vineri, 9 iunie 2017

Divorţ fericit! (8)*

   Capitolul 5 (3)

Dacă Gemi se dovedise a fi atât de sociabil cu câteva ore înainte, în holul recepţiei, când o făcuse pe anonimul mişcându-se printre mese, şi mai ales în prima parte a cinei, pe estradă, nu era de mirare ca toată lumea să şi-l dorească la masa lor. Nu se putea vorbi însă chiar de dezamăgirea că el se făcuse nevăzut de parcă l-ar fi înghiţit pământul, căci atmosfera era tot mai antrenantă: creştea rumoarea vocilor, clinchetul tacâmurilor şi mai ales râsetele nestăpânite, unul ici, altul colo, mai ales ale doamnelor, pe măsură ce chelnerii umpleau tot mai multe mese cu bunătăţile comandate. Unde te uitai, nu vedeai decât spinări încovoiate ale chelnerilor în preajma meselor, sticle cu vin înclinate profesional, ca nişte trofee, spre a fi văzute, examinate şi încuviinţate de invitaţi, tăvi purtate pe braţe îndemânatice, venind dinspre bucătărie şi poposind pe mesele fericiţilor beneficiari ai invitaţiilor doamnei Varvara. Chiar aşa! De ce n-ar fi fost fericiţi! Mărcile de vin erau recunoscute de cei cărora li se prezentau sticlele, mărcile de bere erau acceptate fără condiţia de habeas corpus, doar după nume, şi ambele, vinul şi berea, dezlegau limbile şi apropiau spiritele încă de la primele înghiţituri, astfel că se înteţeau prezentările din proprie iniţiativă între invitaţi.
   La aceeaşi masă cu Vadim şi Stela — doamna cu ochelarii fumurii, cum fusese ea remarcată în restaurant — mai stăteau domnul Stanciu, care ceruse permisiunea să se prezinte singur, alături de partenera sa actuală, Cecilia Brateş. Nu era Stela femeia care să întrebe: — Stanciu şi mai cum? Şi nici Cecilia Brateş nu era femeia care s-o întrebe pe Stela: — De ce porţi ochelari de soare acuma, când nu e soare? Domnului Stanciu mai mult ca sigur îi stătuse pe limbă, poate chiar adineaori, s-o întrebe pe Stela: — Cum se face că partenerul dumitale e mai tânăr? Vadim se uită la el şi din privirea sa îşi dădu seama că îi trecuse o întrebare prin minte, nu se dumiri care anume fusese întrebarea, aşa că îi răspunse cum îl tăia capul:
   — Ne-am cunoscut de curând, noi doi... foarte de curând... De fapt, chiar astăzi. Se uită la ceasul de la mână şi confirmă: — Da, astăzi. Încă nu e mâine.
   — Dar ce, ai crezut că e trecut de miezul nopţii? îl tachină Cecilia. Nicidecum! De fapt, n-a trecut decât o oră, o oră şi ceva, de când am coborât la restaurant. Dar aşa ni se pare, că zboară timpul, când e plăcut şi ne simţim bine. Ce ziceţi de Gemi al nostru? Un tip super, nu?
   — Mă-ntreb ce rol are de fapt, zise Vadim fără să-i împărtăşească întru totul entuziasmul.
   — Cum ce rol! îl contrazise ea. Să ne distreze! Ce altceva? Aţi auzit ce-a zis: e plătit de doamna Varvara! Pentru asta e plătit.
   — Poate că pe lângă distracţie, trebuie să mai facă şi un raport.
   — Despre ce? Despre tipii ăia doi care au urcat pe estradă?
   — Habar n-am. Zic şi eu.
   — Apropo, zise domnul Stanciu adresându-se Stelei, dacă vă invită pe estradă, ce faceţi, vă duceţi?
   — De ce nu, răspunse Vadim în locul partenerei sale.
   Privirile comesenilor se îndreptară spre Stela, dar ochii ei, îndărătul ochelarilor de soare, rămaseră de nepătruns. Nimeni nu comentă.
   — E bine că v-aţi cunoscut de curând, opină Cecilia. N-aveţi prea multe de povestit. Cel puţin, nu unul despre celălalt. Şi noi ne-am cunoscut... la un moment dat, se întoarse ea spre surâzătoare spre domnul Stanciu, acoperindu-i mâna care stătea pe masă cu mâna ei. Să tot fie vreo zece ani de-atunci, nu-i aşa, dragule? Eram amândoi sătui până peste cap de... cum să le zic? consorţii noştri! Că văd că-i un cuvânt ţinut la mare cinste aici, la Ţărmul Armoniei! Nu ştiu ce vor ăştia de la noi, dar într-adevăr, e al dracu’ de greu s-o nimereşti cu... consortul! Noi am avut noroc de data asta — din nou, Cecilia îl învălui pe partenerul ei într-o privire drăgăstoasă —, nu-i aşa, Paul dragă. Când spun „de data asta” mă gândesc la acum zece ani. Pare mult. Dar nu s-a schimbat mare lucru de-atunci. Am avut noroc, asta e!... Îmi amintesc cât de uşor a fost să ne povestim unul altuia despre trecut. Despre cât de canalie a fost consortul meu... fost. Şi despre cât de... dar mă abţin să comentez despre fosta consoartă a lui Paul. Doar atât îmi permit să dezvălui — şi se uită întrebător la domnul Stanciu, să desluşească pe faţa lui un semn de încuviinţare; dar, negăsind un asemenea semn, nu păru câtuşi de puţin descumpănită, şi continuă: — Câte urme a găsit Paul prin casă de la prezenţa indivizilor cu care se întâlnea ea... cum o chema, Paul dragă... am uitat, cum ziceai c-o chema?
   — Nu contează! zise domnul Stanciu.
   — Aşa e, nu contează. Un lucru îmi amintesc exact, din ce îmi povestea Paul: era asistentă medicală. S-ar putea spune că avea din ce s-aleagă! Multă lume se perindă pe-acolo, pe la spital! Şi mai ales colaborări fructuoase cu doctorii!
   — Şi cam la ce urme vă referiţi, doamnă Brateş? o provocă Vadim.
   — Cecilia, îl corectă prietenos tovarăşa de sejur. Te rog să-mi spui Cecilia, fă-te că nu observi că sunt cu câţiva ani mai în vârstă... Ce fel de urme, întrebai... Păi, în primul rând, mirosul de tutun. Paul nu fumează şi n-a fumat niciodată, dar în casă...
   — Hai s-o lăsăm baltă cu amintirile, Cecilia, o întrerupse domnul Stanciu, cu o figură severă.
   — Dar, iubitule, trebuie să ne obişnuim cu confesiunile. Pentru ce am venit aici, la Ţărmul Armoniei? Nu pentru asta? Hai s-avem puţină răbdare şi să vedem. Poate că ne face bine. Ne-am obişnuit atât de mult cu ura, că a ajuns să facă parte din viaţa noastră. Şi află, iubitule, oricât de tare te-ai supăra şi oricât de domn ai vrea să fi, că nu mă pot abţine să spun că, mai mult decât urmele propriu-zise, m-a deranjat, când mi-ai povestit, faptul că de la un moment încolo ajunsese să lase toate acele urme cu premeditare. Aşa a reieşit din povestirea ta, iubitule. Numai ca să-ţi facă rău. Tu ai povestit! Nu ştiu de ce vrei acuma s-o-ntorci!
   Stela şi Vadim se aplecaseră deja peste farfuriile lor pline şi mâncau. La fel şi domnul Stanciu. Fu nevoită să le urmeze exemplul şi Cecilia Brateş; dar tot cu gândul la „confesiunile” ei. Mâncară câteva minute în tăcere. Cecilia nu rezistă la o tăcere prea lungă, ridică paharul, încurajându-i pe ceilalţi; aşa că ciocniră toţi patru şi îşi urară „Divorţ fericit!”
   Doamna Brateş luă din farfurie, cu furculiţa, un cartof la cuptor şi începu să-l mestece.
   — Paul şi cu mine nu suntem căsătoriţi cu acte, spuse ea. Nu mai avem încredere în acte, nici Paul, nici eu.
   — Foarte bine, aprobă Vadim. Nu ştiu dacă toată lumea e de acord, dar eu asta spun: adevăratul nostru duşman e timpul.
   — Da, Vadim, ai dreptate, timpul ne macină. Şi de multe ori ne scoate din sărite! Fostul meu soţ a fost o puşlama ce nu s-a mai văzut! Nu-i mai rostesc numele, fiindcă lui Paul nu-i place. Deşi am vorbit despre el de multe ori. Nu vă mai spun în ce împrejurări am vorbit! chicoti ea. Astfel de discuţii stimulează! Ştiţi la ce mă refer, nu? Ei bine, fostul meu soţ mă urmărea tot timpul. Ca un obsedat! Spera să mă prindă...
   — Dar nu te-a prins! o completă râzând Vadim. Ca să-l imit pe moderatorul nostru cel năzdrăvan: ai fost precaută!
   — Nimic nu scuză faptul de a fi fanatic, rosti Cecilia pe un ton filozofic.
   — În fond totul se reduce la egoism, fu de părere Stela. Şi încă e bine atâta vreme cât nu se ajunge la agresivitate.
   — Tu ai trăit o asemenea experienţă? Ai avut un soţ agresiv?
   — Da... am avut, răspunse Stela după o ezitare, cu o voce incoloră.
   — Nu trebuie să pui la inimă, dragă... Stela — Stela te cheamă, nu? Parcă aşa am înţeles.
   — Da, Stela.
   — Ştii cum se spune: cele bune să se-adune, cele rele să se spele... Poate că drama ta e încă proaspătă în minte. Aşa e?
   — Într-un fel, da.
   — Nici mie nu mi-a prea ars de sporovăială îndată după consumarea „evenimentului”. Ştiu prea bine cum e. Doare. Chiar dacă tu n-ai nicio vină, tot doare!
   Odată coborâţi de pe estradă şi întorşi la masa lor, domnul Marinescu şi fosta sa consoartă stârniră admiraţia tovarăşilor lor de masă — doar admiraţia, nu şi invidia. Comeseana doamnei Mircioiu spuse, împreunându-şi mâinile:
   — Vai, ce mă bucur că există oameni atât de deschişi şi de curajoşi ca dumneavoastră! Noi doi, soţul meu şi cu mine nu cred că am fi în stare... Apropo, măcar la scară mică s-o facem, dacă pe estradă ne-am pierde amândoi cu desăvârşire: pe mine mă cheamă Antonia Dragomir — puteţi să-mi ziceţi Toni, chiar vă rog să-mi ziceţi Toni —, iar pe soţul meu, pe actualul meu soţ, îl cheamă Adrian. Nu, iubitule? Nu-i aşa că şi noi putem să ne destăinuim la scară mică?
   — De ce nu? acceptă domnul Dragomir.
   — Eu sunt convins că şi pe estradă v-aţi descurca foarte bine, cel puţin la fel de bine ca şi noi, o încurajă domnul Marinescu.
   — Totuşi, reluă doamna Dragomir, aţi spus acolo, pe estradă, atâtea lucruri, cum să spun, de intimitate, pe care eu una nu m-aş încumeta să le fac publice. Şi nici să le aud de la altcineva.
   — Ba eu cred că pe mine nu m-ar deranja să le aud, spuse domnul Dragomir.
   — Pe mine m-ar deranja, iubitule, replică Antonia.
   — Eşti prea aspră cu tine însăţi, Toni dragă.
   — Nu mă refer neapărat la noi doi. Noi doi am ajuns la o vârstă când prin forţa împrejurărilor nu prea mai comiţi fapte de care să-ţi fie ruşine, înţelegi ce vreau să spun.
   — Totuşi, ar trebui să încercăm să ne depăşim vârsta, fu de părere domnul Dragomir.
   — Categoric! Domnul Marinescu izbucni în râs. — Ar trebui să îndrăznim să ne fie ruşine, de ce nu!
   — Apropo, domnule Marinescu...
   — Viorel, sugeră cordial domnul Marinescu.
   — Da, sigur... Apropo, Viorel — se precipită cu vorba, curioasă, doamna Dragomir, e adevărat ce spunea Adina pe estradă, că îţi notezi peste tot nume de femei?
   — Evident că Adina exagerează, răspunse volubil scriitorul. Îmi notez în egală măsură şi nume de bărbaţi. Că doar nu creez mai multe personajele feminine decât masculine! Pe de altă parte, recunosc, e adevărat ce se spune, că există un mister al femeii. Ăsta ar fi într-adevăr un motiv să mă ocup mai mult de femei...
   — Ceea ce şi faci! strecură maliţioasă Adina.
   — Ei, da, facem şi noi ce putem! replică scriitorul... Dar să continui. După părerea mea, bărbaţii pot fi la fel de interesanţi ca şi femeile. Totul depinde de aşteptări. În fond, în ce constă misterul femeii? E vorba de o anumită constituţie anatomică, să-i zic aşa. O constituţie care predispune.
   — Reducem totul la sex! îl apostrofă cu o oarecare înverşunare doamna Mircioiu. Cunosc povestea! Totul se rezumă la atracţia sexuală!
   — Nu se rezumă, dar începe de acolo. Ce-i rău în asta? Nimeni n-a zis că povestea care începe cu sexul nu-i frumoasă şi că nu are nenumărate consecinţe pline de farmec. E ca şi cum ai suspecta mierla că nu cântă decât ca să-şi atragă partenera. Treaba ei! Las-o cânte. Cântecul ei e minunat indiferent ce substrat are.
   — Vai, ce frumos! bătu din palme doamna Dragomir. Trebuie să fii scriitor ca să vezi astfel lucrurile!
   — Îmi pare rău, dragă, interveni mucalit domnul Dragomir, eu n-am talent la scris. Dacă voiai s-auzi toată ziua fraze frumoase — dacă voiai s-auzi în casă mierla cântând —, trebuia să te gândeşti mai bine înainte de a mă alege pe mine!... Ceea ce nu înseamnă, se grăbi el să adauge, că nu sunt de acord cu Viorel.
   — Eu una am acceptat să vin aici, la Ţărmul Armoniei, spuse dezamăgită doamna Mircioiu, în speranţa că, aflându-mă printre persoane divorţate, n-o să mai aud atâtea discuţii despre sex.
   — Îmi pare rău pentru tine, spuse domnul Marinescu. Dacă e vorba de persoane divorţate, înseamnă că sexul n-a mai mers. Tot sexul! Asta e! Pentru că, indiferent ce scrie în decizia de divorţ, adevărata cauză a divorţului rămâne sexul. Pe de o parte, nu mai există atracţie sexuală între parteneri...
   — Spui nişte banalităţi cât capul tău de mari! îl întrerupse revoltată doamna Mircioiu. Abia aştept să vină Gemi, mâine seară, şi să ne distreze din nou.
   Domnul Marinescu ridică din umeri cu dezamăgită înţelegere. Un chelner, ivit ca din pământ lângă masa lor, îi întrebă dacă mai doreau ceva. Nu, nu mai dorea nimeni nimic. Decât doar să se vadă mai repede fiecare în patul său şi să doarmă după o zi atât de obositoare.
   Notă de plată nu exista aici, la Ţărmul Armoniei.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

duminică, 4 iunie 2017

Divorţ fericit! (7)*

   Capitolul 5 (2)

