
   — Tocmai!
   — Numele meu este Maxim Colobreja.
   — Foarte bine, domnule Colobreja, vă ascultăm.
   — Mi-am amintit de o întâmplare din copilărie. De fapt, nu una, ci mai multe. Ştiţi, eu, la vârsta mea, am apucat vremurile când lumea se ducea la cinematograf. Filmele veneau în nişte casete, uite-aşa de mari, de tinichea. Iar înăuntru, filmul era pe o peliculă de celuloid. Hm! Pe tinerii din ziua de azi ar putea să-i umfle şi râsul!... Domnul Colobreja îşi roti privirea în jur... Noroc că în sala asta nu prea sunt tineri! Ei bine, vă daţi seama, pelicula, fiind de celuloid, putea foarte uşor să se deterioreze. Nu vă mai spun de câte ori s-a întâmplat să ia şi foc! Personal, cunosc cel puţin trei cazuri care s-au transformat în adevărate tragedii. Operatorul a sărit din cabina lui, care de obicei se afla la etaj, şi a murit. Sau un caz când sala întreagă a fost cuprinsă de flăcări...
   — Domnule Colobreja, sper că nu vreţi să ne stricaţi seara descriindu-ne grozăviile la care aţi asistat cu nu ştiu câţi ani în urmă!
   — Nu, nici vorbă. Mă refeream la fragilitatea peliculei. Bineînţeles că la incendiu nu se ajungea decât în cazuri rarisime. De cele mai multe ori nu surveneau decât mici incidente. În toiul filmului se întâmpla ca personajele să amuţească! Toată lumea le vedea pe ecran mişcându-şi buzele, gesticulând, dar nu se mai avea nimic. Toată sala începea să tropăie, să huiduiască, să strige: „Sonoru’! Sonoru’!” Se crea un adevărat vacarm, care nu înceta decât în clipa când defecţiunea era remediată. Sau se întâmpla să se rupă filmul. Ruperea era ea însăşi un spectacol. Cel puţin pentru mine. Acele litere şi acele cifre fără nicio noimă care se succedau cu viteză ameţitoare pe ecran înainte ca ecranul să rămână gol. Da, un adevărat spectacol! Doar că lumea de obicei nu gusta asta. Şi, cum v-am spus, tropăia şi striga de mama focului! Vreau să spun lumea reacţiona, chiar cu vehemenţă, era solidară. Adică nimeni nu sărea în apărarea vinovaţilor şi a indolenţilor. Toată lumea dorea ca totul să meargă ca pe roate. Nu cred că avem motive să blamăm acea lume şi să ne iluzionăm că suntem noi în stare să construim una mai bună aici, la Ţărmul Armoniei.
   — Vorbeaţi de o lume solidară? Poate. O lume solidară pentru o cauză minoră, domnule Colobreja, nu credeţi?
   — Solidaritatea-i solidaritate. Nu ştiu dacă solidaritatea e mai puţin meritorie dacă se manifestă pentru o cauză aşa-zis minoră.
   — Divorţul cum e, domnule Colobreja? O cauză minoră sau una majoră?
   — Gemi dragă... îmi dai voie să-ţi spun aşa, având în vedere că sunt mult mai în vârstă decât tine?
   — Cum să nu, domnule Colobreja. Ia spuneţi, câţi ani aveţi?
   — N-am niciun motiv să ţin secret. Am şaptezeci şi doi, dragă Gemi.
   — Mulţi înainte! Deci cum rămâne cu divorţul?
   — Păi, dragă Gemi, n-am prea înţeles întrebarea? Cum adică dacă e o chestiune minoră sau majoră? Întâi şi-ntâi, divorţul e o chestiune personală. Nu văd ce amestec are solidaritatea!
   — Doamna Zenobia v-ar contrazice, sunt sigur. Din câte o cunosc, Doamna Zenobia ar fi de cu totul altă părere.
   — Treaba ei!
   În salon se crease un fel de încordare — o animozitate mocnită între grupul care în intimitatea lui îl susţinea pe domnul Colobreja, şi grupul care nu era de acord cu modul lui de abordare şi cu tonul său vehement.
   — Sunteţi cam revoluţionar, domnule Colobreja, observă fără patimă moderatorul. Aţi fi dispus, vă rog frumos, să ne spuneţi, aşa, ca să audă toată lumea, de ce vă aflaţi aici?
   — Pentru că m-a invitat patroana ta! ripostă prompt invitatul de pe estradă. Şi râse gros. De ce altceva?
   — Apropo! făcu Gemi o digresiune, abandonându-l pentru moment pe domnul Colobreja şi adresându-se mulţimii invitaţilor. Astăzi Doamna Zenobia vă invită la dans! Dintr-o clipă într-alta trebuie să sosească muzicanţii!
   Se ridică un Oo! prelung de încântare de la toate mesele şi domnul Colobreja fu uitat pentru câteva momente. Dar numai pentru câteva.
   — Aşadar, domnule Colobreja, se întoarse Gemi din nou către el, ce ziceţi, ne împărtăşiţi câteva dintre metodele dumneavoastră de seducţie? Aveţi, ca să zic aşa, o vastă experienţă, nu? Poate ne împărtăşeşte partenera dumneavoastră ultima metodă pe care aţi folosit-o.
   Toate privirile se îndreptară către masa de la care se ridicase domnul Colobreja — sau, hai să nu zicem toate, pentru că unele dintre cele mai îndepărtate nu reperaseră exact masa cu pricina şi deci bâjbâiră în căutarea „partenerei” vizate.
   — Sau poate nu e doar parteneră, domnule Colobreja? Poate vă e chiar soţie?
   — Personal, nu am niciun motiv să fac distincţie. Nu mi se pare că un petic de hârtie face diferenţa. Important e ca cei doi parteneri să se iubească.
   — Dumneavoastră la a câta iubire sunteţi, domnule Colobreja?
   Salonul participa trup şi suflet la acest dialog şi murmurele se ridicau în valuri de toate nuanţele, când aprobative, când de dezamăgire, când pline de entuziasm.
   — Eşti cam obrăznicuţ, Gemi. Dar, în sfârşit, trec peste asta. La a câta iubire, ai întrebat? Dumnezeu le mai ştie numărul!
   — Partenera dumneavoastră ar putea să ne spună ceva în privinţa asta?
   Cei ce cunoşteau locul de unde se ridicase invitatul pentru a se urca pe estradă o văzură pe însoţitoarea acestuia, la masă, alături de cei doi foşti sportivi între două vârste, o văzură timorată de a fi devenit centrul atenţiei şi arătând prin gesturi disperate împotrivirea de a participa la showul lui Gemi.
   — Las-o în pace pe iubita mea, Gemi dragă. Ea nu-i făcută să se dea în spectacol.
   — Dar măcar ne puteţi spune numele ei?
   — Mă rog, dacă ţii cu tot dinadinsul. Deşi nu văd cui i-ar fi de folos aici în salon. O cheamă Mihaela.
   — Mihaela, aha! Dar nu Colobreja, desigur.
   — Nu, nu Colobreja. Mihaela doar aspiră la acest nume!
   Moderatorul râse dezarmat.
   — Sunteţi un om celebru, domnule Colobreja.
   — Ei, pe dracu’! De unde ai mai scos-o şi pe-asta?
   — Aţi dat câteva interviuri prin ziare. Mă înşel eu?
   — Am dat, da, am dat câteva interviuri. Eu n-am ţinut cu tot dinadinsul, dar aproape că m-au obligat!
   — Şi despre ce aţi vorbit în interviuri?
   — Ei, aşa... diverse. Despre viaţă. Şi din viaţă. Despre ceea ce ni se dă cu generozitate şi noi ne căcăm pe ea, Gemi dragă!
   — Am citit că aţi declarat acolo că aţi avut patru neveste.
   — Ei... mă rog... e un fel de a spune. Ţi-am spus că nu dau doi bani pe certificate.
   — „Arta părăsirii”! Asta vă spune ceva?
   — Da, parcă mi-amintesc că aşa au intitulat unul din interviuri. Jurnalişti căcăcioşi! Trebuia să-i dau în judecată. Dar nu m-am îndurat. Şi ştii de ce, Gemi dragă? Fiindcă am suflet bun!
   — Îmi daţi voie să citez ceva?... Moderatorul scoase din buzunar un petic de hârtie şi citi: „Cu femeia nu trebuie să fii brutal niciodată...” Într-adevăr, domnule Colobreja, sunteţi un suflet numai bun de pus pe rană!... — Nu-i aşa! strecură bătrânul cu lavalieră, satisfăcut... — Citez în continuare, continuă moderatorul: „Dacă te desparţi de o femeie, eu n-o să zic ca-n Vechiul Testament, «Dă-i carte la mână». Eu spun doar: N-o face să sufere. Nu-i spui niciodată femeii de care te desparţi: Gata, nu vreau să mai aud de tine! Nu. Trebuie s-o faci să înţeleagă ea singură că a sosit ora despărţirii. Iar dacă înţelege mai greu, îi dai o mână de ajutor.” „Cum?” întreabă ziaristul. Iar dumneavoastră ce îi răspundeţi? Citez din nou: „Începi să te porţi cu ea rece, tot mai rece, tot mai distant. Nu se poate ca până la urmă să nu înţeleagă.” Ziaristul vă întreagă: „Şi dacă totuşi nu înţelege?” La care dumneavoastră îi răspundeţi: „Ei, atunci e nevoie de acţiuni mai energice!”... A fost nevoie în viaţa dumneavoastră, domnule Colobreja, de multe astfel de acţiuni energice?
   — Femeile sunt mai puţin orgolioase decât bărbaţii, dragă Gemi, răspunse domnul Colobreja. În privinţa asta înţeleg mai uşor. Dar nu sunt nici femeile lipsite de orgoliu. Mi s-a întâmplat o dată ca una din ele, după ce am trecut la acţiuni mai... energice, cum spuneam, să-mi zică de la obraz: Şi cu orgoliul meu cum rămâne?
   Deja de o bucată de timp chelnerii începuseră să ia comenzile la mese. De bună seamă, Gemi ştia când să se oprească. Îi mai spuse invitatului său, glumind în continuare:
   — Bine, domnule Colobreja, vă rog să faceţi un raport complet despre „arta despărţirii” şi să-l lăsaţi la recepţie! Am să-l transmit doamnei Zenobia! Vă las să... dar iată-i şi pe muzicanţi!... Vă las deci s-o invitaţi la un tangou pe partenera dumneavoastră. Şi vă rog să nu fiţi încă rece cu ea! Îmi promiteţi?
   Se întoarse către mulţimea de invitaţi şi spuse:
   — Doamnelor şi domnilor, mai avem multe de pus la cale. Am să revin după ce veţi fi deja obosiţi de dans. Dar nu obosiţi şi de discuţiile noastre. Vă urez deci: Divorţ fericit!
   Domnul Colobreja coborî de pe estradă foarte bine dispus. Nici nu mai trecu pe la masa lui, unde Mihaela îl aştepta emoţionată, ci se duse ţintit la o altă masă, unde, nici una, nici două, fără să o întrebe cine îi era partenerul, o invită la dans pe Amalia.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