— Cum procedează un bărbat care se respectă? continuă moderatorul... Imediat ajungem şi la femei! preveni el c-un gest de invitaţie la răbdare orice posibil protest. Bărbaţii care se respectă îşi pregătesc terenul pentru o nouă legătură! Asta fac, degeaba încercaţi să mă contraziceţi! Văd eu foarte bine! Vrea cineva să mă contrazică pe faţă? Îl poftesc să mă înfrunte aici pe estradă! E cineva?
   Stârnind murmure de surprindere, un bărbat elegant, de vreo şaizeci de ani, se hotărî să se ridice de la o masă laterală, gata să contribuie la spectacol. Pe sub sacou purta o vestă grena tricotată.
   — A! exclamă moderatorul. Deci dumneavoastră vreţi să daţi curs provocării mele! Excelent! Ei bine, poftiţi sus pe estradă.
   Bărbatul cu vestă grena ocoli cu îndrăzneală marginea estradei. Avea un mers destul de tineresc pentru vârsta sa — tineresc şi sigur pe sine. Găsi scăriţa spre estradă şi urcă impetuos cele două trepte.
   — Vă previn din capul locului, îl întâmpină Gemi glumind, că tot ce veţi spune va putea fi folosit împotriva dumneavoastră!... Vă rog să luaţi microfonul. Şi spunând asta, moderatorul ridică de pe jos un microfon şi i-l întinse. — Vă rog să ne spuneţi cu cine avem onoarea.
   Invitatul părea să fie familiarizat cu recuzita de pe o estradă dintr-un restaurant.
   — Marinescu, rosti el cu voce clară în microfon. Viorel Marinescu.
   — Ia spuneţi, domnule Marinescu, îl abordă frontal moderatorul, nu-i aşa că v-aţi montat?
   — Cum adică? făcu invitatul.
   — V-aţi montat, stimate domn! Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi montat! Sunteţi gata să rememoraţi oricând toate defectele consoartei — mă rog, ale fostei consoarte — numai ca să aveţi o justificare solidă că v-aţi despărţit de ea! Am zis bine? E foarte important pentru dumneavoastră să-i găsiţi cât mai multe defecte. Nu-i aşa?
   — Întrebaţi-mă mai bine dacă a trebuit să le inventez! glumi bărbatul urcat pe estradă.
   Tot salonul se amuză copios la cuvintele invitatului.
   Moderatorul se prefăcu stânjenit şi se încruntă aruncând priviri speriate în toate părţile.
   — Sper că nu-i nimeni pe-aici să fie nevoit să-şi astupe urechile auzind ce spuneţi!
   — Dacă vă referiţi la străini, nu ştiu cum reacţionează. Şi nici nu...
   — A! îl întrerupse cu avânt moderatorul. Aici nu-i nimeni străin! Pe toţi ne leagă aceeaşi soartă. De divorţat!
   — Pe toţi ne leagă? făcu sceptic bărbatul de pe estradă. Vreţi să vă spun ceva? Eu unul am stat mult în cumpănă dacă să accept sau nu invitaţia doamnei Herescu. Nu sunt genul extrovertit dispus să-şi dea poalele peste cap la prima ocazie.
   — Şi totuşi aţi urcat pe estradă.
   — Da.
   — Din proprie iniţiativă!
   — Da. Asta-i de mirare chiar şi pentru mine.
   În salon se auziră râsete, dar cei mai mulţi îi urmăreau cu o atenţie poate un pic ostilă. Moderatorul îl înconjură cu braţul pe după umeri şi îl împinse uşurel către locul cel mai luminat de pe estradă.
   — Vreau să vă fac o mărturisire, stimate domnule Marinescu. Când eram în pragul divorţului... Ei, poftim! strigă el, dezarmat. Am spus-o şi pe-asta! Deşi n-am avut nicio intenţie. Jur! M-a luat gura pe dinainte... Ei, asta e! Acuma ştiţi. Sunt şi eu divorţat. Dar tot îmi rămâne un mister nedezvăluit: dacă m-am recăsătorit sau nu! Pe ăsta îl ţin bine!... Bun. Să revenim... Aşadar, când eram în pragul divorţului, acum... Mă rog, acum mulţi ani... Un prieten, care era la rândul lui divorţat, mi-a spus: „Eu, care am trecut prin asta, aş zice să te mai gândeşti. E grea despărţirea.”... Nu că am luat în serios avertismentul acelui prieten al meu... Ştiţi, există o vârstă când, oricum ai fi sfătuit, până la urmă faci tot cum te taie capul!... I-am zis aşa: Prietene, ştii ce? Fiecare cu ale lui! Eu nu cred că-i chiar aşa de greu. Poate o vreme n-ai chef să mai faci nimic, poate rămâi cu ochii pe fereastră, poate adormi mai greu din cauza gândurilor. Dar mai devreme sau mai târziu îţi trece şi îţi dai seama că ai făcut un pas în folosul tău. Nici nu mai contează a cui a fost iniţiativa. Important e rezultatul. Nu-i chiar de colo să iei totul de la capăt. Şi la fel de important e să nu te-apuce regretele. De aceea spuneam, domnul meu, că, pentru e evita regretele, calea sigură e să-ţi reîmprospătezi în minte defectele fostei consoarte. Iar dacă le-ai făcut publice, vă spun eu, e ireversibil!
   Faţa moderatorului se destinse într-un zâmbet larg.
   — Aşa că agenţia de turism AT vă oferă şansa vieţii dumneavoastră! trase el concluzia... Sunteţi împreună cu fosta soţie, presupun.
   — E acolo, răspunse bărbatul cu vestă grena. Şi nu cred că şi-a pus mâinile la urechi ca să n-audă ce-am spus.
   Spunând asta, arătă cu braţul întins undeva peste mese şi multe priviri se întoarseră spre masa de unde el se ridicase cu câteva minute înainte, ca să urce pe estradă. La masa aceea mai şedea o pereche de soţi divorţaţi, cam de aceeaşi vârstă, iar fosta doamnă Marinescu afişă un zâmbet cam forţat, încercând să înfrunte cu curaj privirile întoarse spre ea din toate părţile.
   — Aţi respectat întocmai contractul cu Doamna Varvara! observă moderatorul glumind. Foarte bine! Vă felicit. Deci aţi reuşit s-o convingeţi să vă însoţească la Ţărmul Armoniei.
   — Ea a primit invitaţia. Aşa că eu am fost acela care s-a lăsat convins.
   — A, deci aşa! exclamă teatral moderatorul. Pot să vă întreb câţi ani aţi fost căsătoriţi?
   — Păi, aş putea să fac o socoteală simplă. Dar prefer să vă răspund: prea mulţi!
   Se făcură auzite râsete în tot restaurantul. Moderatorul râse şi el, ceva mai reţinut.
   — Vă rog să mai rămâneţi puţin.
   Şi se întoarse spre mese.
   — Daţi-mi voie... spuse, adresându-se tuturor. Se îndepărtă de domnul Marinescu şi făcu un mic tur pe lângă marginea estradei, ţinând microfonul la gură. — Daţi-mi voie să remarc că se întrevede şi un avantaj al divorţului!... Dar numai pentru doamne! Şi anume pentru cele care, din prea multă personalitate, au preferat să nu renunţe la numele de domnişoară atunci când s-au căsătorit ci să şi-l ataşeze ce cel al soţului. Adică să aibă două nume de familie. Ei bine, de-acum înainte nu vor mai fi nevoite să se complice cu două nume. Să recunoaştem că-i destul de complicat totuşi. Aşadar, doamnele divorţate vor putea să revină la un singur nume, care nu mă-ndoiesc că le-a fost dintotdeauna foarte drag.
   O voce feminină, distinctă dar slabă din cauza distanţei, se făcu auzită de la una din mesele din fundul salonului:
   — Dar pentru bărbaţi există vreun avantaj?
   Moderatorul se opri, surprins, şi se întoarse în direcţia mesei de unde venise întrebarea.
   — Mă bucur, zise el, că întrebarea vine de la o doamnă! Ar fi fost de mirare să vină de la un bărbat. Căci bărbaţii sunt cât se poate de convinşi că au numai de câştigat divorţând... Ei, bine, dragă doamnă, ca să vă răspund direct, bărbaţii singuri au întotdeauna siluetă. Şi ştiţi de ce?... Se întoarse către bărbatul de pe estradă: — Dumneavoastră, domnule Marinescu, ştiţi de ce?
   — Habar n-am.
   — Ei bine, se adresă moderatorul întregului salon, pentru că mănâncă mult mai puţin. De ce? Jumătate din mâncare le rămâne lipită de fundul tigăii!
   Tot salonul râse copios şi moderatorul se lăsă şi el în voia valului de râs. Acum probabil se putea spune că atmosfera era definitiv destinsă.
   — Şi fiindcă vă spuneam că mă aflu aici, în mijlocul dumneavoastră, şi ca persoană privată, daţi-mi voie să completez, în nume personal, urarea pe care v-am făcut-o la început: Divorţ fericit!
   Se bătu din palme. Reuniunea începea să semene cu o petrecere în toată regula.
   — Să înţeleg — se întoarse moderatorul către invitatul său — că, dacă sunteţi atât de rezervat în privinţa duratei căsniciei dumneavoastră, de a ne dezvălui motivele divorţului nici vorbă nu poate fi? Şi, înainte de a-l lăsa să răspundă, se grăbi să adauge: — Ştiţi, noi totuşi contăm pe un anume schimb de experienţă, care ar putea să le fie de folos multora aici de faţă.
   — N-am spus că sunt rezervat, îl contrazise sec domnul Marinescu.
   — Asta-i grozav! jubilă Gemi. Înseamnă că începem chiar din prima seară seria dezvăluirilor! Cum o cheamă pe fosta dumneavoastră soţie, care ziceţi că e aici de faţă?
   — Adina Mircioiu.
   — Credeţi că ar fi dispusă să urce pe estradă, alături de dumneavoastră?
   — Nu ştiu, răspunse precaut domnul Marinescu. Întrebaţi-o pe ea.
   — Ce spuneţi, doamnă Mircioiu, se întoarse Gemi spre masa laterală unde presupunea că se află aşezată fosta doamnă Marinescu, vă încumetaţi să vă alăturaţi fostului dumneavoastră ales?