sâmbătă, 12 august 2017

Divorţ fericit! (9)*

   Capitolul 6

Cunoştinţele vechi se diluaseră deja într-un ocean de cunoştinţe noi, cărora Vadim, surprinzător, le făcea faţă fără niciun efort. Îşi amintea că îşi dorise dintotdeauna să se poată integra într-o comunitate de oameni cu asemenea uşurinţă. Oameni de care era interesat şi care se interesau de el în egală măsură. Ţărmul Armoniei îi oferea această ocazie. Ţărmul Armoniei? Nu numai. Toată lumea aici prezentă părea că aşteptase de mult şi că găsise, că avusese priceperea să găsească, cu ajutorul lui Gemi, cheia apropierii. Dezinvoltura — de mult se gândise la asta — nu vine niciodată dacă o cauţi cu tot dinadinsul. Vine de la sine, cu puţin noroc. E nevoie doar de un declic la momentul oportun. Ce îi unea pe toţi oamenii din salon, de care se despărţise acum câteva minute? Divorţul, aşa cum remarcase Gemi? Da, într-un fel Gemi avea dreptate: divorţul era trăsătura lor comună. Dar starea de divorţat era doar premisa. Îi unea disponibilitatea pentru nou, faptul că nu aveau nimic de pierdut întâlnindu-se cu toţii, şi cel mai probabil, nici de câştigat. De fapt, era setea de nou. Setea pură. Vadim îşi scoase sacoul şi îl aşeză la loc pe umeraş, unde îl şi găsise. La fel şi pantalonii. Ţărmul Armoniei se gândise la toate. Dar cum de nimeriseră până şi măsura? Din nou îi trecu prin minte ideea că fuseseră supuşi unui soi de spionaj, el şi toţi ceilalţi. Cu camere ascunse, cu microfoane ascunse? Începând din ce zi? Cu câte zile înainte, când el nici nu visase că avea să nimerească aici. Unii dintre invitaţi veniseră desigur pregătiţi — cei ce primiseră invitaţia cu ceva timp în urmă. Dar trebuie să fi fost destui alţii care fuseseră deturnaţi, ca şi el — deturnaţi de la treburile şi de la intenţiile lor şi care, la fel ca şi el, acceptaseră să sară cu capul înainte în braţele aventurii. Costumele pe care le purtau unii bărbaţi, nu că ar fi fost lălâi sau nepotrivite, dar ceva parcă îi spunea lui Vadim că nu ei în persoană şi le aleseseră de la magazin. Şi apoi mulţi — prea mulţi — purtau papioane. Ceea ce era neobişnuit la o comunitate despre care nu aveai motive să crezi că aparţine clasei avute. Nu, se divorţa în toate clasele sociale, iar acea doamnă, Zenobia**, de ce să fi invitat cu precădere oameni înstăriţi? Dimpotrivă, un sejur complet gratuit la un hotel de cinci stele era o tentaţie mai curând pentru cei ce nu şi l-ar fi permis pe cont propriu. Deşi, mai ştii! Se răspândise zvonul că printre invitaţi s-ar fi nimerit şi un tip care venise cu un Ferrari. Mă rog, fel de fel de oameni.
   Se auzea duşul în camera de baie. Vadim aştepta. Lumea lui de până acum câteva ore i se părea mai departe decât oricând. Şi cu fiecare oră ce trecea, tot mai departe. Îşi petrecuse noaptea cu Dana, nevastă-sa, şi, contrar oricăror aşteptări, se bucurase de ea. Nu ca odinioară desigur, dar, oricum, pe-aproape. Noaptea de despărţire, asta fusese. Aşa cum îi trecuse prin minte ceva mai devreme, se putea considera divorţat. Ce urma? Dacă seara de astăzi fusese atât de interesantă, nu putea să aştepte decât cu nerăbdare serile de vineri şi de sâmbătă. O lume întreagă i se deschidea în faţă. Deja despărţirea de duminică i se părea atât de îndepărtată încât îl ducea, într-un fel, cu gândul la anii de şcoală, când, la începutul vacanţei mari, sfârşitul acesteia i se părea că se pierde undeva în moleşeala arămie a sfârşitului de august. Saviana? Până una, alta, aici la Ţărmul Armoniei nu se putea folosi de telefonul mobil. Chestiune de semnal? Unii dintre invitaţi chiar se bucuraseră: cu atât mai bine! spuneau — tot mă săturasem eu să fiu sunat pentru toate rahaturile!... Trecuseră mai bine de doi ai de când era împreună cu Saviana. În ultima vreme se înmulţiseră aluziile ei la căsătorie; bineînţeles, trecând prin oficializarea despărţirii de Dana. Doamna Zenobia probabil că avusese în vedere şi complicaţiile pe care le presupunea un divorţ şi de aceea dorea să le ofere invitaţilor ei o compensaţie. Asta era presupunerea cea mai optimistă. Iar cea mai pesimistă?...
   Amalia tot nu ieşea de la baie. În ciuda extravaganţelor ei — a celor deja observate de el şi a altora încă neieşite la iveală —, nu prea părea să admită în viaţa ei neprevăzutul. Faptul că nu se grăbea să iasă nu era tocmai de bun augur pentru el. Dar nimic nu-l împiedica pe Vadim să dea frâu liber închipuirii. Până la urmă tot avea să iasă de la baie, în halatul cel alb pus la dispoziţie de hotel. Spiritul noilor cunoştinţe, care îi influenţa pe toţi, împreună cu semeţia proprie caracterului ei de femeie matură, pe care deja îl dovedise, aveau s-o împingă să-l descheie fără sfială în faţa lui şi să-l lase să cadă pe marginea patului. Amalia era de felul ei şatenă, un şaten deschis, spre blond, şi el îşi închipui părul ei pubian încă şi mai deschis la culoare, peste care mai apoi, lungiţi în pat unul lângă celălalt, avea să-şi treacă încet degetele, bucurându-se de moliciunea lui mătăsoasă. Dar înainte de asta îşi închipui lipite unul de altul cele două paturi înguste, pe role — după cum observase nu fără surprindere —, care acum se aflau la distanţă unul de celălalt, despărţite fiind de o măsuţă de toaletă. Se amuză la gândul că, iată, la hotelul Ţărmul Armoniei, dispuneau de un mobilier adaptabil la starea civilă a clienţilor: paturile se puteau alătura sau depărta cu maximă uşurinţă, după preferinţa clienţilor, sugerând prin această capacitate a lor diversitatea — şi variabilitatea — relaţiilor dintre oameni. Îşi aminti de un film pe care îl văzuse cu ani în urmă, despre o familie pe cale de a se destrăma. Brutalitatea rupturii era sugerată de un gest dramatic al capului familiei — şi desigur capul răutăţilor! — care la un moment dat, furios, tăia în două cu fierăstrăul, pe lung, patul unde cele două gemene ale cuplului asistau îngrozite şi neputincioase la despărţirea lor; căci una, potrivit hotărârii instanţei, urma să stea împreună cu mama, iar cealaltă împreună cu tatăl. Faptul că întreaga întâmplare nu era în realitate decât visul uneia dintre gemene nu micşora cu nimic dramatismul gestului aproape dement al bărbatului. Aici la Ţărmul Armoniei asemenea gesturi nu şi-ar fi găsit locul fiindcă iată, paturile fiind pe role, puteau fi oricând depărtate unul de altul fără a face din asta o tragedie... Vadim se întrebă dacă Amalia avea copii. N-o întrebase. Dar dacă ar fi întrebat-o, oare ce i-ar fi răspuns? În definitiv, dacă la începuturile tinereţii ei se arătase grăbită, ar fi putut avea un fiu cu doar zece ani mai tânăr decât el. Era însă un subiect pe care Vadim nu ar prea fi ars de nerăbdare să-l abordeze. Maturitatea ei dacă, după toate, ar mai fi avut şi copii, ar fi putut fi copleşitoare... Vadim anticipa o întrebare venită de la Amalia la ieşirea de la baie: N-ai alăturat încă cele două paturi?
   Nu se întâmplă aşa. Ieşind, Amalia i se adresă din mers:
   — Credeam că te găsesc dormind... după o zi atât de grea.
   Avea părul ud şi faţa şi ea un pic udă sau în orice caz nu complet uscată, iar cearcănele — abia acum observa — aveau tendinţa să treacă în gălbui; cine ştie cum aveau să evolueze în zilele următoare; şi cine ştie dacă era treaba lui să afle. Îi fu ciudă de propria sa atitudine defensivă, de gândurile sale defensive, care mai aveau un pas, un singur pas până să se înglodească într-o mocirlă paralizantă a spiritului.
   — Te rog să stingi lumina, îi ceru ea.
   Nu era nimeni care să o vadă pe fereastră în timp ce se băga în aşternut. Deci cerinţa îl avea în vedere doar pe el.
   Vadim se trezi lângă draperia de la fereastră. Intra lumina din curtea interioară a hotelului, care de la o oarecare distanţă din interiorul camerei putea fi confundată cu lumina lunii. Se vedea pavilionul mai scund al recepţiei, în mijloc, şi parcarea, ocupată toată de maşini. Patul lui... hm! al lui... era cel mai apropiat de fereastră, pe când al ei era cel mai depărtat. În lumina ce venea de afară, o văzu pe Amalia, silueta ei, lăsând halatul să cadă pe spătarul unui scaun, exact ca în închipuirea sa. Şi exact ca în închipuirea sa apucă să vadă — să desluşească în lumina slabă ce venea de afară — smocul de păr pubian din josul pântecului, înainte ca ea să se bage sub plapumă. Sub plapumă, goală! Dumnezeule, suntem în plin absurd! îşi zise. Se dezbrăcă şi el şi constată că nu avea cu ce să se schimbe fiindcă hotelul se îngrijise să-i pună la dispoziţie un costum, ba chiar şi un halat de baie, nu şi o pijama, aşa că se vârî, la fel ca şi ea, gol în aşternut.