   Se ridică o doamnă slăbuţă, de vreo cinzeci de ani, în taior bej, şi se sprijini, ezitantă, de masă, afişând un zâmbet la fel de nesigur ca şi întreaga ei ţinută, în timp ce toate privirile erau aţintite asupra ei. Totuşi, împotriva tuturor aşteptărilor, răspunse cu o voce destul de sonoră: — Da, de ce nu!... Şi păşi cu un pas mai degrabă rigid spre estradă, suportând cu stoicism privirile care o urmăriră pe tot drumul, în deplină tăcere. Moderatorul o primi cu entuziasm la marginea estradei şi, întinzându-i mâna, o ajută, galant, să urce cele două trepte.
   — Iată-vă, deci, dragă doamnă Mircioiu! Vă asigur că vă bucuraţi de întreaga mea admiraţie. Şi totodată sunt sigur că o veţi avea şi pe a Doamnei Varvara în clipa când i se va relata evenimentul. Căci este cu adevărat un eveniment! Primul cuplu, mă rog, fost cuplu, în faţa întregii asistenţe! Va fi o mare bucurie pentru domnia-sa, sunt convins!
   În jurul estradei, în salonul vast, chelnerii se aplecau, stilaţi, către clienţii aşezaţi la mesele de câte patru locuri, ascultau numai ochi şi urechi comenzile, dădeau uşor din cap, ceremonios, în semn că nu mai aveau nevoie de alte explicaţii şi că, vorba cântecului, dorinţa clientului era poruncă pentru ei.
   — Nici nu ştiu la cine să apelez mai întâi, spuse moderatorul mimând nehotărârea, şi se uită întrebător când la domnul Marinescu, când la doamna Mircioiu. — Ştiu că ar putea fi dureros, dar, mă gândesc... Aţi fi dispusă, doamnă, să rememoraţi împrejurările când... în sfârşit, când s-a produs... mă rog, ruptura, să-i zicem? Dumneavoastră aţi cerut divorţul?
   — Da, eu.
   — Ce aţi avut să-i reproşaţi soţului dumneavoastră?
   Domnul Marinescu stătea drept de o parte a moderatorului şi se uita undeva într-o parte, mai degrabă absent.
   — Trebuie să vă spun că Viorel este scriitor, începu doamna Mircioiu — afirmaţie care stârni murmure în salon.
   — Hm! Trebuie să fie interesant să ai un soţ scriitor! exclamă Gemi, plin de entuziasm. Dar nu vreau să vă influenţez. Continuaţi, vă rog.
   — Sigur, poate părea interesant, la prima vedere, povesti doamna Mircioiu. El este mereu cu gândul la scrierile sale, priveşte în gol şi nu spune nimic, tu încerci să vorbeşti cu el şi el nu-ţi răspunde... În salon murmurele amuzate se înteţeau. — Nu ţi se cere părerea, dar tu, ca soţie, găseşti prin casă tot felul de însemnări, tot felul de fiţuici, pe care găseşti scris câte un nume. Nume de femei, bineînţeles... Ba găseşti pe un bileţel Maria B., ba găseşti pe altul Elena T... Dacă îl întrebi, el îţi răspunde că sunt nume de personaje din romanele sale. Vrând-nevrând, îl priveşti cu suspiciune, şi el se amuză, izbucneşte în râs... Apoi, într-o zi, i-am scotocit prin manuscrise şi într-adevăr...
   — Ai făcut tu asta! strigă surprins domnul Marinescu.
   În salon se râse copios. Moderatorul îşi păstră însă o figură serioasă, ba chiar interveni adresându-se publicului:
   — Vă rog, doamnelor şi domnilor!... Vă rog, doamnă Mircioiu, continuaţi.
   — Într-adevăr, am găsit respectivele nume în textele sale... şi încă multe altele, ştiţi, scrise pe margine... pe marginea foilor. Începusem să cred că eu sunt bolnavă de suspiciune. Iar el, curat ca lacrima. Inocentul cu capul în nori. De aceea am rămas înmărmurită când într-o zi, întorcându-mă acasă pe neaşteptate, l-am găsit în pat cu o femeie.
   Moderatorul nu avu replică pentru moment.
   — Hm!... Se dezmetici după vreo două secunde şi adăugă: — Şi s-a întâmplat de multe ori?
   — Ce?
   — Să-l găsiţi cu o femeie în pat?... Se întoarse către domnul Marinescu: — V-a surprins de mai multe ori cu o femeie în pat, domnule Marinescu?
   — Da de unde! S-a întâmplat o singură dată!
   — În rest, aţi fost precaut, nu-i aşa, domnule Marinescu? Din toate ocaziile când aţi venit acasă cu o femeie, v-a prins o singură dată!
   Moderatorul începuse fraza cât se poate de serios şi o sfârşi într-un hohot de râs exploziv. Salonul îl urmă, distrându-se copios. Invitatul de pe estradă nu negă nici el, dând semne că mai degrabă ar fi înclinat să se alăture veseliei generale. Toate privirile se îndreptară spre doamna Mircioiu, care rămăsese serioasă.
   — Da, o singură dată s-a întâmplat, recunoscu ea.
   — Deci o singură dată? întări Gemi. Permiteţi-mi, doamnă să vă citez o frază — nu vă spun din cine. „Lucrul cel mai important într-o căsnicie fericită nu e fericirea, ci stabilitatea.” Ce ziceţi de asta? Şi se grăbi să adauge: — Nu citez cu asentimentul Doamnei Varvara. Îmi asum riscul s-o fac din proprie iniţiativă.
   — Ce-aş putea să spun... Dacă dumneavoastră credeţi că eu am divorţat doar fiindcă Viorel a adus în casă la noi o femeie o singură dată, vă înşelaţi... De fapt nu mi-a păsat de câte ori a făcut-o. Dar... Viorel... Pentru Viorel eu ajunsesem să nu mai contez...
   — Exagerezi, Adina! interveni scriitorul. Nu-i adevărat!
   Doamna Mircioiu nu-l luă în seamă. Continuă, impasibilă:
   — Viorel vorbea la telefon cu foarte multe persoane. Unele convorbiri erau în chip vădit cu femei cu care era într-un anumit gen de relaţie... Folosea aluzii, sărea peste cuvinte, făcea totul ca eu să nu-mi dau seama cam despre ce vorbea. Evident, se înşela. Îmi dădeam foarte bine seama. Apoi închidea telefonul şi îmi spunea brusc: Trebuie să plec, am o întâlnire. Şi în secunda următoare ieşea pe uşă... Eu, de bună seamă, ştiam ce fel de întâlnire are. Chiar dacă intenţia lui era să mă facă să cred că erau întâlniri de lucru. De la un moment încolo începuse să nici nu se mai ferească. Vorbea la telefon în prezenţa mea şi zicea: „Nu pot să-ţi spun acuma.” Sau: „Îţi explic cu prima ocazie.” Cum credeţi, domnule Geamănu, că se simte o femeie care este tratată în acest fel?... Pe mine nu mă întreba niciodată nimic, asta apropo de „fericirea” de a fi soţie de scriitor — nu mă-ntreba nimic, nu-mi cerea niciodată părerea, venea şi pleca de acasă, ca şi cum ar fi trăit singur... Nu, n-a contat că l-am găsit o dată în pat cu o femeie. Nu ştiu dacă dumneavoastră vă puteţi da seama cum a fost viaţa mea până la divorţ. De altfel, judecătorul n-a avut nicio ezitare să pronunţe sentinţa din vina exclusivă a pârâtului. Asta, cu toate că avocata lui Viorel s-a silit din răsputeri să demonstreze că vina ne aparţinea în egală măsură.
   — Eu cred, zise moderatorul după o pauză destul de lungă, că Doamna Varvara e la curent cu toate aceste detalii.
   — Da’ de ce trebuie să fie doamna Varvara la curent? se revoltă scriitorul.
   — Sunt sigur, domnule Marinescu, îi răspunse Gemi, că vom avea destul timp, în cele trei zile rămase, să aflăm de ce — nu că trebuie, dar de ce este la curent Doamna Varvara.
   O voce de undeva din salon se făcu auzită — o voce altminteri probabil viguroasă, dar care, fără amplificare, sună firav:
   — Dar doamna Herescu unde e? Nu vine să se întâlnească cu noi?
   — Cu siguranţă vine, oameni buni, spuse moderatorul. Nu vă faceţi griji. Dacă n-ar fi vrut să vă întâlnească, nu v-ar fi trimis invitaţiile. Până la sfârşitul sejurului o veţi cunoaşte negreşit. Puţină răbdare.
   Şi atunci o altă voce, de astă dată alarmată, se ridică din celălalt capăt al salonului:
   — Da’ de ce filmează tipul ăla de-acolo?
   Un tânăr se ridicase în picioare şi arăta cu braţul întins spre una din mesele aflate la mică distanţă de estradă. Toate privirile se îndreptară instantaneu spre locul vizat. Cu toţii putură să vadă un bărbat între două vârste, care, alertat de agitaţia din salon, tocmai îşi lăsase jos camera cu care filmase, fără a apuca însă s-o ascundă.
   — De ce suntem înregistraţi? strigă indignat tânărul care se ridicase în picioare. E normal să fim înregistraţi?
   — Cine filmează? strigă moderatorul, arătându-se la rândul său indignat.
   Un bărbat mai în vârstă sări în sprijinul mai tânărului său coleg de sejur şi, pe un ton de reproş familiar, i se adresă moderatorului:
   — Ascultă, Gemi, voi ăştia, organizatorii, ar trebui să ţineţi cont că noi toţi, aicea, ne aflăm într-o postură nu tocmai confortabilă, ce dracu’! Suntem divorţaţi, avem tot felul de motive să fi ajuns în situaţia asta... Vorbim în public despre ele, bun, de acord. Dar unele motive nu sunt tocmai măgulitoare pentru noi — mă rog, pentru unii din noi. Ar trebui să fim siguri că n-ajunge nimica în presă.
   — Vă asigur, domnilor... Vă asigur, doamnelor şi domnilor, spuse Gemi pe un ton ferm, că la această întâlnire suntem numai noi între noi şi nimeni altcineva. Nimeni! Vă rog să fiţi convinşi de asta. Domnul pe care îl vedeţi acolo, dacă a filmat, a făcut-o în calitate de persoană privată. Vă asigur că nu l-a pus nimeni.
   — Să urce pe estradă! strigă o voce din salon.
   — Numai dacă divorţul s-a pronunţat din vina lui! glumi moderatorul. O să aflăm asta într-una din serile următoare. Astăzi trebuie să vă las să vă vedeţi de cină. Nu pot să vă ţin tot timpul de vorbă. Doamna Varvara o să mă certe.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