   — Asta ce mai e? aruncă spre ea fără a-şi da silinţa să-şi ascundă reproşul, un fel de punere la încercare?
   În patul ei, Amalia se întoarse pe o rână, spre el, şi se rezemă într-un cot. Ignora provocarea. Părea chiar veselă. Sau dacă nu, măcar relaxată.
   — Ce căutai singur pe şosea? îl întrebă.
   Întrebarea în sine îi păru lui Vadim o provocare. Nu pentru că i-ar fi fost greu să-i răspundă, ci fiindcă vedea în acea întrebare intenţia de a deturna cursul firesc al lucrurilor.
   — De ce nu m-ai întrebat atunci, când m-ai luat în maşină? îi replică.
   — Am vrut să te întreb, mărturisi ea, dar m-am gândit că poate ţii să-ţi păstrezi secretele.
   — Şi acuma de ce crezi că n-aş mai ţine?
   — Ştiu şi eu... Poate că între timp am făcut împreună paşi spre cunoaştere.
   Vadim înţelese foarte bine ce voia ea să spună, dar nu dori să-i dea satisfacţie acceptând aşa de uşor.
   — Cunoaşterea cui? spuse pe un ton sumbru. Şi în acelaşi timp îi trecu prin minte că poziţia de adversitate pe care o adopta nu era cea mai bună alegere.
   — Mă gândeam că poate acum ne cunoaştem un pic mai bine unul pe altul.
   — Zău, aşa te gândeai? Că am făcut paşi? Poate că am făcut, dar nu destui! observă el, maliţios.
   Amalia părea să aibă răspuns pentru orice. Nu-i trebuia prea mult timp pentru a-i răspunde.
   — Ai răbdare, Vadim. Nu te grăbi. Până la urmă totul va ieşi aşa cum trebuie.
   Aşa cum trebuie? Hm!...
   Se gândi la ceea ce îi mai trecuse prin minte şi cu altă ocazie, că veşnicul îndemn al femeii adresat bărbatului de a nu se grăbi era unul ipocrit. Căci în realitate femeia era de obicei cea grăbită, dar că avea priceperea să-i insufle partenerului graba pentru a avea în final satisfacţia de a părea că cedează unor insistenţe.
   — Îmi spui ce căutai pe şosea? murmură ea, răbdătoare.
   — Eram la un hotel din apropiere şi n-am mai putut porni maşina.
   Era o satisfacţie meschină, aceea de a minţi, dar i se păru în acel moment o dreaptă compensaţie pentru umilinţele la care era supus.
   — Erai singur la hotel?
   — Nu, îi răspunse după o ezitare.
   — Îmi spui cu cine erai?
   — Nu vrei s-o lăsăm pe mâine? Ne suim pe estradă şi spunem tot... Ea îi răspunse prin tăcere. Tăcerea deveni apăsătoare... — Bine, cedă el. Am vrut să ne mai vedem o dată înainte de a ne despărţi definitiv. De fapt, ea a vrut.
   — Cine? Soţia ta?
   — Da.
   — Nu eraţi deja divorţaţi?
   — Ba da, dar... Ei bine, nu eram... nu suntem divorţaţi...
   Umilinţe peste umilinţe — asta simţea.
   — Amalia, nu ţi se pare că mă supui unui interogatoriu?
   — Deci mai înainte, când eram în maşină, m-ai minţit, trase ea concluzia.
   — E aşa de grav? se revoltă el. Atâţia alţii trăiesc împreună şi se consideră căsătoriţi, doar că fără acte în regulă. Ei bine, eu sunt divorţat fără acte în regulă. E chiar aşa de scandalos? De mulţi ani nu mai trăim împreună. Vreau să zic, nu ca soţ şi soţie.
   — Şi totuşi ţi-ai petrecut o noapte cu ea. Parcă aşa am înţeles.
   — Da, pentru că a vrut ea. A insistat.
   — Adică te-a implorat... Iar tu, generosul, ai acceptat! Câtă generozitate!
   Brusc, Vadim simţi că nu mai îndură umilinţele. Era prea mult. Se revoltă.
   — Dar tu ce ascunzi, Amalia? Îmi spui? Cine te-a pocnit peste faţă? Pot să ştiu cine te-a pocnit? Pot să ştiu cine a fumat ţigară de la ţigară în maşina ta? Că văd că tu nu eşti fumătoare! Dar scrumiera am văzut că era plină ochi! Ce s-a întâmplat cu viaţa ta? Cum şi de ce ai primit invitaţia aici la hotel?
   — Pentru că eu chiar sunt divorţată. După cum cred că ţi-am spus, chiar de două ori divorţată.
   — Ca să vezi! izbucni el. Divorţul îţi dă drepturi!
   — Nu-mi dă niciun drept! replică ea cu o violenţă neaşteptată. Dreptul îl aveam la început! Când am sperat să trăiesc în bună înţelegere cu partenerul, şi în sinceritate! Şi în onestitate! Divorţul nu face altceva decât să ateste că unul din cei doi a fost un ticălos!
   — Sau ambii.
   — Sau ambii, da. Dar de obicei e unul singur. Unul singur e victima!
   — Iar celălalt, călăul! replică Vadim, ironic.
   Amalia se întoarse pe spate, cu mâinile sub cap şi plapuma trasă până sub bărbie, privind în tavan. Redeveni calmă.
   — Şi cum a fost întâlnirea, Vadim? Pot fi simţurile controlate?
   Vadim se întoarse şi el pe spate.
   — La ce simţuri te referi? Nu înţeleg.
   — Mă întreb dacă un bărbat şi o femeie pot să stea de vorbă ca doi oameni, nu neapărat ca un mascul şi o femelă.
   — Asta experimentezi tu acum?
   — Experimentez?... Da, poţi s-o iei şi aşa.
   — Ce te face să crezi că n-am să mă ridic din pat şi am să vin peste tine?
   — Mă gândesc că n-ai să te pripeşti, să strici totul.
   — Niciodată nu ştii cât strici şi cât câştigi.
   — Îmi închipui că întâlnirea cu soţia ta... Apropo, cum o cheamă?
   — Dana.
   — Îmi închipui că întâlnirea ta cu ea a avut o miză, nu? Că tot ziceai tu că te-a implorat. De ce ai acceptat?
   — Uite, Amalia, îţi promit că mâine ne suim pe estradă şi spun tot!
   — Te las să spui tot ce vrei, dragă Vadim, îi răspunse Amalia. Singur.
   — Aşadar tu nu eşti dispusă să mă însoţeşti?
   — Nu, nu sunt dispusă.
   Vadim rămase tăcut, sub plapumă, preţ de câteva minute. Apoi se duse în baie, unde aprinse lumina. Îşi luă halatul din cuier şi îl îmbrăcă. Al lui era albastru închis. Lăsând întredeschisă uşa de la baie, trecu prin cameră şi o anunţă pe Amalia că iese pe coridor să fumeze o ţigară.
   Când se înapoie, ea era întoarsă cu spatele la fereastră şi dormea. Lumina din baie era stinsă. Se întinse pe pat fără să-şi dea jos halatul şi rămase nemişcat să privească lumina ce venea de la felinarele de afară şi trecea prin perdea aşternând pete de lumină gălbuie pe tavan.
   „Dintre toate femeile, pe cea necunoscută”, îi veni un gând. Recunoscu el însuşi că era un gând neterminat şi straniu. De pe coridor cădea pe tavanul holişorului de la intrare o pată de lumină albăstruie. Asta însemna că întorcându-se de la fumat, lăsase fără să vrea uşa întredeschisă. Nu puteau să rămână cu uşa întredeschisă peste noapte, aşa că Vadim se ridică s-o închidă. Deja uitase că mai devreme cu doar câteva minute, când îşi fumase ţigara pe coridor, câteva uşi mai încolo, la o altă scrumieră cu picior, o altă persoană ieşise de asemenea să fumeze. O femeie tânără. Îşi aminti că stând în faţa panoului publicitar de la marginea şoselei, se gândise: Frumuşica asta nu-i un desen ci o fotografie, asta înseamnă că există în realitate. Avea un singur mijloc de a verifica dacă era ea — să rostească numele companiei de telecomunicaţii: Tele–Omega.
   — Să ştii că nu sunt angajată a companiei, îi spuse fata. Doar am pozat pentru ei. Vorbea în şoaptă, ceea ce lui Vadim îi convenea de minune. Când Frumuşica intră în camera lor strecurându-se pe uşa întredeschisă, Vadim duse degetul la gură şi i-o arătă pe Amalia care dormea. — A, deci nu eşti singur! constată Frumuşica fără să se mire prea tare. Continua să vorbească în şoaptă şi nu era deloc afectată că Vadim nu era singur în cameră. — De la mine din cameră se vede parcarea, îi spuse lui Vadim. De la tine ce se vede? — Tot parcarea, îi răspunse Vadim în şoaptă. — Asta e bine, fu de părere fata. Cumva se înţelegea de la sine de ce e bine, astfel că Vadim n-o întrebă nimic.
    Se auzi la distanţă, înfundat, un zgomot de portiere de maşină închise. Nici el nu ştiu de ce i se păru atât de important. Ajuns la fereastră, apucă să vadă cum doi indivizi, un bărbat şi o femeie, amândoi în halate albe, coborâţi dintr-o ambulanţă, tocmai dispăreau dincoace de marginea acoperişului, spre intrarea în hotel. Femeia ducea în mână... ce să fi fost oare? o trusă medicală? Nu, mai degrabă un fel de lădiţă pătrăţoasă. Totul dură nu mai mult de două sau trei secunde. Se uită la ceas. Ora era aproape trei şi jumătate. Nemişcată în patul ei, Amalia continua să doarmă.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
**Am schimbat numele personajului Varvara în Zenobia.

vineri, 9 iunie 2017

Divorţ fericit! (8)*

   Capitolul 5 (3)

Dacă Gemi se dovedise a fi atât de sociabil cu câteva ore înainte, în holul recepţiei, când o făcuse pe anonimul mişcându-se printre mese, şi mai ales în prima parte a cinei, pe estradă, nu era de mirare ca toată lumea să şi-l dorească la masa lor. Nu se putea vorbi însă chiar de dezamăgirea că el se făcuse nevăzut de parcă l-ar fi înghiţit pământul, căci atmosfera era tot mai antrenantă: creştea rumoarea vocilor, clinchetul tacâmurilor şi mai ales râsetele nestăpânite, unul ici, altul colo, mai ales ale doamnelor, pe măsură ce chelnerii umpleau tot mai multe mese cu bunătăţile comandate. Unde te uitai, nu vedeai decât spinări încovoiate ale chelnerilor în preajma meselor, sticle cu vin înclinate profesional, ca nişte trofee, spre a fi văzute, examinate şi încuviinţate de invitaţi, tăvi purtate pe braţe îndemânatice, venind dinspre bucătărie şi poposind pe mesele fericiţilor beneficiari ai invitaţiilor doamnei Varvara. Chiar aşa! De ce n-ar fi fost fericiţi! Mărcile de vin erau recunoscute de cei cărora li se prezentau sticlele, mărcile de bere erau acceptate fără condiţia de habeas corpus, doar după nume, şi ambele, vinul şi berea, dezlegau limbile şi apropiau spiritele încă de la primele înghiţituri, astfel că se înteţeau prezentările din proprie iniţiativă între invitaţi.
   La aceeaşi masă cu Vadim şi Stela — doamna cu ochelarii fumurii, cum fusese ea remarcată în restaurant — mai stăteau domnul Stanciu, care ceruse permisiunea să se prezinte singur, alături de partenera sa actuală, Cecilia Brateş. Nu era Stela femeia care să întrebe: — Stanciu şi mai cum? Şi nici Cecilia Brateş nu era femeia care s-o întrebe pe Stela: — De ce porţi ochelari de soare acuma, când nu e soare? Domnului Stanciu mai mult ca sigur îi stătuse pe limbă, poate chiar adineaori, s-o întrebe pe Stela: — Cum se face că partenerul dumitale e mai tânăr? Vadim se uită la el şi din privirea sa îşi dădu seama că îi trecuse o întrebare prin minte, nu se dumiri care anume fusese întrebarea, aşa că îi răspunse cum îl tăia capul:
   — Ne-am cunoscut de curând, noi doi... foarte de curând... De fapt, chiar astăzi. Se uită la ceasul de la mână şi confirmă: — Da, astăzi. Încă nu e mâine.
   — Dar ce, ai crezut că e trecut de miezul nopţii? îl tachină Cecilia. Nicidecum! De fapt, n-a trecut decât o oră, o oră şi ceva, de când am coborât la restaurant. Dar aşa ni se pare, că zboară timpul, când e plăcut şi ne simţim bine. Ce ziceţi de Gemi al nostru? Un tip super, nu?
   — Mă-ntreb ce rol are de fapt, zise Vadim fără să-i împărtăşească întru totul entuziasmul.
   — Cum ce rol! îl contrazise ea. Să ne distreze! Ce altceva? Aţi auzit ce-a zis: e plătit de doamna Varvara! Pentru asta e plătit.
   — Poate că pe lângă distracţie, trebuie să mai facă şi un raport.
   — Despre ce? Despre tipii ăia doi care au urcat pe estradă?
   — Habar n-am. Zic şi eu.
   — Apropo, zise domnul Stanciu adresându-se Stelei, dacă vă invită pe estradă, ce faceţi, vă duceţi?
   — De ce nu, răspunse Vadim în locul partenerei sale.
   Privirile comesenilor se îndreptară spre Stela, dar ochii ei, îndărătul ochelarilor de soare, rămaseră de nepătruns. Nimeni nu comentă.
   — E bine că v-aţi cunoscut de curând, opină Cecilia. N-aveţi prea multe de povestit. Cel puţin, nu unul despre celălalt. Şi noi ne-am cunoscut... la un moment dat, se întoarse ea spre surâzătoare spre domnul Stanciu, acoperindu-i mâna care stătea pe masă cu mâna ei. Să tot fie vreo zece ani de-atunci, nu-i aşa, dragule? Eram amândoi sătui până peste cap de... cum să le zic? consorţii noştri! Că văd că-i un cuvânt ţinut la mare cinste aici, la Ţărmul Armoniei! Nu ştiu ce vor ăştia de la noi, dar într-adevăr, e al dracu’ de greu s-o nimereşti cu... consortul! Noi am avut noroc de data asta — din nou, Cecilia îl învălui pe partenerul ei într-o privire drăgăstoasă —, nu-i aşa, Paul dragă. Când spun „de data asta” mă gândesc la acum zece ani. Pare mult. Dar nu s-a schimbat mare lucru de-atunci. Am avut noroc, asta e!... Îmi amintesc cât de uşor a fost să ne povestim unul altuia despre trecut. Despre cât de canalie a fost consortul meu... fost. Şi despre cât de... dar mă abţin să comentez despre fosta consoartă a lui Paul. Doar atât îmi permit să dezvălui — şi se uită întrebător la domnul Stanciu, să desluşească pe faţa lui un semn de încuviinţare; dar, negăsind un asemenea semn, nu păru câtuşi de puţin descumpănită, şi continuă: — Câte urme a găsit Paul prin casă de la prezenţa indivizilor cu care se întâlnea ea... cum o chema, Paul dragă... am uitat, cum ziceai c-o chema?
   — Nu contează! zise domnul Stanciu.
   — Aşa e, nu contează. Un lucru îmi amintesc exact, din ce îmi povestea Paul: era asistentă medicală. S-ar putea spune că avea din ce s-aleagă! Multă lume se perindă pe-acolo, pe la spital! Şi mai ales colaborări fructuoase cu doctorii!
   — Şi cam la ce urme vă referiţi, doamnă Brateş? o provocă Vadim.
   — Cecilia, îl corectă prietenos tovarăşa de sejur. Te rog să-mi spui Cecilia, fă-te că nu observi că sunt cu câţiva ani mai în vârstă... Ce fel de urme, întrebai... Păi, în primul rând, mirosul de tutun. Paul nu fumează şi n-a fumat niciodată, dar în casă...
   — Hai s-o lăsăm baltă cu amintirile, Cecilia, o întrerupse domnul Stanciu, cu o figură severă.
   — Dar, iubitule, trebuie să ne obişnuim cu confesiunile. Pentru ce am venit aici, la Ţărmul Armoniei? Nu pentru asta? Hai s-avem puţină răbdare şi să vedem. Poate că ne face bine. Ne-am obişnuit atât de mult cu ura, că a ajuns să facă parte din viaţa noastră. Şi află, iubitule, oricât de tare te-ai supăra şi oricât de domn ai vrea să fi, că nu mă pot abţine să spun că, mai mult decât urmele propriu-zise, m-a deranjat, când mi-ai povestit, faptul că de la un moment încolo ajunsese să lase toate acele urme cu premeditare. Aşa a reieşit din povestirea ta, iubitule. Numai ca să-ţi facă rău. Tu ai povestit! Nu ştiu de ce vrei acuma s-o-ntorci!
   Stela şi Vadim se aplecaseră deja peste farfuriile lor pline şi mâncau. La fel şi domnul Stanciu. Fu nevoită să le urmeze exemplul şi Cecilia Brateş; dar tot cu gândul la „confesiunile” ei. Mâncară câteva minute în tăcere. Cecilia nu rezistă la o tăcere prea lungă, ridică paharul, încurajându-i pe ceilalţi; aşa că ciocniră toţi patru şi îşi urară „Divorţ fericit!”
   Doamna Brateş luă din farfurie, cu furculiţa, un cartof la cuptor şi începu să-l mestece.
   — Paul şi cu mine nu suntem căsătoriţi cu acte, spuse ea. Nu mai avem încredere în acte, nici Paul, nici eu.
   — Foarte bine, aprobă Vadim. Nu ştiu dacă toată lumea e de acord, dar eu asta spun: adevăratul nostru duşman e timpul.
   — Da, Vadim, ai dreptate, timpul ne macină. Şi de multe ori ne scoate din sărite! Fostul meu soţ a fost o puşlama ce nu s-a mai văzut! Nu-i mai rostesc numele, fiindcă lui Paul nu-i place. Deşi am vorbit despre el de multe ori. Nu vă mai spun în ce împrejurări am vorbit! chicoti ea. Astfel de discuţii stimulează! Ştiţi la ce mă refer, nu? Ei bine, fostul meu soţ mă urmărea tot timpul. Ca un obsedat! Spera să mă prindă...
   — Dar nu te-a prins! o completă râzând Vadim. Ca să-l imit pe moderatorul nostru cel năzdrăvan: ai fost precaută!
   — Nimic nu scuză faptul de a fi fanatic, rosti Cecilia pe un ton filozofic.
   — În fond totul se reduce la egoism, fu de părere Stela. Şi încă e bine atâta vreme cât nu se ajunge la agresivitate.
   — Tu ai trăit o asemenea experienţă? Ai avut un soţ agresiv?
   — Da... am avut, răspunse Stela după o ezitare, cu o voce incoloră.
   — Nu trebuie să pui la inimă, dragă... Stela — Stela te cheamă, nu? Parcă aşa am înţeles.
   — Da, Stela.
   — Ştii cum se spune: cele bune să se-adune, cele rele să se spele... Poate că drama ta e încă proaspătă în minte. Aşa e?
   — Într-un fel, da.
   — Nici mie nu mi-a prea ars de sporovăială îndată după consumarea „evenimentului”. Ştiu prea bine cum e. Doare. Chiar dacă tu n-ai nicio vină, tot doare!
   Odată coborâţi de pe estradă şi întorşi la masa lor, domnul Marinescu şi fosta sa consoartă stârniră admiraţia tovarăşilor lor de masă — doar admiraţia, nu şi invidia. Comeseana doamnei Mircioiu spuse, împreunându-şi mâinile:
   — Vai, ce mă bucur că există oameni atât de deschişi şi de curajoşi ca dumneavoastră! Noi doi, soţul meu şi cu mine nu cred că am fi în stare... Apropo, măcar la scară mică s-o facem, dacă pe estradă ne-am pierde amândoi cu desăvârşire: pe mine mă cheamă Antonia Dragomir — puteţi să-mi ziceţi Toni, chiar vă rog să-mi ziceţi Toni —, iar pe soţul meu, pe actualul meu soţ, îl cheamă Adrian. Nu, iubitule? Nu-i aşa că şi noi putem să ne destăinuim la scară mică?
   — De ce nu? acceptă domnul Dragomir.
   — Eu sunt convins că şi pe estradă v-aţi descurca foarte bine, cel puţin la fel de bine ca şi noi, o încurajă domnul Marinescu.
   — Totuşi, reluă doamna Dragomir, aţi spus acolo, pe estradă, atâtea lucruri, cum să spun, de intimitate, pe care eu una nu m-aş încumeta să le fac publice. Şi nici să le aud de la altcineva.
   — Ba eu cred că pe mine nu m-ar deranja să le aud, spuse domnul Dragomir.
   — Pe mine m-ar deranja, iubitule, replică Antonia.
   — Eşti prea aspră cu tine însăţi, Toni dragă.
   — Nu mă refer neapărat la noi doi. Noi doi am ajuns la o vârstă când prin forţa împrejurărilor nu prea mai comiţi fapte de care să-ţi fie ruşine, înţelegi ce vreau să spun.
   — Totuşi, ar trebui să încercăm să ne depăşim vârsta, fu de părere domnul Dragomir.
   — Categoric! Domnul Marinescu izbucni în râs. — Ar trebui să îndrăznim să ne fie ruşine, de ce nu!
   — Apropo, domnule Marinescu...
   — Viorel, sugeră cordial domnul Marinescu.
   — Da, sigur... Apropo, Viorel — se precipită cu vorba, curioasă, doamna Dragomir, e adevărat ce spunea Adina pe estradă, că îţi notezi peste tot nume de femei?
   — Evident că Adina exagerează, răspunse volubil scriitorul. Îmi notez în egală măsură şi nume de bărbaţi. Că doar nu creez mai multe personajele feminine decât masculine! Pe de altă parte, recunosc, e adevărat ce se spune, că există un mister al femeii. Ăsta ar fi într-adevăr un motiv să mă ocup mai mult de femei...
   — Ceea ce şi faci! strecură maliţioasă Adina.
   — Ei, da, facem şi noi ce putem! replică scriitorul... Dar să continui. După părerea mea, bărbaţii pot fi la fel de interesanţi ca şi femeile. Totul depinde de aşteptări. În fond, în ce constă misterul femeii? E vorba de o anumită constituţie anatomică, să-i zic aşa. O constituţie care predispune.
   — Reducem totul la sex! îl apostrofă cu o oarecare înverşunare doamna Mircioiu. Cunosc povestea! Totul se rezumă la atracţia sexuală!
   — Nu se rezumă, dar începe de acolo. Ce-i rău în asta? Nimeni n-a zis că povestea care începe cu sexul nu-i frumoasă şi că nu are nenumărate consecinţe pline de farmec. E ca şi cum ai suspecta mierla că nu cântă decât ca să-şi atragă partenera. Treaba ei! Las-o cânte. Cântecul ei e minunat indiferent ce substrat are.
   — Vai, ce frumos! bătu din palme doamna Dragomir. Trebuie să fii scriitor ca să vezi astfel lucrurile!
   — Îmi pare rău, dragă, interveni mucalit domnul Dragomir, eu n-am talent la scris. Dacă voiai s-auzi toată ziua fraze frumoase — dacă voiai s-auzi în casă mierla cântând —, trebuia să te gândeşti mai bine înainte de a mă alege pe mine!... Ceea ce nu înseamnă, se grăbi el să adauge, că nu sunt de acord cu Viorel.
   — Eu una am acceptat să vin aici, la Ţărmul Armoniei, spuse dezamăgită doamna Mircioiu, în speranţa că, aflându-mă printre persoane divorţate, n-o să mai aud atâtea discuţii despre sex.
   — Îmi pare rău pentru tine, spuse domnul Marinescu. Dacă e vorba de persoane divorţate, înseamnă că sexul n-a mai mers. Tot sexul! Asta e! Pentru că, indiferent ce scrie în decizia de divorţ, adevărata cauză a divorţului rămâne sexul. Pe de o parte, nu mai există atracţie sexuală între parteneri...
   — Spui nişte banalităţi cât capul tău de mari! îl întrerupse revoltată doamna Mircioiu. Abia aştept să vină Gemi, mâine seară, şi să ne distreze din nou.
   Domnul Marinescu ridică din umeri cu dezamăgită înţelegere. Un chelner, ivit ca din pământ lângă masa lor, îi întrebă dacă mai doreau ceva. Nu, nu mai dorea nimeni nimic. Decât doar să se vadă mai repede fiecare în patul său şi să doarmă după o zi atât de obositoare.
   Notă de plată nu exista aici, la Ţărmul Armoniei.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