vineri, 2 iunie 2017

Divorţ fericit! (6)*

   Capitolul 5 (1)

Bruno era deja familiarizat cu salonul cel mare din restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Ceva se schimbase totuşi în cele câteva ore care trecuseră de când o cunoscuse chiar aici pe Otilia: ferestrele fuseseră ornate cu ghirlande de iederă. Şi bineînţeles mesele aveau toate un aer nou şi sărbătoresc. Chelnerul, manierat, îi îndrumă spre masa care le fusese rezervată, din păcate departe de cea unde se cunoscuseră. Nu era decât o mică nostalgie de dată foarte recentă. De fapt nostalgiile creează atmosfera. Dar ceilalţi invitaţi ce nostalgii aveau? Niciuna. Ceea ce nu îi împiedica totuşi să remarce cu încântare luminiţele galbene de pe mesele de patru locuri, în forma unor veioze mici şi cochete, dar care nu intrau în concurenţă cu candelabrele ci le lăsau acestora rolul principal în a da strălucire salonului. Se strecurau veseli printre mese, călăuziţi de chelneri, în rumoarea plăcută a vocilor celor care deja îşi găsiseră locurile. Lui Bruno şi Otiliei chelnerul le ţinu scaunele să se aşeze, după care luă de pe masă cartonaşele cu numele lor. Bruno observă cartonaşele din dreptul celorlalte două locuri încă neocupate, pe care scria Carmen Văduva şi Andrei Văduva, şi se întoarse amuzat spre Otilia:
   — Se pare că avem de învăţat de la o pereche de tineri căsătoriţi.
   — De unde ştii că sunt tineri? îl întrebă Otilia.
   — Presupun. E puţin probabil ca doi tipi în vârstă să rămână împreună.
   — Eu cred că nu sunt căsătoriţi, fu de părere Otilia.
   — Şi atunci de ce au acelaşi nume?
   — Nu ştiu. Vom vedea. Poate că sunt frate şi soră.
   Bruno scoase un „Ha!” sceptic şi sonor, care cu siguranţă ar fi atras atenţia celor de la mesele din jur dacă locurile ar fi fost ocupate şi dacă cei ce şi le ocupaseră deja ar fi terminat foiala instalării.
   Fură amândoi surprinşi — şi s-ar putea spune dezamăgiţi —, când un chelner le aduse la masă o pereche în vârstă, un domn şi o doamnă de cel puţin şaptezeci de ani, care înclinară capul şi le zâmbiră amical şi reţinut înainte de a se aşeza la masă, el totuşi mai degrabă ursuz. Chelnerul luă şi celelalte două cartonaşe, în timp ce noul-venit întinse mâna după meniu şi se adânci în studierea lui. Doamna îşi îndepărtă, parcă, o firimitură din poală, după care, vrând să distragă atenţia de la impoliteţea partenerului ei, se aplecă uşor, cu stânjeneală, spre cei doi tineri şi li se adresă cu un zâmbet nesigur:
   — Să vedem cum o să decurgă prima seară...
   Păi, da... Ce puteai să răspunzi? Să vedem... După nu mai mult de câteva secunde, doamna continuă:
   — Noroc că am găsit în recuzita hotelului un costum potrivit pentru soţul meu.
   — Chiar e soţul dumneavoastră? se miră Bruno.
   — Scuzaţi-mă! Fostul meu soţ.
   — Am văzut pe cartonaşe că aveţi acelaşi nume, insistă Bruno.
   — Din comoditate, explică doamna Văduva. Comoditatea mea, desigur. Vreau să spun că după divorţ n-am făcut demersurile necesare pentru a-mi relua numele de domnişoară.
   — Sau numele de la prima căsătorie, interveni neaşteptat de prompt — şi de sumbru — domnul Văduva.
   Doamna Văduva, roşie ca racul, ripostă contrariată:
   — Soţu... Fostul meu soţ glumeşte! Ştie foarte bine că n-am fost măritată decât cu el!
   — Nu ştiu ce-ai făcut după divorţ, rosti cu aceeaşi asprime domnul Văduva.
   — Poate că o s-avem ocazia să lămurim lucrurile, promise doamna Văduva pe un ton conciliant. Era vizibilă jena ei de a aborda în public un asemenea subiect. Roşeaţa din obraji i se atenua treptat... — În sfârşit, reluă ea, mi s-a părut prea complicat să mă întorc la vechiul meu nume. Prea multă birocraţie. Şi, întorcându-se spre domnul Văduva, făcu o încercare eroică de a reveni la un ton cordial: — A fost o întâmplare că ne-am întâlnit. Nu-i aşa, Andi?
   — Şi la noi tot o întâmplare a fost, se repezi în întâmpinare Bruno. Abia azi ne-am întâlnit!
   — Serios? făcu doamna Văduva ochii mari. Iar domnul Văduva îşi înălţă din meniu faţa serioasă.
   — Da. Acum câteva ore. Căutam un loc de cazare. Habar n-aveam că există un hotel cu numele de Ţărmul Armoniei!
   — Cu siguranţă există, confirmă doamna Văduva, din moment ce ne aflăm în el. Apropo, dumneavoastră ne-aţi văzut cartonaşele, ştiţi cum ne cheamă. Noi nu le-am văzut pe-ale voastre!
   — Sigur că da! se grăbi Bruno să vină în întâmpinarea reproşului discret al doamnei. Numele meu e Bruno Roşca.
   — Iar pe mine mă cheamă Otilia Răducanu, adăugă Otilia. Confirm că ne-am cunoscut abia astăzi. Şi că îndeplinim toate cerinţe cuprinse în invitaţie.
   — Nu vă întreb cine dintre voi doi a avut iniţiativa! râse doamna Văduva. Se ştie, femeile au totdeauna iniţiativa!
   — Când e vorba de sex, accentuă Bruno.
   — Mmm... n-aş spune, îl contrazise doamna Văduva, evitând tonul prea categoric. În privinţa sexului, aş înclina să cred că bărbaţii au de obicei iniţiativa. Dar depinde de noi femeile dacă se întâmplă sau nu!
   Otilia se abţinu să-i dreptate doamnei Văduva, dar nu-şi putu înfrâna un zâmbet de satisfacţie.
   La margine, chelnerii se străduiau să cuprindă cu privirea întregul salon şi îşi suceau gâturile să vadă dacă totul era în bună rânduială. Se pare totuşi că lipsea unul din invitaţi. Un chelner, umăr lângă umăr cu un coleg de-al său, îi arătă acestuia ceva la una din mesele mai îndepărtate. Ba chiar era posibil să fie doi absenţi. Se instalase un fel de acalmie. Cei prezenţi îşi găsiseră cu ajutorul chelnerilor locurile. Ce se aştepta? Instrumentele muzicale, pe care Bruno le văzuse ceva mai devreme, la fel şi Otilia, rămăseseră neatinse, rezemate de scaune. Poate că instrumentele muzicale erau un decor plăcut vederii, dar la drept vorbind nimeni nu se aştepta să şi fie folosite. Distracţia unora dintre cei prezenţi în salon, aşezaţi acum la mese, era de a încerca să-i recunoască pe cei pe care mai devreme îi întâlniseră în holul recepţiei, la vremea completării formularelor de cazare. Unii mergeau cu gândul chiar mai înainte, la momentul parcării maşinii: erau deja mici nostalgii — proaspete —, care aveau să se adauge nostalgiei pasului nou pe care îl făcuseră în viaţa lor privată, după divorţ, unii mai de mult, alţii mai de curând, spre cunoaşterea unei noi femei, respectiv, a unui nou bărbat, episod ce se consumate lăsând urme adânci în amintire; mai ales dacă noutatea evocată apucase deja să se învechească la rândul ei, relativizând astfel conceptul de dramă a unei despărţiri. Nimeni dintre cei de faţă nu îşi amintea de Ferrari-ul roşu al lui Bruno, care îşi făcuse apariţia la intrarea în parcare, fiindcă fusese ultimul sosit, aşa că nimeni, sau aproape nimeni, nu îl zărise. Bruno îşi găsise în cele din urmă un loc, după ce manevrase cu dificultate pe culoare strâmte, printre alte maşini parcate neglijent.
   A, domnul în vârstă, cel cu pete maronii pe tâmple! Iată-l pus la patru ace, aşezat la o masă din faţa estradei, la loc vizibil, în compania selectă a unei doamne cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani mai tânără şi a unei perechi de sportivi sau foşti sportivi de vârstă medie, debordând de energie... Uite-o şi doamna trecută de prima tinereţe, feminista, la distanţă de două mese mai spre margine, dar nu mai puţin vizibilă decât fusese în hol, atunci când se arătase critică la adresa bărbaţilor. Cine apucase s-o cunoască cât de cât nu excludea s-o vadă producându-se, la nevoie, şi aici, cu acelaşi aplomb. Iat-o şi pe doamna cu ochelari de soare, ceva mai destinsă decât fusese la biroul recepţiei, alături de mai tânărul ei partener. Toată lumea care o vedea îşi spunea că dacă intenţia ei fusese să se ascundă îndărătul ochelarilor, rezultatul era exact opus, căci în salon era singura cu ochelari fumurii.
   Dar cea mai mare surpriză o produse moderatorul care, deşi nu chiar tinerel, se urcă sprinten pe estradă, moment în care foarte mulţi îl recunoscură pe „actorul” ce se învârtise dezinvolt, cu câteva ore mai înainte, printre mesele joase din holul recepţiei. Aşa că din prezumtiv actor deveni brusc, în ochii tuturor, actor de-adevăratelea. Cu un gest abil şi dezinvolt, vădind o îndelungată experienţă scenică — şi, fără doar şi poate, talent —, desprinse microfonul din vârful suportului. Bine dispus, în vervă, îşi roti privirea peste clienţii aşezaţi la numeroasele mese de patru locuri din jurul estradei. Îşi băgă o mână în buzunar şi începu:
   — Întâi şi-ntâi, o urare din partea Doamnei Varvara Herescu. O cunoaşteţi! Doamna Varvara, fericită că aţi acceptat oferta domniei-sale de a acosta la Ţărmul Armoniei, vă urează bun venit şi speră din toată inima să vă simţiţi cât se poate de bine în cele trei zile ale sejurului dumneavoastră — patru dacă adăugăm şi ziua de astăzi, din care, deşi e deja destul de târziu, vorba din poveste, înainte mult mai este!... Eu nu sunt angajat al agenţiei de turism AT, nici al hotelului, doar colaborator mai mult sau mai puţin ocazional, aşa că mă aflu aici pe cheltuiala Doamnei Varvara şi de aceea vă rog să vă faceţi că nu observaţi că am uneori propriile mele opinii! Nu în tot ce voi spune! Doar în unele privinţe! Dar asta rămâne între noi, da? A! să nu uit, numele meu este Iulian Geamănu, dar prietenii îmi spun Gemi. Aşa că Gemi rămâne. De acord?
   Scoţându-şi mâna din buzunar, moderatorul tuşi uşor în pumn şi se depărta câţiva paşi de locul trepiedului, lăsând totodată să se scurgă o mică pauză de acomodare.
   — Unii, reluă el, recurg la tot felul de ticuri pentru ca discursul lor să pară spontan. De pildă, se bâlbâie. Deşi de felul lor nu sunt bâlbâiţi... În salon se ridicară primele râsete, deocamdată răzleţe şi firave. — Da, da, nu râdeţi! De pildă spun cam aşa: Am–am–am să vă spun ceva foarte important. Şi cu asta îşi închipuie că au câştigat simpatia publicului. Ei bine, doamnelor şi domnilor, eu, cu voia dumneavoastră, n-am să recurg la asemenea trucuri. Eu pot să mă simt la largul meu şi fără să mimez bâlbâiala. Şi sper să vă fac şi pe dumneavoastră să vă simţiţi la largul dumneavoastră. Personalul hotelului şi al restaurantului şi-a dat toată silinţa, după cum sper că deja v-aţi dat seama. Nu-i aşa că apreciaţi luminiţele îmbietoare şi discrete pe care le aveţi pe mese? Apropo, n-am pus lumânări, cum obişnuiesc alţii şi cum ştim cu toţii că se poartă, de teamă să nu provoace cineva dintre dumneavoastră un incendiu!... De astă dată publicul nu-şi mai reţinu râsul, care se răspândi cam peste toate mesele din salon, şi moderatorul se înclină într-o parte şi într-alta, cu palma lipită de piept, ca şi cum ar fi mulţumit pentru aplauze la scenă deschisă. — Ştiţi, continuă el, ne-am închipuit că se poate întâmpla aşa ceva — mă refer la incendiu, se-nţelege — când e vorba de persoane divorţate, cum sunteţi dumneavoastră. De ce spun asta? Cui a divorţat îi pasă mai puţin de ce se-ntâmplă în jur. Mă rog, e doar o părere. Aici permiteţi-mi să fac o mică observaţie: sper că aţi luat în serios cerinţa agenţiei de a fi divorţaţi cu acte în regulă, şi nu doar de a fi despărţiţi, aşa, în urma unei neînţelegeri recente, având deci toate şansele să vă împăcaţi în cel mai scurt timp! Doamna Varvara nu-i dispusă să ia în considerare nicio împăcare!... Din nou se râse, de astă dată copios, în salon... — Fiindcă în caz contrar va trebui să rambursaţi costul sejurului pe care vi l-a oferit agenţia! Glumeam, bineînţeles, se grăbi să adauge moderatorul. Tuşi în pumn şi se întoarse la locul iniţial de pe estradă, băgându-şi din nou mâna în buzunar. Era clar că aşa se simţea cel mai confortabil.
   — De altfel, cei mai mulţi dintre dumneavoastră, dacă nu chiar toţi, sunt divorţaţi de-adevăratelea! Clienţi serioşi, ce mai!... Cât despre mine, permiteţi-mi să nu vă dezvălui starea mea civilă. Deocamdată. Până se lămuresc lucrurile cu Doamna Varvara. Ceea ce vă spun face parte din antrenul pe care mă străduiesc să vi-l fac. Ştiu că în general publicul are gusturi dintre cele mai diferite. Dar când ai un public cu o trăsătură comună, e mult mai uşor s-o nimereşti. Iar dumneavoastră aveţi o trăsătură comună. Care este aceea?... Gemi se întoarse într-o parte, întrebător, apoi într-alta, aşteptând răspunsuri din public.
   — Păi nu-i nevoie să vă duceţi cu gândul prea departe. Vă spun eu dacă n-aveţi nicio idee. Trăsătura dumneavoastră comună este divorţul! Nu? Divorţul! Aşa că vă fac antren specializat pentru divorţ!... Dacă vă aşteptaţi să vă dau totul mură-n gură, vă spun din capul locului: nu contaţi pe mine... Moderatorul păşi spre marginea estradei.
   — Vreţi să vorbim de baloane? Mă refer la cele cu care se ornează de obicei restaurantele pentru ocazii festive. Nu vreţi? Bine faceţi. Fiindcă aici n-avem baloane! E o reuniune fără baloane. Totuşi! Totuşi nu-i chiar o ocazie festivă. Şi o să vedeţi de ce. Toate la timpul potrivit.
   Estrada era puternic luminată şi toţi ochii erau aţintiţi spre moderator.
   — Un lucru e cert, continuă acesta: persoanele divorţate manifestă o înclinaţie vizibilă spre... Spre ce credeţi? Dacă nu ştiţi, vă spun eu: spre exotism! Repet: exotism! Sau, mă rog, spre fel de fel de activităţi neobişnuite! Şi ne putem întreba de ce. Are cineva vreun răspuns în privinţa asta?... Moderatorul se arătă foarte interesat să afle păreri din public şi îşi duse mâna pâlnie la ureche, rotind-o spre public. — Aud?... Să vă spun un secret, continuă el în mijlocul tăcerii, nici eu nu ştiu! Dar să vă spun ce cred eu. Moderatorul îşi scoase mâna din buzunar pentru a putea gesticula. — Eu cred că cine e cu adevărat înţelept nu consideră niciodată că ceva e definitiv. În particular, divorţul. Sunteţi de acord?... Nu prea multă lume se repezi să aprobe. Voci răzleţe înclinară în egală măsură spre da şi spre nu. — Nu sunteţi de acord? întrebă moderatorul cu mirare îngroşată teatral. Ei bine, concedă el, nici eu nu sunt de acord. Haideţi să limpezim lucrurile. Îndată ce divorţul a devenit fapt împlinit — şi cei doi soţi s-au împăcat cu gândul că nu mai există cale de întoarcere — ei bine, se-ntâmplă deseori ca ei să simtă nevoia să-şi ia rămas bun unul de la celălalt într-un cadru romantic. Asta-i ceea ce contează! punctă el c-un gest de triumf în toiul entuziasmului stârnit în salon. Pe asta a mizat şi Doamna Varvara când v-a trimis invitaţiile! Unora divorţul le stârneşte amărăciune, altora furie. Dar nouă, celor prezenţi aici, la Ţărmul Armoniei, sublinie el pe un ton triumfalist, în niciun caz nu ne stârneşte furie!... Poftim? se aplecă el spre o margine de estradă, cu palma pâlnie la ureche. Nici amărăciune? Asta aţi zis? Nici amărăciune? Bineînţeles că nu! Dacă divorţul ne-ar amărî, nu ne-am afla aici! De aceea, Doamna Varvara şi agenţia de turism AT — la care îmi permit să mă adaug şi pe mine — vă urează încă o dată: Divorţ fericit!
   Chelnerii deja umblau printre mese, luând primele comenzi. Atmosfera era tot mai însufleţită.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