duminică, 4 iunie 2017

Divorţ fericit! (7)*

   Capitolul 5 (2)

— Cum procedează un bărbat care se respectă? continuă moderatorul... Imediat ajungem şi la femei! preveni el c-un gest de invitaţie la răbdare orice posibil protest. Bărbaţii care se respectă îşi pregătesc terenul pentru o nouă legătură! Asta fac, degeaba încercaţi să mă contraziceţi! Văd eu foarte bine! Vrea cineva să mă contrazică pe faţă? Îl poftesc să mă înfrunte aici pe estradă! E cineva?
   Stârnind murmure de surprindere, un bărbat elegant, de vreo şaizeci de ani, se hotărî să se ridice de la o masă laterală, gata să contribuie la spectacol. Pe sub sacou purta o vestă grena tricotată.
   — A! exclamă moderatorul. Deci dumneavoastră vreţi să daţi curs provocării mele! Excelent! Ei bine, poftiţi sus pe estradă.
   Bărbatul cu vestă grena ocoli cu îndrăzneală marginea estradei. Avea un mers destul de tineresc pentru vârsta sa — tineresc şi sigur pe sine. Găsi scăriţa spre estradă şi urcă impetuos cele două trepte.
   — Vă previn din capul locului, îl întâmpină Gemi glumind, că tot ce veţi spune va putea fi folosit împotriva dumneavoastră!... Vă rog să luaţi microfonul. Şi spunând asta, moderatorul ridică de pe jos un microfon şi i-l întinse. — Vă rog să ne spuneţi cu cine avem onoarea.
   Invitatul părea să fie familiarizat cu recuzita de pe o estradă dintr-un restaurant.
   — Marinescu, rosti el cu voce clară în microfon. Viorel Marinescu.
   — Ia spuneţi, domnule Marinescu, îl abordă frontal moderatorul, nu-i aşa că v-aţi montat?
   — Cum adică? făcu invitatul.
   — V-aţi montat, stimate domn! Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi montat! Sunteţi gata să rememoraţi oricând toate defectele consoartei — mă rog, ale fostei consoarte — numai ca să aveţi o justificare solidă că v-aţi despărţit de ea! Am zis bine? E foarte important pentru dumneavoastră să-i găsiţi cât mai multe defecte. Nu-i aşa?
   — Întrebaţi-mă mai bine dacă a trebuit să le inventez! glumi bărbatul urcat pe estradă.
   Tot salonul se amuză copios la cuvintele invitatului.
   Moderatorul se prefăcu stânjenit şi se încruntă aruncând priviri speriate în toate părţile.
   — Sper că nu-i nimeni pe-aici să fie nevoit să-şi astupe urechile auzind ce spuneţi!
   — Dacă vă referiţi la străini, nu ştiu cum reacţionează. Şi nici nu...
   — A! îl întrerupse cu avânt moderatorul. Aici nu-i nimeni străin! Pe toţi ne leagă aceeaşi soartă. De divorţat!
   — Pe toţi ne leagă? făcu sceptic bărbatul de pe estradă. Vreţi să vă spun ceva? Eu unul am stat mult în cumpănă dacă să accept sau nu invitaţia doamnei Herescu. Nu sunt genul extrovertit dispus să-şi dea poalele peste cap la prima ocazie.
   — Şi totuşi aţi urcat pe estradă.
   — Da.
   — Din proprie iniţiativă!
   — Da. Asta-i de mirare chiar şi pentru mine.
   În salon se auziră râsete, dar cei mai mulţi îi urmăreau cu o atenţie poate un pic ostilă. Moderatorul îl înconjură cu braţul pe după umeri şi îl împinse uşurel către locul cel mai luminat de pe estradă.
   — Vreau să vă fac o mărturisire, stimate domnule Marinescu. Când eram în pragul divorţului... Ei, poftim! strigă el, dezarmat. Am spus-o şi pe-asta! Deşi n-am avut nicio intenţie. Jur! M-a luat gura pe dinainte... Ei, asta e! Acuma ştiţi. Sunt şi eu divorţat. Dar tot îmi rămâne un mister nedezvăluit: dacă m-am recăsătorit sau nu! Pe ăsta îl ţin bine!... Bun. Să revenim... Aşadar, când eram în pragul divorţului, acum... Mă rog, acum mulţi ani... Un prieten, care era la rândul lui divorţat, mi-a spus: „Eu, care am trecut prin asta, aş zice să te mai gândeşti. E grea despărţirea.”... Nu că am luat în serios avertismentul acelui prieten al meu... Ştiţi, există o vârstă când, oricum ai fi sfătuit, până la urmă faci tot cum te taie capul!... I-am zis aşa: Prietene, ştii ce? Fiecare cu ale lui! Eu nu cred că-i chiar aşa de greu. Poate o vreme n-ai chef să mai faci nimic, poate rămâi cu ochii pe fereastră, poate adormi mai greu din cauza gândurilor. Dar mai devreme sau mai târziu îţi trece şi îţi dai seama că ai făcut un pas în folosul tău. Nici nu mai contează a cui a fost iniţiativa. Important e rezultatul. Nu-i chiar de colo să iei totul de la capăt. Şi la fel de important e să nu te-apuce regretele. De aceea spuneam, domnul meu, că, pentru e evita regretele, calea sigură e să-ţi reîmprospătezi în minte defectele fostei consoarte. Iar dacă le-ai făcut publice, vă spun eu, e ireversibil!
   Faţa moderatorului se destinse într-un zâmbet larg.
   — Aşa că agenţia de turism AT vă oferă şansa vieţii dumneavoastră! trase el concluzia... Sunteţi împreună cu fosta soţie, presupun.
   — E acolo, răspunse bărbatul cu vestă grena. Şi nu cred că şi-a pus mâinile la urechi ca să n-audă ce-am spus.
   Spunând asta, arătă cu braţul întins undeva peste mese şi multe priviri se întoarseră spre masa de unde el se ridicase cu câteva minute înainte, ca să urce pe estradă. La masa aceea mai şedea o pereche de soţi divorţaţi, cam de aceeaşi vârstă, iar fosta doamnă Marinescu afişă un zâmbet cam forţat, încercând să înfrunte cu curaj privirile întoarse spre ea din toate părţile.
   — Aţi respectat întocmai contractul cu Doamna Varvara! observă moderatorul glumind. Foarte bine! Vă felicit. Deci aţi reuşit s-o convingeţi să vă însoţească la Ţărmul Armoniei.
   — Ea a primit invitaţia. Aşa că eu am fost acela care s-a lăsat convins.
   — A, deci aşa! exclamă teatral moderatorul. Pot să vă întreb câţi ani aţi fost căsătoriţi?
   — Păi, aş putea să fac o socoteală simplă. Dar prefer să vă răspund: prea mulţi!
   Se făcură auzite râsete în tot restaurantul. Moderatorul râse şi el, ceva mai reţinut.
   — Vă rog să mai rămâneţi puţin.
   Şi se întoarse spre mese.
   — Daţi-mi voie... spuse, adresându-se tuturor. Se îndepărtă de domnul Marinescu şi făcu un mic tur pe lângă marginea estradei, ţinând microfonul la gură. — Daţi-mi voie să remarc că se întrevede şi un avantaj al divorţului!... Dar numai pentru doamne! Şi anume pentru cele care, din prea multă personalitate, au preferat să nu renunţe la numele de domnişoară atunci când s-au căsătorit ci să şi-l ataşeze ce cel al soţului. Adică să aibă două nume de familie. Ei bine, de-acum înainte nu vor mai fi nevoite să se complice cu două nume. Să recunoaştem că-i destul de complicat totuşi. Aşadar, doamnele divorţate vor putea să revină la un singur nume, care nu mă-ndoiesc că le-a fost dintotdeauna foarte drag.
   O voce feminină, distinctă dar slabă din cauza distanţei, se făcu auzită de la una din mesele din fundul salonului:
   — Dar pentru bărbaţi există vreun avantaj?
   Moderatorul se opri, surprins, şi se întoarse în direcţia mesei de unde venise întrebarea.
   — Mă bucur, zise el, că întrebarea vine de la o doamnă! Ar fi fost de mirare să vină de la un bărbat. Căci bărbaţii sunt cât se poate de convinşi că au numai de câştigat divorţând... Ei, bine, dragă doamnă, ca să vă răspund direct, bărbaţii singuri au întotdeauna siluetă. Şi ştiţi de ce?... Se întoarse către bărbatul de pe estradă: — Dumneavoastră, domnule Marinescu, ştiţi de ce?
   — Habar n-am.
   — Ei bine, se adresă moderatorul întregului salon, pentru că mănâncă mult mai puţin. De ce? Jumătate din mâncare le rămâne lipită de fundul tigăii!
   Tot salonul râse copios şi moderatorul se lăsă şi el în voia valului de râs. Acum probabil se putea spune că atmosfera era definitiv destinsă.
   — Şi fiindcă vă spuneam că mă aflu aici, în mijlocul dumneavoastră, şi ca persoană privată, daţi-mi voie să completez, în nume personal, urarea pe care v-am făcut-o la început: Divorţ fericit!
   Se bătu din palme. Reuniunea începea să semene cu o petrecere în toată regula.
   — Să înţeleg — se întoarse moderatorul către invitatul său — că, dacă sunteţi atât de rezervat în privinţa duratei căsniciei dumneavoastră, de a ne dezvălui motivele divorţului nici vorbă nu poate fi? Şi, înainte de a-l lăsa să răspundă, se grăbi să adauge: — Ştiţi, noi totuşi contăm pe un anume schimb de experienţă, care ar putea să le fie de folos multora aici de faţă.
   — N-am spus că sunt rezervat, îl contrazise sec domnul Marinescu.
   — Asta-i grozav! jubilă Gemi. Înseamnă că începem chiar din prima seară seria dezvăluirilor! Cum o cheamă pe fosta dumneavoastră soţie, care ziceţi că e aici de faţă?
   — Adina Mircioiu.
   — Credeţi că ar fi dispusă să urce pe estradă, alături de dumneavoastră?
   — Nu ştiu, răspunse precaut domnul Marinescu. Întrebaţi-o pe ea.
   — Ce spuneţi, doamnă Mircioiu, se întoarse Gemi spre masa laterală unde presupunea că se află aşezată fosta doamnă Marinescu, vă încumetaţi să vă alăturaţi fostului dumneavoastră ales?