miercuri, 31 mai 2017

Divorţ fericit! (5)*

   Capitolul 4

O ghirlandă de iederă împodobea cadrul placat cu lemn lustruit al nişei unde era instalat biroul recepţiei. S-ar fi putut crede că întinseseră doar un curpen sau două de iederă cu prilejul sejurului organizat de patroană, dar cine se uita cu mai multă atenţie putea observa că vrejurile pornesc din două ghivece mari aşezate pe pardoseală de o parte şi de alta a nişei.
   Se completau de zor formulare de cazare în holul recepţiei hotelului Ţărmul Armoniei, în acel intrând conceput cu inspiraţie, care lăsa în holul principal accesul liber la biroul recepţiei. De acolo se întoarse Carmen la măsuţa rotundă unde şedea Andrei:
   — Mă întreabă dacă să ne dea o singură cameră dublă sau două single, Andi. Ce-i răspund?
   Andrei îşi lăsase la piciorul fotoliului sacoşa de voiaj cu compartiment special pentru racheta de tenis, care din punctul lui de vedere iată că ajunsese la cu totul altă destinaţie decât cea către care pornise cu câteva ore înainte, din gara Bucureşti-Nord. În aşteptarea răspunsului, Carmen se uita la faţa lui încă posacă şi îşi îi trecu prin minte că în ciuda hotărârii lui intempestive de a o părăsi acum doisprezece ani, nu avea de fapt nici acum simţul aventurii. Sau că şi-l pierduse după eşecul poveştii lui cu Samanta... mă rog, cu Sanda. Era pentru ea un motiv de oarecare dezamăgire, chiar dacă el acceptase până la urmă să o însoţească la Ţărmul Armoniei. Totuşi, Andrei nu putea să facă notă discordantă faţă de cei din jurul său, care completau într-o frenezie formularele. Aşa că îi răspunse:
   — Păi... n-o fi foc dacă stăm în aceeaşi cameră.
   Faţa lui Carmen se însenină şi el o văzu răsucindu-se pe călcâie într-un fel neaşteptat de tineresc şi pornind-o în pas vioi înapoi către biroul recepţiei. Îl văzu de asemenea pe recepţionerul cu care ea începuse discuţia dând aprobativ din cap şi adăugând ceva cu pixul în formularul pe care ea i-l înmânase cu puţin timp în urmă. După care, când îşi ridică din nou privirea spre ea, faţa recepţionerului era luminată de un zâmbet amical.
   — Văd aici că însoţitorul dumneavoastră are acelaşi nume ca şi dumneavoastră. N-aş vrea să vă supăraţi pe mine, doamnă Văduva, dar vă întreb totuşi: n-aţi fost niciodată divorţaţi, sau v-aţi recăsătorit?
   Carmen râse îngăduitor.
   — Suntem divorţaţi, răspunse ea. Pur şi simplu am vrut să evit complicaţiile pe care le presupune schimbarea de nume, ştiţi cum e. Aşa că am păstrat numele soţului.
   — Foarte bine. M-aş fi mirat ca doamna Herescu să fi făcut o eroare. Aş vrea totodată să ştiţi că domnia-sa, deşi nu v-a cunoscut personal — încă —, apreciază în mod special firea dumneavoastră înţelegătoare şi conciliantă. Vă doresc să vă simţiţi bine la noi. Şi sper că vezi găsi interesată desfăşurarea pe care în continuare doamna Herescu o are în vedere.
   Urma să ia de pe panoul din spatele său cheia de la camera dublă care îi fusese rezervată şi să i-o înmâneze invitatei. Dar în clipa aceea Andrei nu se mai uita la biroul recepţiei. Dacă ar fi fost în vis, ar fi avut în faţa ochilor doar o ilustrare vizuală, neclară, a ideii de mulţime, cu chipuri anonime, dintre care unele n-ar fi fost exclus să se dovedească până la urmă a fi cunoştinţe de-ale sale, aşa cum i se întâmplase şi cu alte ocazii, mai ales în Belgia, unde el îşi petrecuse câţiva ani. Dar nu era vis, aşa că toate acele figuri din jurul său erau cât se poate de reale. Îi aminteau, poate, de un grup de turişti care se dăduseră jos din autocar la sfârşit de etapă; şi nici ca număr nu erau cu mult mai mulţi decât turiştii dintr-un autocar. Dar dacă ar fi fost să facă parte dintr-un grup de turişti, apoi în acest moment s-ar fi putut spune că se aflau la început de circuit turistic, căci nu se prea cunoşteau între ei. Un domn în vârstă, stătea aşezat în fotoliu, la o masă rotundă, joasă, şi completa formularul, cu o expresie de încordare plină de interes. Andrei observă vreo două pete de bătrâneţe, maronii, pe tâmpla sa şi se întrebă, mai degrabă amuzat decât deprimat, care dintre ei doi era mai în vârstă. Oare şi pe el îl apucase nebunia înnoirii la bătrâneţe, sau divorţase cu cine ştie câţi ani în urmă?
   De biroul recepţiei, lângă fosta sa nevastă, care nu se ştie de ce mai zăbovea acolo, Andrei văzu apropiindu-se o doamnă elegantă, într-un mantou alb-murdar, care îi ajungea până la jumătatea gambei. Purta ochelari de soare şi se distingea mai ales prin aerul ei distant. Nu o stânjenea pe Carmen în discuţia acesteia cu recepţionerul, fiindcă în spatele biroului se aflau nu mai puţin de trei recepţioneri, care se străduiau să răspundă la toate întrebările invitaţilor.
   Doamna în mantou alb-murdar voia să afle dacă rubrica „Motivul divorţului” mai trebuie completată în cazul când divorţul a fost cerut de cealaltă parte. Recepţionerul căruia ea i se adresase, cel din mijloc, cercetă cu atenţie formularul, observă numele invitatei şi îi răspunse politicos:
   — Iertaţi-mă, doamnă Pascu, doamna Herescu este de părere că e o iluzie să considerăm că dacă cineva nu solicită divorţul, acela nu are nicio vină. Sunt destui, poate chiar majoritatea — nu zic că e cazul dumneavoastră —, care nu au nicio reţinere în a-şi înşela partenerul sau a-l face să sufere, dar nu sunt ei cei care cer divorţul. De ce? Din simplă comoditate, doamnă Pascu. Ăsta ar fi unul din motive. Mai sunt şi altele, dar n-aş vrea să vă reţin cu părerile mele, care oricum nu contează. Aşa că răspunsul este: da, şi în acest caz este necesar să completaţi rubrica.
   Dezamăgită, Stela se uită la recepţioner prin ochelarii fumurii.
   — Dar decizia instanţei nu e relevantă? insistă ea. Dacă decizia este exclusiv împotriva celuilalt, nu rezultă că eu n-am avut nicio vină?
   — Sfatul meu, doamnă, dacă îmi permiteţi, este că şi în acest caz e bine să faceţi o mică — să-i zic expunere? Punctul dumneavoastră de vedere. Nu strică. Doamna Herescu ar aprecia gestul.
   — Bine, cedă ea în silă, atunci nu-mi rămâne decât să născocesc o vină şi pentru mine.
   — Nu v-aş sfătui, doamnă Pascu, să improvizaţi. Îmi permit să vă reamintesc că doamna Herescu are situaţia exactă a tuturor celor pe care i-a invitat. Dar, indiferent de ceea ce are domnia sa notat la catastif, propria dumneavoastră interpretare expusă la rubrica „Motivul divorţului” ar putea să o găsească interesantă. Ştiţi cum se spune: adevărul e cea mai bună minciună! Glumesc, desigur!
   — Cum rămâne cu partenerul meu? Cel actual, vreau să spun. Trebuie să trec şi motivul divorţului său?
   — Ce pot să vă spun? În primul rând, nu-i obligatoriu ca dumnealui să fie divorţat! Dar dacă este, mă tem că trebuie să scrieţi şi despre dânsul. Cu atât mai mult în situaţia în care partenerul nu a fost anunţat din timp şi deci nu se află pe lista doamnei Herescu.
   — Constat că aici la dumneavoastră divorţul e o adevărată obsesie!
   — Aş putea să mă răspund, doamnă, că da, într-adevăr, e bine să nu uitaţi că sejurul dumneavoastră aici la noi are loc sub sloganul „Divorţ fericit!” Mai mult decât asta însă, sper că veţi avea ocazia să vă convingeţi în zilele care urmează că e vorba de ceva mai serios decât o simplă obsesie. Şi mai ales să vă convingeţi că vederile doamnei Varvara Herescu sunt cel puţin interesante!
   Mai exista şi un al treilea recepţioner, la capătul din stânga al biroului, care deocamdată stătea de vorbă cu un poliţist. Nimănui din hol nu i se păruse neobişnuit ca un poliţist să se intereseze de treburile unui hotel situat departe de lumea civilizată, cu atât mai mult cu cât conversaţia dintre cei doi părea cât se poate de cordială, ca între două vechi cunoştinţe. Poliţistul se lăsase cu toată greutatea cu coatele pe birou şi îşi petrecuse un picior peste celălalt la nivelul gleznei, ca un băieţandru lipsit de griji.
   Stând şi privind tot ce se întâmpla în acel hol, lui Vadim nu i se părea că asistă la un ritual, dar nici departe nu era. Oare ce îi făcuse pe toţi acei oameni să accepte invitaţia? Dar ce îl făcuse pe el însuşi să o accepte? Îşi aminti de panoul publicitar de la marginea şoselei, în pădure, şi încă o dată îşi zise, la fel ca şi altă dată, că reclamele sunt de multe ori înşelătoare. Acolo începuse totul. Sună-mă şi te vei convinge! Stela oprise maşina şi îl invitase să urce, un gest greu de înţeles retrospectiv. Şi acum iat-o acolo, la biroul recepţiei, stând de vorbă cu recepţionerul, în timp ce în stânga ei, la distanţă de doar trei palme, un poliţist în uniformă se întreţinea cordial cu cel de-al treilea recepţioner. Îşi aminti de întâlnirea cu patrula de poliţie de pe şosea, înainte să ajungă aici la hotel. Pentru Stela păruse a fi o întâlnire neplăcută, pe care şi-ar fi dorit mult să o evite. Acum poliţistul care stătea lângă ea, poate acelaşi din patrulă, poate altul, era total absorbit de discuţia cu hotelierul şi nu îi dădea Stelei nici o atenţie. Nu la fel de indiferentă era însă Stela, pe care Vadim o văzu aruncând scurte priviri, discrete şi temătoare, spre poliţist.
   Ca să fie sincer cu el însuşi, pe Vadim îl lăsa rece orice dezbatere pe tema divorţului. Aştepta cu interes prima cină în restaurantul hotelului, cina de întâmpinare, cum s-ar zice. Dar principala atracţie a serii pentru el era întoarcerea în cameră, târziu după cină, împreună cu Stela, această femeie capabilă de acte de curaj şi de sfidare a destinului.
   Poate că şi alţi invitaţi din holul hotelului îl văzuseră pe poliţist şi nu se ştie dacă dăduseră prezenţei acestuia vreo semnificaţie aparte. Cu siguranţă însă că domnul prezentabil care tocmai îşi făcuse apariţia, nu-l remarcase. Să tot fi avut vreo patruzeci şi cinci de ani, era înalt şi slab, puţin adus de spate. Putea fi actor, judecând după dezinvoltura cu care se mişca printre mese, cu aerul că nu îi mai rămăsese nimic altceva de făcut. Jovial, zăbovea câteva secunde pe la câte o masă unde se completau formulare de cazare. Se apleca pe la unul şi pe la altul mimând indiscreţia; sau poate, chiar fiind indiscret, citea câte ceva din ceea ce invitaţii apucaseră deja să scrie în formulare. Ici ridica o sprânceană a mirare, dincolo zâmbea amuzat, încuviinţa dând din cap, sau, dimpotrivă, dacă era întâmpinat cu reticenţă, îşi declina c-un gest retractil, ca un veritabil mim, orice intenţie de a se amesteca în treburile altora. În general, invitaţii nu-l luau în seamă. Totuşi unul dintre invitaţi şi-a ridicat brusc faţa spre el, având aerul că ar fi vrut să profite de interesul pe care „actorul” îl manifesta pentru formularele celorlalţi.
   — Presupun că vă interesează îndeosebi rubrica „Motivul divorţului”, i se adresă.
   — Presupui bine, dragule!
   Cel aşezat se arătă mai degrabă amuzat decât surprins de accentul de familiaritate din cuvântul celuilalt. Drept care găsi de cuviinţă să se adreseze celor din jur, care pentru o clipă îşi întrerupseră scrisul şi îşi ridicară capetele:
   — Să nu credeţi că ne cunoaştem! Familiaritatea cu care mi se adresează stimatul meu coleg se explică prin faptul că împărtăşim acelaşi destin: am trăit cu toţii experienţa divorţului! Nu-i aşa... dragule?
   — Confirm sută la sută!
   — Şi, mă rog, dacă tot te interesează, care motiv al divorţului, după părerea dumitale, ar trebui să-l trecem în formular? Pe cel din sentinţă, sau motivul real?
   La care „actorul” răspunse în tonul său teatral:
   — Păi dacă există deosebiri între motivul din sentinţă şi cel real, înseamnă că judecătorii nu şi-au prea făcut datoria! N-ar trebui să existe aşa ceva!
   — Parcă dumneata nu ştii! i se replică. Nu judecătorii sunt totdeauna de blamat. Uneori părţile cad de acord asupra unui motiv de divorţ inventat. Repet: inventat. Aşa, ca toată lumea să fie pe cât posibil mulţumită. Dar de cele mai multe ori, cum bine ştim cu toţii, avocaţii sunt tartorii! Ei trag sforile, ei pun totul la cale!
   Şi, odată subiectul deschis, se găseau destui prin jur amatori de comentarii.
   — De exemplu, divorţ pe motiv de părăsire de domiciliu. E un motiv la ordinea zilei, nu? Sunt pline sentinţele de divorţ de „părăsire de domiciliu”. Dar cine stă să cerceteze cine şi de ce a plecat de-acasă? Şi dacă a plecat! E uşor să spui Gata, am plecat, nu mă mai interesează nimica! Întrebarea e: ai plecat de-acasă fiindcă îţi sfârâiau călcâiele după una tinerică? Sau fiindcă nu mai puteai suporta cicăleala de-acasă?
   — Mergeţi pe varianta întâi, domnule, şi aveţi şanse nouăzeci şi nouă la sută s-o nimeriţi! interveni o doamnă puţin trecută de prima tinereţe, dându-şi silinţa să nu pară din cale-afară de părtinitoare. Era însă vizibil că îi vedea greu să-şi ascundă pasiunea. — Păi cui îi place să-şi ia lumea în cap? Bărbaţilor, fără doar şi poate! Şi să ne-nţelegem, nu fără ţintă precisă!
   Altcineva de prin preajmă, un bărbat încă tânăr, o contrazise, spunând că el personal cunoaşte cel puţin două cazuri în care femeia a fost cea care şi-a părăsit soţul. Şi fără niciun motiv!
   — Chiar fără niciun motiv? îl apostrofă doamna un pic trecută de prima tinereţe. Mira-m-aş!
   — Se pare că nu fără îndreptăţire ni se cere să declarăm motivul real al divorţului, observă cineva. Fiindcă dacă e să ne luăm numai după una din părţi, bărbaţii sunt întotdeauna capul răutăţilor!
   — Să mi se spună mie dacă e cineva sincer când declară motivul real! Totdeauna vezi lucrurile din perspectivă proprie.
   — Păi nu asta spuneam şi eu!
   — Sper să nu înceapă să facă anchete, ăştia de la Ţărmul Armoniei, spuse un alt domn de lângă cel în vârstă, care în tot acest timp continuase să scrie fără să-şi ridice ochii din formular.
   — Doamna Varvara! accentuă cineva care şedea la o masă de lângă perete.
   — Da! Doamna Varvara! Aş fi curios dacă ştie cineva cine-i doamna asta Varvara.
   — Cert este că doamna Varvara a aruncat un pumn de invitaţii şi văd că toată lumea s-a repezit să le prindă din zbor! Aş fi curios să aflu dacă măcar o singură persoană a refuzat invitaţia. În rest, a pocnit din degete, şi iată-ne cu toţii aici!
   — E totuşi o chestie nostimă! râse „actorul” cel deşirat. Trebuie să recunoaştem. Pe lângă că ni se oferă un sejur gratuit la un hotel de cinci stele — şi, s-o spunem pe-a dreaptă, nu în fiecare zi se-ntâmplă aşa ceva — avem o ocazie unică: să stăm liniştiţi pe toată durata sejurului, fără nicio grijă că ne pune coarne consoarta! Deoarece fiind fostă, ne doare-n cot dacă îi face ochi dulci altuia!
   — N-aş băga mână în foc că ne doare în cot pe toţi, din principiu, i se replică. De multe ori ne despărţim de nevastă fiindcă nu mai suportăm convieţuirea cu ea, dar nu ne pică deloc bine când aflăm că şi-a găsit un alt bărbat.
   — Gelozie retroactivă! rezumă cineva cu satisfacţie. Da, se-ntâmplă şi asta! Şi nici măcar nu sunt cazuri rare.
   — Orgoliul masculin! triumfă doamna trecută de prima tinereţe.
   La biroul recepţiei nu mai rămăseseră decât doi recepţioneri. Dispăruse şi poliţistul prieten al hotelului. Pentru moment, cei doi recepţioneri nu mai aveau de dat explicaţii şi urmăreau cu interes flecăreala clienţilor din hol, afişând un zâmbet înţelegător.
   În hol, agitaţia frivolă ce domnise până atunci era pe cale să se domolească. Pesemne că întrebările incitante din formular îi aduseseră într-o asemenea stare. Cum să răspunzi, rămânând perfect calm şi stăpân pe sine, la întrebări precum aceea privind motivul divorţului?
   Şi mai exista o întrebare în formular, ultima, la care cei mai mulţi considerau că e cât se poate de simplu de răspuns: „Personal, pe cine consideraţi vinovat de destrămarea căsniciei dumneavoastră — pe dumneavoastră înşivă, sau pe fostul consort/ fosta consoartă?”
   Să fi fost oare, într-adevăr, atât de simplu de răspuns la o asemenea întrebare?