   Se ridică o doamnă slăbuţă, de vreo cinzeci de ani, în taior bej, şi se sprijini, ezitantă, de masă, afişând un zâmbet la fel de nesigur ca şi întreaga ei ţinută, în timp ce toate privirile erau aţintite asupra ei. Totuşi, împotriva tuturor aşteptărilor, răspunse cu o voce destul de sonoră: — Da, de ce nu!... Şi păşi cu un pas mai degrabă rigid spre estradă, suportând cu stoicism privirile care o urmăriră pe tot drumul, în deplină tăcere. Moderatorul o primi cu entuziasm la marginea estradei şi, întinzându-i mâna, o ajută, galant, să urce cele două trepte.
   — Iată-vă, deci, dragă doamnă Mircioiu! Vă asigur că vă bucuraţi de întreaga mea admiraţie. Şi totodată sunt sigur că o veţi avea şi pe a Doamnei Varvara în clipa când i se va relata evenimentul. Căci este cu adevărat un eveniment! Primul cuplu, mă rog, fost cuplu, în faţa întregii asistenţe! Va fi o mare bucurie pentru domnia-sa, sunt convins!
   În jurul estradei, în salonul vast, chelnerii se aplecau, stilaţi, către clienţii aşezaţi la mesele de câte patru locuri, ascultau numai ochi şi urechi comenzile, dădeau uşor din cap, ceremonios, în semn că nu mai aveau nevoie de alte explicaţii şi că, vorba cântecului, dorinţa clientului era poruncă pentru ei.
   — Nici nu ştiu la cine să apelez mai întâi, spuse moderatorul mimând nehotărârea, şi se uită întrebător când la domnul Marinescu, când la doamna Mircioiu. — Ştiu că ar putea fi dureros, dar, mă gândesc... Aţi fi dispusă, doamnă, să rememoraţi împrejurările când... în sfârşit, când s-a produs... mă rog, ruptura, să-i zicem? Dumneavoastră aţi cerut divorţul?
   — Da, eu.
   — Ce aţi avut să-i reproşaţi soţului dumneavoastră?
   Domnul Marinescu stătea drept de o parte a moderatorului şi se uita undeva într-o parte, mai degrabă absent.
   — Trebuie să vă spun că Viorel este scriitor, începu doamna Mircioiu — afirmaţie care stârni murmure în salon.
   — Hm! Trebuie să fie interesant să ai un soţ scriitor! exclamă Gemi, plin de entuziasm. Dar nu vreau să vă influenţez. Continuaţi, vă rog.
   — Sigur, poate părea interesant, la prima vedere, povesti doamna Mircioiu. El este mereu cu gândul la scrierile sale, priveşte în gol şi nu spune nimic, tu încerci să vorbeşti cu el şi el nu-ţi răspunde... În salon murmurele amuzate se înteţeau. — Nu ţi se cere părerea, dar tu, ca soţie, găseşti prin casă tot felul de însemnări, tot felul de fiţuici, pe care găseşti scris câte un nume. Nume de femei, bineînţeles... Ba găseşti pe un bileţel Maria B., ba găseşti pe altul Elena T... Dacă îl întrebi, el îţi răspunde că sunt nume de personaje din romanele sale. Vrând-nevrând, îl priveşti cu suspiciune, şi el se amuză, izbucneşte în râs... Apoi, într-o zi, i-am scotocit prin manuscrise şi într-adevăr...
   — Ai făcut tu asta! strigă surprins domnul Marinescu.
   În salon se râse copios. Moderatorul îşi păstră însă o figură serioasă, ba chiar interveni adresându-se publicului:
   — Vă rog, doamnelor şi domnilor!... Vă rog, doamnă Mircioiu, continuaţi.
   — Într-adevăr, am găsit respectivele nume în textele sale... şi încă multe altele, ştiţi, scrise pe margine... pe marginea foilor. Începusem să cred că eu sunt bolnavă de suspiciune. Iar el, curat ca lacrima. Inocentul cu capul în nori. De aceea am rămas înmărmurită când într-o zi, întorcându-mă acasă pe neaşteptate, l-am găsit în pat cu o femeie.
   Moderatorul nu avu replică pentru moment.
   — Hm!... Se dezmetici după vreo două secunde şi adăugă: — Şi s-a întâmplat de multe ori?
   — Ce?
   — Să-l găsiţi cu o femeie în pat?... Se întoarse către domnul Marinescu: — V-a surprins de mai multe ori cu o femeie în pat, domnule Marinescu?
   — Da de unde! S-a întâmplat o singură dată!
   — În rest, aţi fost precaut, nu-i aşa, domnule Marinescu? Din toate ocaziile când aţi venit acasă cu o femeie, v-a prins o singură dată!
   Moderatorul începuse fraza cât se poate de serios şi o sfârşi într-un hohot de râs exploziv. Salonul îl urmă, distrându-se copios. Invitatul de pe estradă nu negă nici el, dând semne că mai degrabă ar fi înclinat să se alăture veseliei generale. Toate privirile se îndreptară spre doamna Mircioiu, care rămăsese serioasă.
   — Da, o singură dată s-a întâmplat, recunoscu ea.
   — Deci o singură dată? întări Gemi. Permiteţi-mi, doamnă să vă citez o frază — nu vă spun din cine. „Lucrul cel mai important într-o căsnicie fericită nu e fericirea, ci stabilitatea.” Ce ziceţi de asta? Şi se grăbi să adauge: — Nu citez cu asentimentul Doamnei Varvara. Îmi asum riscul s-o fac din proprie iniţiativă.
   — Ce-aş putea să spun... Dacă dumneavoastră credeţi că eu am divorţat doar fiindcă Viorel a adus în casă la noi o femeie o singură dată, vă înşelaţi... De fapt nu mi-a păsat de câte ori a făcut-o. Dar... Viorel... Pentru Viorel eu ajunsesem să nu mai contez...
   — Exagerezi, Adina! interveni scriitorul. Nu-i adevărat!
   Doamna Mircioiu nu-l luă în seamă. Continuă, impasibilă:
   — Viorel vorbea la telefon cu foarte multe persoane. Unele convorbiri erau în chip vădit cu femei cu care era într-un anumit gen de relaţie... Folosea aluzii, sărea peste cuvinte, făcea totul ca eu să nu-mi dau seama cam despre ce vorbea. Evident, se înşela. Îmi dădeam foarte bine seama. Apoi închidea telefonul şi îmi spunea brusc: Trebuie să plec, am o întâlnire. Şi în secunda următoare ieşea pe uşă... Eu, de bună seamă, ştiam ce fel de întâlnire are. Chiar dacă intenţia lui era să mă facă să cred că erau întâlniri de lucru. De la un moment încolo începuse să nici nu se mai ferească. Vorbea la telefon în prezenţa mea şi zicea: „Nu pot să-ţi spun acuma.” Sau: „Îţi explic cu prima ocazie.” Cum credeţi, domnule Geamănu, că se simte o femeie care este tratată în acest fel?... Pe mine nu mă întreba niciodată nimic, asta apropo de „fericirea” de a fi soţie de scriitor — nu mă-ntreba nimic, nu-mi cerea niciodată părerea, venea şi pleca de acasă, ca şi cum ar fi trăit singur... Nu, n-a contat că l-am găsit o dată în pat cu o femeie. Nu ştiu dacă dumneavoastră vă puteţi da seama cum a fost viaţa mea până la divorţ. De altfel, judecătorul n-a avut nicio ezitare să pronunţe sentinţa din vina exclusivă a pârâtului. Asta, cu toate că avocata lui Viorel s-a silit din răsputeri să demonstreze că vina ne aparţinea în egală măsură.
   — Eu cred, zise moderatorul după o pauză destul de lungă, că Doamna Varvara e la curent cu toate aceste detalii.
   — Da’ de ce trebuie să fie doamna Varvara la curent? se revoltă scriitorul.
   — Sunt sigur, domnule Marinescu, îi răspunse Gemi, că vom avea destul timp, în cele trei zile rămase, să aflăm de ce — nu că trebuie, dar de ce este la curent Doamna Varvara.
   O voce de undeva din salon se făcu auzită — o voce altminteri probabil viguroasă, dar care, fără amplificare, sună firav:
   — Dar doamna Herescu unde e? Nu vine să se întâlnească cu noi?
   — Cu siguranţă vine, oameni buni, spuse moderatorul. Nu vă faceţi griji. Dacă n-ar fi vrut să vă întâlnească, nu v-ar fi trimis invitaţiile. Până la sfârşitul sejurului o veţi cunoaşte negreşit. Puţină răbdare.
   Şi atunci o altă voce, de astă dată alarmată, se ridică din celălalt capăt al salonului:
   — Da’ de ce filmează tipul ăla de-acolo?
   Un tânăr se ridicase în picioare şi arăta cu braţul întins spre una din mesele aflate la mică distanţă de estradă. Toate privirile se îndreptară instantaneu spre locul vizat. Cu toţii putură să vadă un bărbat între două vârste, care, alertat de agitaţia din salon, tocmai îşi lăsase jos camera cu care filmase, fără a apuca însă s-o ascundă.
   — De ce suntem înregistraţi? strigă indignat tânărul care se ridicase în picioare. E normal să fim înregistraţi?
   — Cine filmează? strigă moderatorul, arătându-se la rândul său indignat.
   Un bărbat mai în vârstă sări în sprijinul mai tânărului său coleg de sejur şi, pe un ton de reproş familiar, i se adresă moderatorului:
   — Ascultă, Gemi, voi ăştia, organizatorii, ar trebui să ţineţi cont că noi toţi, aicea, ne aflăm într-o postură nu tocmai confortabilă, ce dracu’! Suntem divorţaţi, avem tot felul de motive să fi ajuns în situaţia asta... Vorbim în public despre ele, bun, de acord. Dar unele motive nu sunt tocmai măgulitoare pentru noi — mă rog, pentru unii din noi. Ar trebui să fim siguri că n-ajunge nimica în presă.
   — Vă asigur, domnilor... Vă asigur, doamnelor şi domnilor, spuse Gemi pe un ton ferm, că la această întâlnire suntem numai noi între noi şi nimeni altcineva. Nimeni! Vă rog să fiţi convinşi de asta. Domnul pe care îl vedeţi acolo, dacă a filmat, a făcut-o în calitate de persoană privată. Vă asigur că nu l-a pus nimeni.
   — Să urce pe estradă! strigă o voce din salon.
   — Numai dacă divorţul s-a pronunţat din vina lui! glumi moderatorul. O să aflăm asta într-una din serile următoare. Astăzi trebuie să vă las să vă vedeţi de cină. Nu pot să vă ţin tot timpul de vorbă. Doamna Varvara o să mă certe.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