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

miercuri, 24 mai 2017

Divorţ fericit! (4)*

Dragă Doamnă/ Domnule

Agenţia de turism AT are plăcerea să vă invite să petreceţi împreună cu fostul Dvs. consort / fosta Dvs. consoartă un sejur complet gratuit de patru zile începând cu data de joi 10 martie la Hotelul
Ţărmul Armoniei. (Găsiţi poziţionarea hotelului pe harta ataşată.) La recepţie, dacă veţi avea bunăvoinţa să daţi curs invitaţiei noastre, veţi găsi cheile de la camera dublă ce v-a fost rezervată, precum şi un pliant cu programul pe care vi-l propunem pentru a vă petrece în chip cât mai plăcut cele patru zile.

Dacă relaţiile Dvs. cu fostul consort / fosta consoartă sunt de aşa natură încât consideraţi inacceptabilă convieţuirea pe durata sejurului, nu ezitaţi să ne contactaţi la numărul de telefon din josul paginii, sub semnătură. Vă vom oferi în acest caz cazare separată în două camere single alăturate. Dacă vă veţi afla în situaţia ca fostul consort / fosta consoartă să refuze categoric să dea curs invitaţiei noastre (şi a Dvs.), nu vă impacientaţi: vă vom fi o gazdă la fel de primitoare dacă veţi veni împreună cu actualul consort (sau prieten) / actuala consoartă (sau prietenă). În sfârşit, nu excludem nici situaţia în care nici acesta / aceasta nu doreşte să vă însoţească, caz în care ne va face aceeaşi plăcere să vă găzduim singur(ă) pe durata celor patru zile.

Primind acest bilet-invitaţie, dragă Doamnă / Domnule, aveţi toată îndreptăţirea din lume să vă întrebaţi de ce v-am invitat tocmai pe Dvs. Ei bine, ne face plăcere să vă informăm că agenţia noastră de turism — care şi-a înfiinţat un departament–fundaţie — îşi propune să încurajeze nu numai turismul propriu-zis ci şi buna înţelegere între oameni. Avem informaţii că în trecutul Dvs. a survenit la un moment dat o situaţie de ruptură. Departe de noi intenţia de a scotoci în acel trecut. Nu susţinem că orice divorţ este / era evitabil. Vrem doar să dovedim că orice divorţ poate fi abordat nu doar cu încrâncenare ci şi cu o anumită, benefică detaşare, relaxat. Cu atât mai mult divorţurile din trecut, căci pasiunile care le-au generat au beneficiat de timp îndeajuns pentru a se atenua sau chiar a dispărea. Nu ne propunem nici să ne amestecăm în trecutul Dvs. Cuplurile destrămate au de ales între a rămâne cantonate în relaţia lor de ură mocnită, sau de a acosta la
Ţărmul Armoniei (de cinci stele!) şi a vă bucura de serviciile noastre alături de alte cupluri care au trecut la rândul lor, cândva, prin experienţe asemănătoare.

Nu ne propunem să vă reconciliem. Ştim că aşa ceva este de cele mai multe ori imposibil. Mai mult decât atât, nici nu credem că ar fi de dorit. Am fi însă fericiţi dacă aţi fi de acord ca experienţa Dvs. să fie cunoscută în linii mari şi să servească de model pentru ca alte cupluri, îndeosebi tinere, să poată evita ura. Nu vă cerem să luaţi în serios ceea ce urmează, dar haideţi să ne referim la intervalul celor patru zile petrecute la noi, aşa, într-o simbolistică optimistă,
Divorţ fericit! Ce ziceţi?

Suntem convinşi că nu veţi regreta decizia de a accepta invitaţia noastră. Vă aşteptăm în cursul după-amiezii de joi.

Cu deosebită consideraţie,
Varvara Herescu
Tel. [...]

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

marți, 23 mai 2017

Divorţ fericit! (3)*

   Capitolul 3

Tocmai se aprinseseră luminile în parcarea neaşteptat de plină a hotelului construit în stil modernist, interbelic. „Ţărmul Armoniei”. Hm, ce nume! Nimeni nu i-l recomandase, nimeni nu ştia de existenţa lui. Pur şi simplu Bruno cotise, la inspiraţie, intrând de pe şoseaua naţională pe un drum lateral care urca muntele, despărţit de pădure prin rămăşiţele ruginite ale unui gard de sârmă ghimpată. Opri în faţa platoului de la piciorul faţadei şi îşi plimbă privirea peste mulţimea de maşini parcate ca să-şi facă o idee dacă merită să facă o încercare aici. Hotelul se înălţa maiestuos, cu multe ferestre luminate sărbătoreşte, având drept fundal pădurea de conifere, sumbră şi tăcută, acum că înserarea lua în stăpânire muntele. Iar muntele, ca întotdeauna, se grăbea să îşi regăsească în înserare vigoarea umedă şi distantă. Refugiat în înălţimi, soarele aurea dâra de nor a unui avion de pasageri, care se întindea lent brăzdând cerul în linie dreaptă.
   De pe terasa deschisă se vedea înăuntru, prin panourile de sticlă, splendoarea de festival de film a holului recepţiei, luminile vii şi mulţimea de oameni aşezaţi la măsuţele rotunde din holul adiacent, scriind de zor, concentraţi, fără să vadă pe nimeni în jur. Era ca şi cum un grup ar fi sosit cu câteva minute înainte, dar Bruno nu văzuse niciun autocar în parcarea hotelului.
   — Îmi pare rău, domnule, nu mai avem nici o cameră liberă, îl anunţă unul din recepţionerii spilcuiţi când Bruno se interesă la biroul recepţiei.
   — Nici măcar la mansardă? glumi Bruno.
   Recepţionerul zâmbi politicos.
   — Nu cred că v-aţi mulţumi c-un loc la mansardă, domnule. Dacă mă uit la dumneavoastră, n-aş zice că sunteţi genul de om care se mulţumeşte cu puţin.
   Bruno arătă spre holul adiacent.
   — Vrei să spui că toţi tipii ăia de-acolo şi-au reţinut camerele dinainte?
   Recepţionerul continuă pe acelaşi ton politicos:
   — Toţi acei domni şi doamne au fost invitaţi, domnule.
   — Nu mai spune! Adică vrei să spui că ăsta nu-i un hotel pentru roată lumea? Numai pentru invitaţi? Păi atunci de ce-i spune hotel? De ce nu-i spune club? Clubul „Ţărmul Armoniei”!
   — V-aş întreba ceva, domnule. Şi vă rog să nu vă supăraţi pe mine. Când aţi cotit de pe şoseaua naţională venind încoace, n-aţi observat că aţi intrat pe un drum privat?
   — Zău? Te pomeneşti că am violat o proprietate privată! Păi n-am văzut nicăieri pe drumul de care vorbeşti vreo plăcuţă cu Intrarea oprită!
   — Să nu mă înţelegeţi greşit, domnule. De obicei hotelul e deschis pentru oricine. Dar acum avem organizat un eveniment.
   — Puteaţi să mă invitaţi şi pe mine, zău aşa!
   — Credeţi-mă, domnule, nu sunt autorizat să dau detalii despre eveniment. Dar dacă vreţi totuşi să vă spun părerea mea, probabil că n-aţi întrunit condiţiile pentru a fi invitat.
   — Zău! râse Bruno. Te pomeneşti că am greşit că n-am venit cu carnetul de membru al fundaţiei caritabile din care fac parte! Ba chiar de preşedinte, ce să mai vorbim!
   — Mă tem că nu era de-ajuns.
   — Nu mai spune!... Bruno se înveselise de-a binelea. — Dar ce isprăvi trebuia să fac? Să înfiinţez o cantină pentru oamenii străzii? Sau să-l spintec pe Zmeul Zmeilor?
   — Nu era nevoie să vă osteniţi atâta, domnule. Era de-ajuns să divorţaţi. Dar probabil că n-aţi făcut-o.
   — Să divorţez! Bruno fu cât pe-aci să explodeze. Se abţinu însă, căci unul din clienţi se oprise în stânga sa, aproape să-l atingă cu umărul, şi îl întrebă pe recepţioner dacă formularul de cazare era bine completat... — Mm, ia să vedem, făcu recepţionerul cu ochii pe formular... Numele... Da. Adresa... Mmm... Aşa... Se pare că... da, e corect. Dar... motivul divorţului, domnule, mă tem că nu reiese foarte clar... Doamna Herescu, după cum probabil ştiţi, are toate datele, dar vrea să se convingă că invitaţii domniei sale sunt sinceri, e foarte important... Bruno stătea trăgând cu coada ochiului la formular, mai degrabă indiferent, şi urmărea degetul recepţionerului, care parcurgea rubricile cu atenţie... — Aşa că, domnule, poate mai adăugaţi un motiv sau două... Nu prea convins, invitatul se desprinse de biroul de recepţie şi se întoarse în mijlocul tovarăşilor săi, cei mai mulţi aşezaţi la mesele rotunde, de unde venea, plăcută şi odihnitoare, rumoarea vocilor. Recepţionerul se întoarse înapoi către Bruno cu aerul său binevoitor-politicos, arătând că întreruperile fac parte din viaţa sa.
   — Deci ce spuneaţi domnule? Îmi cer scuze.
   — Cum dracu’ să divorţez! începu Bruno...
   — Dacă nici nu sunteţi însurat! îl completă recepţionerul păstrând tonul fals contrariat al prezumtivului său client.
   — Da’ de unde! îl contrazise Bruno plin de entuziasm. Sunt al naibii de însurat şi, mai mult decât atât, nici prin cap nu-mi trece să divorţez! Păi unde mai găsesc eu o nevastă atât de înţelegătoare ca Marieta mea! Ar fi o prostie!... Râse hâtru, provocându-l pe recepţioner să i se alăture într-un râs complice, ca între bărbaţi... — Apropo, doamna Herescu cine e?
   — Doamna Herescu, răspunse recepţionerul cu un aer solemn — doamna Varvara Herescu este proprietara hotelului şi bineînţeles organizatoarea întâlnirii. Are câţiva consilieri, cu care se întâlneşte din când în când, de obicei în salon, dar de data asta, ştim cu toţii, iniţiativa a fost a domniei sale în totalitate. Vreau să spun, fără niciun sfat din partea consilierilor sau a altcuiva. Fiindcă bănuiesc că are motive temeinice... Recepţionerul se uită la Bruno ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară: — Aţi venit fără bagaje?
   — Păi, la ce bun să mă trambalez cu lucrurile dacă tot zici că n-aveţi camere libere?
   — Nu se ştie niciodată, domnule. Poate până una-alta vizitaţi restaurantul nostru, aici alături. S-ar putea să nu vă pară rău.
   Bruno îl privi cu o neîncredere plină de voioşie:
   — Vă lăudaţi cu un meniu aşa de formidabil?
   — Meniul, domnule, e cu adevărat excepţional. Dar eu zic să nu neglijaţi niciun aspect.
   Mă rog, rămânea de văzut ce înţelegea recepţionerul prin „niciun aspect”.
   Salonul, neaşteptat de vast, era aproape gol, doar vreo trei sau patru mese ocupate. Nimeni nu veni să-l întâmpine, dar asta lui Bruno nu i se păru neobişnuit fiindcă toată lumea care avea în îngrijire salonul părea să fie foarte ocupată. Zorul şi nerăbdarea şi zumzetul pătrundeau din exteriorul salonului prin uşile deschise şi de bună seamă aveau legătură cu evenimentul de care îi vorbise recepţionerul. Cei câţiva clienţi aşezaţi la mese nu păreau însă contaminaţi de nerăbdare ci îşi vedeau în tihnă de ceea ce comandaseră. Bruno înaintă pe culoarul din mijloc păşind pe fâşia de mochetă grena. Era şi o estradă în salon, într-o parte, iar pe estradă se odihneau pe jos sau rezemate de scaune câteva instrumente muzicale. De bună seamă, nu lipsea nici pianul. Eveniment, îşi aminti Bruno. Eveniment cu oameni divorţaţi! Cu siguranţă că acea doamnă, Herescu sau cum naiba îi spunea, îşi propusese să vină în întâmpinarea oamenilor însinguraţi şi dezamăgiţi de căsnicie, şi să-i apropie unii de alţii. Hm... Trecu pe lângă o masă unde o tânără şedea singură, bea dintr-o ceşcuţă de cafea şi fuma. Dincolo de masa ei însă, Bruno fu întâmpinat de un deşert fără urmă de viaţă şi fără nicio perspectivă — aşa i se păru partea aceea a salonului —, astfel că nu avu de ales: făcând uz de toată puterea sa de convingere şi de sinceritate, se întoarse şi i se adresă femeii singure:
   — Îmi dau seama că sunt foarte multe locuri libere, dar îndrăznesc să vă întreb dacă mi-aţi îngădui totuşi să stau la aceeaşi masă cu dumneavoastră.
   Văzu pleoapele femeii lăsându-se în jos în timp ce faţa i se lungi, distantă, şi avu un moment când i se păru că se lasă dus de vechea lui meteahnă de a nu-şi struni nerăbdarea, greşind de atâtea ori în viaţă. Dar aceleaşi pleoape care se lăsaseră în jos făcură mişcarea inversă, înălţându-se şi lăsând să iasă la iveală o pereche de ochi căprui, mari şi limpezi, care îl aţinteau cu oarece interes. Femeia avu pe scaunul ei un început de mişcare de retragere, ca şi cum ar fi acceptat în acest fel să-i facă loc la masă, deşi alte trei scaune erau libere în faţa ei şi către culoar.
   — Nu mă deranjează, spuse ea cu voce domoală.
   Bruno mulţumi şi alese scaunul dinspre culoar. Nu se grăbi să intre în vorbă cu ea. Se lăsă pe spătar, într-o poziţie degajată şi se uită spre fundul salonului, după chelner. Nu se vedea nimeni. Undeva, către ferestrele deja întunecate, se auzeau voci şi clinchete, dar clienţii rămâneau în cea mai mare parte ascunşi îndărătul spătarelor înalte.
   — Ziceau că n-au nicio cameră liberă, se întoarse Bruno spre doamna de pe partea cealaltă a mesei.
   — Posibil, răspunse aceasta, fără cine ştie ce entuziasm.
   — Am înţeles că dacă eram divorţat, aveam mai multe şanse! Aşa mi-au spus.
   Bruno pufni în râs şi o privi întrebător pe tovarăşa sa de masă.
   — Într-adevăr, zise ea, e o întâlnire a oamenilor divorţaţi. Dar nu ştiam că am ocupat tot hotelul.
   — Aşa se pare... Femeia trase din ţigară şi, scoţându-şi buza de jos în afară, suflă fumul drept spre tavan. — Am înţeles că vor avea loc nişte discuţii în grup, chiar aici în salon. Nu sunt sigură.
   — Aşa, ca un fel de terapie în grup?
   — Mă rog, bănuiesc că se poate spune şi aşa. Oricum, dacă-i adevărat, cred că, într-adevăr, n-ar fi prea plăcut să ne chibiţeze de pe margine nişte tipi neimplicaţi.
   — Adică nedivorţaţi.
   — Da.
   — Cu alte cuvinte, dumneavoastră acceptaţi că cei divorţaţi pot fi consideraţi nişte oameni bolnavi?
   — A, nu! Asta, în niciun caz!
   — Dar sunteţi de acord să vă dezvăluiţi în public toate secretele? Cum v-aţi certat, cum aţi ajuns la divorţ şi toate celelalte?
   — Sunteţi răutăcios. În niciun caz nu-i vorba de toate secretele. Dar cred că unele lucruri pot fi...
   — Filozofia divorţului! o întrerupse Bruno, ironic.
   Un chelner veni, îi puse în faţă o mapă cu meniul şi îl întrebă dacă doreşte să bea ceva înainte.
   — O bere grimbergen, ceru el. Şi se întoarse din nou către femeia care fuma. — Da, sunt convins că există o filozofie a divorţului. Şi nu neapărat a divorţului ci mai degrabă a convieţuirii. A convieţuirii ratate!
   — Pot exista poveşti interesante, sunt convinsă.
   — A dumneavoastră cum e? Interesantă? o provocă el.
   — Dar a dumneavoastră? îi întoarse ea întrebarea.
   Un mic grup care se ridicase de la o masă din zona opusă ferestrelor trecea acum prin dreptul lor, venind din spatele femeii cu care el stătea la masă, sporovăind în voie, în timp ce se îndreptau spre ieşirea din restaurant. Păreau cu toţii destinşi şi nu se grăbeau. Afişau de pe acum, probabil fără voia lor, aerul sărbătoresc cu care aveau să se întoarcă în salon peste puţine ore, după ce, în camerele lor reţinute, aveau să-şi schimbe îmbrăcămintea. Erau două perechi, una mai în vârstă şi alta mult mai tânără. Faptul că femeia mai tânără, trecând pe lângă el, îl fixă timp de câteva secunde cu o curiozitate nestăpânită, nu-i scăpă lui Bruno. Nu observă însă că privirea sa pofticioasă îndreptată asupra acesteia era expusă direct vederii interlocutoarei sale.
   Veni şi chelnerul şi îi aduse berea cerută.
   — Nu-i rău! chicoti Bruno.
   — Ce nu-i rău?
   — Nu mă refer la bere! Mă refer la divorţ. Judecând după tipii care tocmai au trecut pe lângă noi, îmi vine să spun că unora le prieşte. Aţi văzut ce bine se simt? Mai să-mi pară rău că n-am găsit şi eu un loc în hotelul ăsta!
   — Ţineţi cu tot dinadinsul să vă cazaţi aici?
   — Păi! Ţărmul Armoniei! Cui nu-i place să acosteze la Ţărmul Armoniei! Credeţi că se mai poate negocia? Ştiţi ceva ce nu ştiu eu?
   — Aţi putea să negociaţi cu mine, veni răspunsul neaşteptat al femeii.
   Bruno tresări şi o privi cu atenţie. Femeia era mult prea serioasă pentru o asemenea ofertă. Uluitor! E timidă, îşi spuse. E al naibii de timidă. Trebuie că tocmai a făcut gestul sfidător al vieţii ei. Deşi... nu se ştie niciodată.
   — Ca să negociez cu dumneavoastră, spuse el neascunzându-şi satisfacţia că, iată, se ivise aproape fără niciun efort prilejul pasului hotărâtor de a se apropia de ea, trebuie mai întâi să ştiţi cu cine aveţi de a face. Şi îmi cer scuze că n-am făcut-o de la început. Bruno Roşca e numele meu.
   Otilia Răducanu o chema pe ea.
   — Despre divorţ... despre divorţul meu, continuă ea să vorbească, sunt sigură că o să mai avem ocazia să discutăm. Ceea ce probabil nu ştiţi — şi n-aveţi de unde să ştiţi — este că am venit aici singură. Fostul meu soţ... de fapt niciunul din cei doi foşti soţi ai mei n-a binevoit să mă însoţească... Bruno îşi scoase în afară buza de jos şi clătină din cap a mirare şi în acelaşi timp a admiraţie: atât de tânără, şi deja doi foşti soţi!... — Dar, deşi pot să vin şi singură diseară în salon, am înţeles că organizatorii preferă cuplurile. Orice fel de cupluri. Foşti consorţi, sau, mă rog, actuali prieteni. Am să trec pe la recepţie să le cer un alt formular de cazare.
   — Nu-i nevoie să-mi explici de două ori, Otilia, o asigură Bruno cu tot entuziasmul de care era capabil. Am înţeles. Îţi dau toate datele despre mine, tot ce vrei să ştii.
   Ea zâmbi având aerul că i s-a luat o piatră de pe inimă.
   — Se-nţelege că cel mai convenabil pentru mine... ca şi pentru organizatori de altfel, ar fi să fii divorţat.
   — Da, dar nu sunt. Îmi pare rău, Otilia. Condiţia asta nu pot s-o satisfac.
   — Eşti însurat? încercă ea o variantă pe care o simţi dinainte cam acră.
   — Nu! negă el cu o dezinvoltură explozivă. Sunt holtei! Tânăr şi ferice! Mă rog, nu chiar aşa de tânăr! Am patruzeci şi doi de ani. Dar pentru deplina ta liniştire sunt dispus să mă dau drept orice vrei! La ce cameră te găsesc?
   — Nu urcăm imediat? întrebă ea dezamăgită; apucase să se ridice pe jumătate de pe scaun.
   — Trebuie să-mi iau lucrurile din maşină. Şi apoi, Otilia dragă, trebuie să comand ceva de mâncare. Sunt lihnit de foame!
   — Atunci, pe curând. Mă găseşti la camera 221. Şi nu-ţi face griji pentru consumaţia mea. Noi, cei de pe listă, avem totul gratuit.
   Îşi luă poşeta şi se îndepărtă pe fâşia de mochetă grena, îndreptându-se spre ieşirea din restaurant.
   Bruno se răsuci pe scaun în urma ei scoţând un picior pe culoar şi, văzându-i picioarele drepte şi perfect modelate, fluieră admirativ. Chelnerul tocmai se apropia de masa lui să-i ia comanda şi, până să ajungă, Bruno dădu peste cap cu sete berea grimbergen ce-i mai rămăsese în pahar.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