vineri, 2 iunie 2017

Divorţ fericit! (6)*

   Capitolul 5 (1)

Bruno era deja familiarizat cu salonul cel mare din restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Ceva se schimbase totuşi în cele câteva ore care trecuseră de când o cunoscuse chiar aici pe Otilia: ferestrele fuseseră ornate cu ghirlande de iederă. Şi bineînţeles mesele aveau toate un aer nou şi sărbătoresc. Chelnerul, manierat, îi îndrumă spre masa care le fusese rezervată, din păcate departe de cea unde se cunoscuseră. Nu era decât o mică nostalgie de dată foarte recentă. De fapt nostalgiile creează atmosfera. Dar ceilalţi invitaţi ce nostalgii aveau? Niciuna. Ceea ce nu îi împiedica totuşi să remarce cu încântare luminiţele galbene de pe mesele de patru locuri, în forma unor veioze mici şi cochete, dar care nu intrau în concurenţă cu candelabrele ci le lăsau acestora rolul principal în a da strălucire salonului. Se strecurau veseli printre mese, călăuziţi de chelneri, în rumoarea plăcută a vocilor celor care deja îşi găsiseră locurile. Lui Bruno şi Otiliei chelnerul le ţinu scaunele să se aşeze, după care luă de pe masă cartonaşele cu numele lor. Bruno observă cartonaşele din dreptul celorlalte două locuri încă neocupate, pe care scria Carmen Văduva şi Andrei Văduva, şi se întoarse amuzat spre Otilia:
   — Se pare că avem de învăţat de la o pereche de tineri căsătoriţi.
   — De unde ştii că sunt tineri? îl întrebă Otilia.
   — Presupun. E puţin probabil ca doi tipi în vârstă să rămână împreună.
   — Eu cred că nu sunt căsătoriţi, fu de părere Otilia.
   — Şi atunci de ce au acelaşi nume?
   — Nu ştiu. Vom vedea. Poate că sunt frate şi soră.
   Bruno scoase un „Ha!” sceptic şi sonor, care cu siguranţă ar fi atras atenţia celor de la mesele din jur dacă locurile ar fi fost ocupate şi dacă cei ce şi le ocupaseră deja ar fi terminat foiala instalării.
   Fură amândoi surprinşi — şi s-ar putea spune dezamăgiţi —, când un chelner le aduse la masă o pereche în vârstă, un domn şi o doamnă de cel puţin şaptezeci de ani, care înclinară capul şi le zâmbiră amical şi reţinut înainte de a se aşeza la masă, el totuşi mai degrabă ursuz. Chelnerul luă şi celelalte două cartonaşe, în timp ce noul-venit întinse mâna după meniu şi se adânci în studierea lui. Doamna îşi îndepărtă, parcă, o firimitură din poală, după care, vrând să distragă atenţia de la impoliteţea partenerului ei, se aplecă uşor, cu stânjeneală, spre cei doi tineri şi li se adresă cu un zâmbet nesigur:
   — Să vedem cum o să decurgă prima seară...
   Păi, da... Ce puteai să răspunzi? Să vedem... După nu mai mult de câteva secunde, doamna continuă:
   — Noroc că am găsit în recuzita hotelului un costum potrivit pentru soţul meu.
   — Chiar e soţul dumneavoastră? se miră Bruno.
   — Scuzaţi-mă! Fostul meu soţ.
   — Am văzut pe cartonaşe că aveţi acelaşi nume, insistă Bruno.
   — Din comoditate, explică doamna Văduva. Comoditatea mea, desigur. Vreau să spun că după divorţ n-am făcut demersurile necesare pentru a-mi relua numele de domnişoară.
   — Sau numele de la prima căsătorie, interveni neaşteptat de prompt — şi de sumbru — domnul Văduva.
   Doamna Văduva, roşie ca racul, ripostă contrariată:
   — Soţu... Fostul meu soţ glumeşte! Ştie foarte bine că n-am fost măritată decât cu el!
   — Nu ştiu ce-ai făcut după divorţ, rosti cu aceeaşi asprime domnul Văduva.
   — Poate că o s-avem ocazia să lămurim lucrurile, promise doamna Văduva pe un ton conciliant. Era vizibilă jena ei de a aborda în public un asemenea subiect. Roşeaţa din obraji i se atenua treptat... — În sfârşit, reluă ea, mi s-a părut prea complicat să mă întorc la vechiul meu nume. Prea multă birocraţie. Şi, întorcându-se spre domnul Văduva, făcu o încercare eroică de a reveni la un ton cordial: — A fost o întâmplare că ne-am întâlnit. Nu-i aşa, Andi?
   — Şi la noi tot o întâmplare a fost, se repezi în întâmpinare Bruno. Abia azi ne-am întâlnit!
   — Serios? făcu doamna Văduva ochii mari. Iar domnul Văduva îşi înălţă din meniu faţa serioasă.
   — Da. Acum câteva ore. Căutam un loc de cazare. Habar n-aveam că există un hotel cu numele de Ţărmul Armoniei!
   — Cu siguranţă există, confirmă doamna Văduva, din moment ce ne aflăm în el. Apropo, dumneavoastră ne-aţi văzut cartonaşele, ştiţi cum ne cheamă. Noi nu le-am văzut pe-ale voastre!
   — Sigur că da! se grăbi Bruno să vină în întâmpinarea reproşului discret al doamnei. Numele meu e Bruno Roşca.
   — Iar pe mine mă cheamă Otilia Răducanu, adăugă Otilia. Confirm că ne-am cunoscut abia astăzi. Şi că îndeplinim toate cerinţe cuprinse în invitaţie.
   — Nu vă întreb cine dintre voi doi a avut iniţiativa! râse doamna Văduva. Se ştie, femeile au totdeauna iniţiativa!
   — Când e vorba de sex, accentuă Bruno.
   — Mmm... n-aş spune, îl contrazise doamna Văduva, evitând tonul prea categoric. În privinţa sexului, aş înclina să cred că bărbaţii au de obicei iniţiativa. Dar depinde de noi femeile dacă se întâmplă sau nu!
   Otilia se abţinu să-i dreptate doamnei Văduva, dar nu-şi putu înfrâna un zâmbet de satisfacţie.
   La margine, chelnerii se străduiau să cuprindă cu privirea întregul salon şi îşi suceau gâturile să vadă dacă totul era în bună rânduială. Se pare totuşi că lipsea unul din invitaţi. Un chelner, umăr lângă umăr cu un coleg de-al său, îi arătă acestuia ceva la una din mesele mai îndepărtate. Ba chiar era posibil să fie doi absenţi. Se instalase un fel de acalmie. Cei prezenţi îşi găsiseră cu ajutorul chelnerilor locurile. Ce se aştepta? Instrumentele muzicale, pe care Bruno le văzuse ceva mai devreme, la fel şi Otilia, rămăseseră neatinse, rezemate de scaune. Poate că instrumentele muzicale erau un decor plăcut vederii, dar la drept vorbind nimeni nu se aştepta să şi fie folosite. Distracţia unora dintre cei prezenţi în salon, aşezaţi acum la mese, era de a încerca să-i recunoască pe cei pe care mai devreme îi întâlniseră în holul recepţiei, la vremea completării formularelor de cazare. Unii mergeau cu gândul chiar mai înainte, la momentul parcării maşinii: erau deja mici nostalgii — proaspete —, care aveau să se adauge nostalgiei pasului nou pe care îl făcuseră în viaţa lor privată, după divorţ, unii mai de mult, alţii mai de curând, spre cunoaşterea unei noi femei, respectiv, a unui nou bărbat, episod ce se consumate lăsând urme adânci în amintire; mai ales dacă noutatea evocată apucase deja să se învechească la rândul ei, relativizând astfel conceptul de dramă a unei despărţiri. Nimeni dintre cei de faţă nu îşi amintea de Ferrari-ul roşu al lui Bruno, care îşi făcuse apariţia la intrarea în parcare, fiindcă fusese ultimul sosit, aşa că nimeni, sau aproape nimeni, nu îl zărise. Bruno îşi găsise în cele din urmă un loc, după ce manevrase cu dificultate pe culoare strâmte, printre alte maşini parcate neglijent.
   A, domnul în vârstă, cel cu pete maronii pe tâmple! Iată-l pus la patru ace, aşezat la o masă din faţa estradei, la loc vizibil, în compania selectă a unei doamne cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani mai tânără şi a unei perechi de sportivi sau foşti sportivi de vârstă medie, debordând de energie... Uite-o şi doamna trecută de prima tinereţe, feminista, la distanţă de două mese mai spre margine, dar nu mai puţin vizibilă decât fusese în hol, atunci când se arătase critică la adresa bărbaţilor. Cine apucase s-o cunoască cât de cât nu excludea s-o vadă producându-se, la nevoie, şi aici, cu acelaşi aplomb. Iat-o şi pe doamna cu ochelari de soare, ceva mai destinsă decât fusese la biroul recepţiei, alături de mai tânărul ei partener. Toată lumea care o vedea îşi spunea că dacă intenţia ei fusese să se ascundă îndărătul ochelarilor, rezultatul era exact opus, căci în salon era singura cu ochelari fumurii.