duminică, 14 mai 2017

Divorţ fericit! (2)*

   Capitolul 2

Oare poate fi recunoscută, aşa, doar cât treci pe lângă ea, o persoană care ţi-a fost familiară cu mulţi ani în urmă şi alături de care ţi-ai petrecut mulţi ani? Oare o poţi recunoaşte dintr-o simplă privire fugitivă în timp ce te întorci de la toaletă, mergând pe culoar către locul tău, venind dinspre locomotivă? În timp ce persoana cu pricina moţăie, semn că a fost insensibilă la peisajul minunat care s-a derulat în mare viteză prin dreptul ferestrei? Carmen se gândi şi la asta. Pe vremuri vagoanele erau altfel, îşi aminti ea. Un vagon deschis, ca cel de acum, fără compartimente, lumea îl considera de rang inferior. Nu întâlneai la clasa întâi aşa ceva pe atunci, iar la clasa a doua se întâmpla rareori. Se purtau vagoanele compartimentate. Astăzi nimeni nu mai tânjeşte după compartimente: dacă vrei să te simţi singur şi confortabil, dacă vrei să te ascunzi de lume, ascunde-te chiar în mijlocul ei şi bucură-te că nu te cunoaşte nimeni...
   „Doamne, era Andrei!” îşi spuse Carmen ajungând la locul ei, două şiruri în urma locului unde şedea — dormita — el. Purtaseră acelaşi nume aproape o viaţă întreagă. De fapt îl purtau şi acum fiindcă ea nu considerase că merită efortul să-şi reia după divorţ numele de domnişoară. I se păru un contrast izbitor între somnolenţa lui de acum şi stilul său de viaţă de care îşi amintea, activ, energic, chiar încăpăţânat, nu rareori dur şi agresiv. De aici din spate locul acela părea neocupat, nu i se vedea nici măcar capul, care îi alunecase în partea cealaltă, spre fereastră.
   Stătu să se gândească un pic. Ea nu se lăsase cuprinsă de somnolenţă în ultimii ani şi era păcat să rămână cu impresia că asta se întâmplase cu el, oricât rău îi făcuse atunci. Nu aveai ce aştepta de la echinocţiul de primăvară care avea să vină peste două săptămâni.
   Primăvara, la modă erau asteniile.
   Se ridică de la locul ei şi se duse să se aşeze în faţa lui, pe unul din cele două locuri goale opuse locului ocupat de Andrei. Se lăsă pe spate rezemându-se de spetează. Capul lui se înclinase în somn până ce tâmpla i se lipise de geam, iar pielea frunţii făcuse o cută la contactul cu sticla, ca şi cum ar fi fost în exces. Ce altceva era în exces în toată fiinţa lui prezentă, necunoscută ei? Întâlnindu-l singur în tren, lipsit de vlagă şi buhăit, Carmen ghici că excesele lui din ultimele lor zile petrecute împreună se risipiseră pe nimic. Se întrebă dacă să evoce în minte primii lor ani, sau ultimele luni, ultimele săptămâni, ultimele zile. Unii spun — şi probabil nu greşesc — că o privire a cuiva fixată asupra ta, atunci când nu ştii că eşti fixat, sfârşeşte prin a se face simţită într-un fel sau altul. Andrei întredeschise ochii şi, văzând în faţa sa, destul de aproape, chipul lui Carmen, clipi nedumerit, apoi un pic contrariat, ba chiar cu oarece luciri de spaimă în ochi, şi făcu raţionamentul — corect, după părerea celor mai mulţi — că dacă cineva se uită stăruitor la tine, trebuie neapărat să fie o persoană cunoscută. De nu cumva e vorba de o confuzie. Nu, de data asta nu era nicio confuzie. Carmen se amuză citindu-i în ochi rând pe rând etapele trezirii la realitate, de la vag până la deplin, de la privirea confuză de la început, când abia deschisese ochii, la focalizarea concentrată cu care o aţintea drept în ochi acum.
   Carmen îi zâmbi şi, de la distanţa nu prea mare la care se aflau unul de celălalt, îi spuse:
   — Bună, Andi. Nu mai avem mult.
   — Nu mai avem mult până la ce? întrebă el ursuz, cu un efort chinuitor să înţeleagă.
   Ursuz, ca în pasele lui proaste de pe vremuri. Ea continua să-l privească cumva de departe, zâmbind.
   — Nu mă aşteptam să te mai întâlnesc vreodată. Nu urma să pleci? Parcă aşa îmi amintesc. Unde urma să pleci? În Belgia, nu? Sau unde?
   — Am fost, mârâi el cu o figură sumbră.
   Îşi întoarse privirea spre fereastră, unde peisajul zburător de afară nu-i spunea nimic.
   — Nu mai eşti cu fosta ta colegă de serviciu? Samanta, sau cum o chema?
   Bărbatul râse cu amărăciune.
   — Nu te dezminţi... O chema Sanda. Nu Samanta.
   — Cum adică nu mă dezmint? tresări Carmen.
   — Răutăcioasă. Aşa cum deveniseşi în ultima vreme.
   — Zău? Am fost răutăcioasă?
   Lângă Andrei, pe locul de alături stătea o sacoşă de voiaj destul de ponosită, albastră, cu un compartiment oval pentru racheta de tenis. Cum să fi fost altfel decât gol compartimentul acela oval?
   — A ta e sacoşa de lângă tine?
   — Da. De ce întrebi? Fiindcă n-am urcat-o pe portbagaj? N-am urcat-o fiindcă e destul de grea şi pe mine mă dor şalele.
   — Te dor şalele... Carmen îşi încrucişă braţele la piept. — Deci cum e cu Sanda ta? Nu mai sunteţi împreună?
   — Nu. Ne-am despărţit.
   Carmen fu cuprinsă de un acces de râs nervos. Se linişti şi îi puse altă întrebare decât cea care îi venise prima pe buze:
   — Şi ea a rămas acolo?
   — Chiar te interesează ce s-a-ntâmplat cu Sanda?
   — Da, de ce nu!... Carmen făcu eforturi să nu se aprindă. — Când un bărbat părăseşte o femeie, toate femeile suferă.
   — Şi cu bărbaţii nu se întâmplă la fel?
   — Nu. Toată lumea e de acord că pentru un bărbat căsnicia e un lucru secundar. Chiar dacă tu, parcă văd, ai să strigi: „Clişee!”
   — Ascultă, Carmen, oamenii după ce trăiesc mulţi ani împreună, încep să nu mai fie capabili să abordeze probleme esenţiale. Totul devine rutină. O ştii şi tu foarte bine.
   — Îţi aminteşti tu că aşa a fost cu noi?
   — Bineînţeles. N-am nicio îndoială.
   Bărbatul continua să-i evite privirea. Şi poate de aceea Carmen părea să-şi găsească satisfacţia fixându-l cu atât mai insistent.
   — De-aia m-ai părăsit, Andrei? Fiindcă nu mai puteai aborda probleme esenţiale cu mine? Şi cam ce probleme esenţiale ai avut tu în vedere? Poţi să-mi dai un exemplu?
   El arăta obosit şi descurajat.
   — Sunt multe de spus, Carmen. Nu cred că se mai poate clarifica ceva. Şi nici nu cred că mai are vreun rost... Trecură printr-un tunel atât de scurt, că nici nu fu necesar să aprindă luminile. — Dar dacă ţii neapărat, reluă Andrei după ce tunelul rămase în urmă, te invit la vagonul-restaurant să stăm de vorbă la o bere.
   — Mulţumesc, răspunse ea, nu mai e timp. În cel mult un sfert de oră trebuie să cobor... Cineva tocmai apăsase butonul de la uşă şi uşa culisă chiar lângă umărul lui Carmen, scoţând la iveală scurtul coridor de trecere spre vagonul alăturat. Uşa culisă automat înapoi, lăsând în urmă o vibraţie de aşteptare. — Poate se mai iveşte vreo ocazie. Problemele esenţiale nu trebuie abandonate, glumi ea.
   — Mă-ndoiesc, spuse bărbatul. Şi îşi trase sacoşa de voiaj mai aproape, ca şi cum ar fi fost vorba de o fiinţă pe care şi-ar fi dorit-o mai aproape.
   — Eu credeam că m-ai părăsit pentru că o femeie mult mai tânără e o atracţie irezistibilă, nu pentru că în familie nu poţi aborda probleme esenţiale. Asta pot s-o înţeleg chiar şi eu.
   — Te rog, Carmen, nu începe iarăşi!
   — Puteai să fii măcar generos cât de cât, Andi dragă! Unii bărbaţi aşa fac. Sunt egoişti până-n vârful unghiilor când e vorba de dreptul lor să-şi facă de cap, şi compensează cu tot felul de donaţii în obiecte. Tu nici măcar nu m-ai lăsat în apartament. Ţi-ai dorit jumătatea! Şi drept urmare m-ai obligat să-mi caut altă casă!
   — Am mai discutat asta, Carmen.
   — Şi nu mi-a fost uşor! N-am avut pe nimeni să m-ajute, Andrei.
   — Ştiu şi asta. Ce-ai vrea să spun, Carmen? Sunt ani de-atunci! Te-ai simţi mai uşurată dacă ţi-aş spune că-mi pare rău?
   — Îţi pare rău, Andi? Pentru ce anume îţi pare rău? Că m-ai părăsit? Sau că nu mi-ai lăsat mie apartamentul?
   — Ţi-am spus care-i părerea mea, Carmen. E prea târziu să mai clarificăm lucrurile. Prea târziu.
   Uşa automată scoase din nou pufnetul ei pneumatic şi se deschise. O pereche intră în vagon discutând cu aprindere reţinută.
   — Bine, Andi, spuse Carmen cu resemnare, coborând vocea. Totul e calculat la tine, m-am convins de asta. Chiar şi în gesturile tale necugetate ai fost totdeauna calculat.
   — Nu ştiu ce înseamnă să fii calculat, Carmen. Presupun că e vorba de un calcul al şanselor. Or, în asta n-am excelat niciodată, te asigur.
   — Ai tras lozul necâştigător. O dată cu mine şi a doua oară cu Samanta.
   — Sanda!
   — Ţi-aduci aminte când am fost la tombolă, la Şcoala de Muzică? Apropo de loz necâştigător... Dar atunci ai câştigat, ţi-aduci aminte? O trusă pentru ascuţit lamele de ras. Îmi închipui că astăzi voi bărbaţii de mult nu mai folosiţi lame de ras. Şi nici eu n-am fost în pierdere. Am câştigat o eşarfă albastră de mătase, pe care apoi mi-a suflat-o vântul de la gât când traversam Lacul Herăstrău cu vaporaşul. Sunt sigură că tu ai uitat. Mi-a părut tare rău de eşarfa aia albastră. Mă rog, poate că nu era mătase naturală, dar era foarte plăcută la atingere... Poate că viaţa e făcută din mici bucurii, nu crezi, Andi? Sau tu ai ţintit totdeauna, cum spuneai, problemele esenţiale. Chiar aş fi curioasă să aflu ce înţelegi tu prin probleme esenţiale. Copiii nu sunt o problemă esenţială? Or, din câte mi-aduc aminte, tu n-ai vrut copii... Ştii, Andrei, ceea ce m-a contrariat totdeauna la tine şi m-a descumpănit în acelaşi timp a fost amestecul acela incredibil de calcul şi dor de aventură... Nu vrei să vii cu mine?
   Andrei privise încăpăţânat pe fereastră, undeva în colţul apropiat, cât Carmen vorbise, iar acum îşi întoarse spre ea privirea contrariată:
   — Să vin cu tine? Unde?
   — Oricum, remarcă ea afişând un zâmbet detaşat, n-ai sărit să strigi „Nu vin!”. Ca pe vremuri. Înseamnă că ceva s-a schimbat totuşi în felul tău de a fi. Mi-aduc aminte de câte ori erai bosumflat pe vremuri şi trebuia de fiecare dată să dau dovadă de calm şi să mă străduiesc să te împac. Şi mai ales mi-aduc aminte cât de încruntat erai când ai venit la mine să mă anunţi că mă părăseşti şi că pleci cu colega ta Sanda. Ştiu, nu puteai să vii cu zâmbetul pe buze. Nu era stilul tău. De altfel, nu e stilul bărbaţilor, în general. Voi bărbaţii sunteţi deseori bosumflaţi şi noi femeile trebuie să avem mereu grijă să vă împăcăm... Ai o privire! Hei, Andi, ce-i cu tine? Te îngrijorează ceva?
   El o aţinti cu o privire neaşteptat de serioasă.
   — Unde vrei să vin cu tine, Carmen?
   — Te pomeneşti că te interesează! exclamă ea. Am reuşit să trezesc în tine spiritul de aventură? Uite, am primit o invitaţie pentru un sejur de patru zile, începând de astăzi după-amiază până duminică seară, la hotelul Ţărmul Armoniei, într-o companie selectă de oameni divorţaţi! Ce zici de asta? Tot voiai tu să mă inviţi la o bere în vagonul restaurant. Eu te invit la mult mai multe beri, sau cu ce ne-or mai servi acolo, habar n-am. Totul gratuit! Scrie în invitaţie: Veniţi împreună cu fostul, sau fosta. Ce zici, Andi, nu vrei să-ncercăm? Din păcate nu mai e timp. Dacă vrei să vezi invitaţia, te invit s-o citeşti jos în gară, după ce coborâm. Ne aşezăm pe o bancă, îţi dau invitaţia s-o citeşti şi te lămureşti despre ce-i vorba. Dacă ţi se pare că nu-i de tine, te urci în trenul următor şi îţi vezi de drum, ca şi cum nici nu ne-am fi întâlnit. Ce zici?
   — Ţărmul Armoniei? râse el sceptic.
   Oamenii din vagon, pregătiţi de coborâre, umpleau culoarul şi alături de ei uşa automată pufnea pneumatic la fiecare apăsare pe buton. Trenul începuse deja să frâneze la intrarea în gară.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, la care am început să lucrez

duminică, 30 aprilie 2017

Divorţ fericit! (1)*

   Capitolul 1

Este un fel de buchet ceea ce Vadim vede în faţa ochilor săi, un buchet cu flori minuscule ca nişte bobiţe portocalii asemănătoare fructelor de cătină, dese, chiar foarte dese, şi — dacă se uită mai bine — iată că şi mişcătoare; încât el se întreabă dacă nu sunt de fapt cine ştie ce insecte. Dar nu, din fericire sunt chiar floricele, care se mişcă uşor, freamătă — floricelele unui bonsai delicat, tulburate de vârtejuri ale unui vânticel pe măsură, adică mărunte. Vadim s-a întrebat: dar de ce trebuie toate să aibă o logică? Îşi aminteşte că întrebarea a venit ca un fel de răbufnire de revoltă — ceea ce se poate întâmpla în orice împrejurare, chiar şi în vis —, pesemne fiindcă atâta vreme s-a simţit constrâns să caute logica în toate... Dar nu, vremea cătinii încă n-a venit; de altfel cătina — trebuie să admită — nici n-ar avea unde să crească pe-aici, fiindcă totul în jur, cât vezi cu ochii, e pădure de conifere.
   Ultimele raze de soare ale după-amiezii au aprins vârfurile brazilor, în timp ce la piciorul lor, unde se află el, răcoarea nopţii stă la pândă pregătindu-se să invadeze şoseaua la momentul potrivit, adică destul de curând. Vadim îşi ridică privirea spre vârfurile brazilor şi se înfiorează de frumuseţea lor. Închizând pentru o clipă ochii, trage adânc în piept aerul răcoros, un pic obosit, al muntelui.
   Deşi totul e atât de frumos, Vadim ştie un singur lucru: că trebuie totuşi să scape din această pustietate acaparatoare, să iasă la liman, unde sunt case, unde locuiesc oameni şi circulă autobuze. Şoseaua se vede coborând în pantă domoală. Într-acolo să fie oare valea? Nu e deloc sigur... Vadim o ia de-a lungul şoselei, păşind pe asfaltul curat, cu marginea ciupită de intemperii, atins doar de cauciucul roţilor, care nu are nimic personal şi nu lasă urme... O maşină se aude apropiindu-se din spatele său. Vadim se întoarce, face semnul autostopistului, dar maşina trece pe lângă el ca vântul — o vede cum coboară în vale, apoi cum urcă dâmbul care se înalţă în faţă şi dispare dincolo de el; unde poate că se deschide o nouă vale... Se amuză amintindu-şi celebra secvenţă din La nord, prin nord-vest, cea cu Cary Grant la marginea lanului de porumb. La fel şi acolo, trecea câte o maşină o dată la câteva minute, venind din imensitatea