   Dar cea mai mare surpriză o produse moderatorul care, deşi nu chiar tinerel, se urcă sprinten pe estradă, moment în care foarte mulţi îl recunoscură pe „actorul” ce se învârtise dezinvolt, cu câteva ore mai înainte, printre mesele joase din holul recepţiei. Aşa că din prezumtiv actor deveni brusc, în ochii tuturor, actor de-adevăratelea. Cu un gest abil şi dezinvolt, vădind o îndelungată experienţă scenică — şi, fără doar şi poate, talent —, desprinse microfonul din vârful suportului. Bine dispus, în vervă, îşi roti privirea peste clienţii aşezaţi la numeroasele mese de patru locuri din jurul estradei. Îşi băgă o mână în buzunar şi începu:
   — Întâi şi-ntâi, o urare din partea Doamnei Varvara Herescu. O cunoaşteţi! Doamna Varvara, fericită că aţi acceptat oferta domniei-sale de a acosta la Ţărmul Armoniei, vă urează bun venit şi speră din toată inima să vă simţiţi cât se poate de bine în cele trei zile ale sejurului dumneavoastră — patru dacă adăugăm şi ziua de astăzi, din care, deşi e deja destul de târziu, vorba din poveste, înainte mult mai este!... Eu nu sunt angajat al agenţiei de turism AT, nici al hotelului, doar colaborator mai mult sau mai puţin ocazional, aşa că mă aflu aici pe cheltuiala Doamnei Varvara şi de aceea vă rog să vă faceţi că nu observaţi că am uneori propriile mele opinii! Nu în tot ce voi spune! Doar în unele privinţe! Dar asta rămâne între noi, da? A! să nu uit, numele meu este Iulian Geamănu, dar prietenii îmi spun Gemi. Aşa că Gemi rămâne. De acord?
   Scoţându-şi mâna din buzunar, moderatorul tuşi uşor în pumn şi se depărta câţiva paşi de locul trepiedului, lăsând totodată să se scurgă o mică pauză de acomodare.
   — Unii, reluă el, recurg la tot felul de ticuri pentru ca discursul lor să pară spontan. De pildă, se bâlbâie. Deşi de felul lor nu sunt bâlbâiţi... În salon se ridicară primele râsete, deocamdată răzleţe şi firave. — Da, da, nu râdeţi! De pildă spun cam aşa: Am–am–am să vă spun ceva foarte important. Şi cu asta îşi închipuie că au câştigat simpatia publicului. Ei bine, doamnelor şi domnilor, eu, cu voia dumneavoastră, n-am să recurg la asemenea trucuri. Eu pot să mă simt la largul meu şi fără să mimez bâlbâiala. Şi sper să vă fac şi pe dumneavoastră să vă simţiţi la largul dumneavoastră. Personalul hotelului şi al restaurantului şi-a dat toată silinţa, după cum sper că deja v-aţi dat seama. Nu-i aşa că apreciaţi luminiţele îmbietoare şi discrete pe care le aveţi pe mese? Apropo, n-am pus lumânări, cum obişnuiesc alţii şi cum ştim cu toţii că se poartă, de teamă să nu provoace cineva dintre dumneavoastră un incendiu!... De astă dată publicul nu-şi mai reţinu râsul, care se răspândi cam peste toate mesele din salon, şi moderatorul se înclină într-o parte şi într-alta, cu palma lipită de piept, ca şi cum ar fi mulţumit pentru aplauze la scenă deschisă. — Ştiţi, continuă el, ne-am închipuit că se poate întâmpla aşa ceva — mă refer la incendiu, se-nţelege — când e vorba de persoane divorţate, cum sunteţi dumneavoastră. De ce spun asta? Cui a divorţat îi pasă mai puţin de ce se-ntâmplă în jur. Mă rog, e doar o părere. Aici permiteţi-mi să fac o mică observaţie: sper că aţi luat în serios cerinţa agenţiei de a fi divorţaţi cu acte în regulă, şi nu doar de a fi despărţiţi, aşa, în urma unei neînţelegeri recente, având deci toate şansele să vă împăcaţi în cel mai scurt timp! Doamna Varvara nu-i dispusă să ia în considerare nicio împăcare!... Din nou se râse, de astă dată copios, în salon... — Fiindcă în caz contrar va trebui să rambursaţi costul sejurului pe care vi l-a oferit agenţia! Glumeam, bineînţeles, se grăbi să adauge moderatorul. Tuşi în pumn şi se întoarse la locul iniţial de pe estradă, băgându-şi din nou mâna în buzunar. Era clar că aşa se simţea cel mai confortabil.
   — De altfel, cei mai mulţi dintre dumneavoastră, dacă nu chiar toţi, sunt divorţaţi de-adevăratelea! Clienţi serioşi, ce mai!... Cât despre mine, permiteţi-mi să nu vă dezvălui starea mea civilă. Deocamdată. Până se lămuresc lucrurile cu Doamna Varvara. Ceea ce vă spun face parte din antrenul pe care mă străduiesc să vi-l fac. Ştiu că în general publicul are gusturi dintre cele mai diferite. Dar când ai un public cu o trăsătură comună, e mult mai uşor s-o nimereşti. Iar dumneavoastră aveţi o trăsătură comună. Care este aceea?... Gemi se întoarse într-o parte, întrebător, apoi într-alta, aşteptând răspunsuri din public.
   — Păi nu-i nevoie să vă duceţi cu gândul prea departe. Vă spun eu dacă n-aveţi nicio idee. Trăsătura dumneavoastră comună este divorţul! Nu? Divorţul! Aşa că vă fac antren specializat pentru divorţ!... Dacă vă aşteptaţi să vă dau totul mură-n gură, vă spun din capul locului: nu contaţi pe mine... Moderatorul păşi spre marginea estradei.
   — Vreţi să vorbim de baloane? Mă refer la cele cu care se ornează de obicei restaurantele pentru ocazii festive. Nu vreţi? Bine faceţi. Fiindcă aici n-avem baloane! E o reuniune fără baloane. Totuşi! Totuşi nu-i chiar o ocazie festivă. Şi o să vedeţi de ce. Toate la timpul potrivit.
   Estrada era puternic luminată şi toţi ochii erau aţintiţi spre moderator.
   — Un lucru e cert, continuă acesta: persoanele divorţate manifestă o înclinaţie vizibilă spre... Spre ce credeţi? Dacă nu ştiţi, vă spun eu: spre exotism! Repet: exotism! Sau, mă rog, spre fel de fel de activităţi neobişnuite! Şi ne putem întreba de ce. Are cineva vreun răspuns în privinţa asta?... Moderatorul se arătă foarte interesat să afle păreri din public şi îşi duse mâna pâlnie la ureche, rotind-o spre public. — Aud?... Să vă spun un secret, continuă el în mijlocul tăcerii, nici eu nu ştiu! Dar să vă spun ce cred eu. Moderatorul îşi scoase mâna din buzunar pentru a putea gesticula. — Eu cred că cine e cu adevărat înţelept nu consideră niciodată că ceva e definitiv. În particular, divorţul. Sunteţi de acord?... Nu prea multă lume se repezi să aprobe. Voci răzleţe înclinară în egală măsură spre da şi spre nu. — Nu sunteţi de acord? întrebă moderatorul cu mirare îngroşată teatral. Ei bine, concedă el, nici eu nu sunt de acord. Haideţi să limpezim lucrurile. Îndată ce divorţul a devenit fapt împlinit — şi cei doi soţi s-au împăcat cu gândul că nu mai există cale de întoarcere — ei bine, se-ntâmplă deseori ca ei să simtă nevoia să-şi ia rămas bun unul de la celălalt într-un cadru romantic. Asta-i ceea ce contează! punctă el c-un gest de triumf în toiul entuziasmului stârnit în salon. Pe asta a mizat şi Doamna Varvara când v-a trimis invitaţiile! Unora divorţul le stârneşte amărăciune, altora furie. Dar nouă, celor prezenţi aici, la Ţărmul Armoniei, sublinie el pe un ton triumfalist, în niciun caz nu ne stârneşte furie!... Poftim? se aplecă el spre o margine de estradă, cu palma pâlnie la ureche. Nici amărăciune? Asta aţi zis? Nici amărăciune? Bineînţeles că nu! Dacă divorţul ne-ar amărî, nu ne-am afla aici! De aceea, Doamna Varvara şi agenţia de turism AT — la care îmi permit să mă adaug şi pe mine — vă urează încă o dată: Divorţ fericit!
   Chelnerii deja umblau printre mese, luând primele comenzi. Atmosfera era tot mai însufleţită.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru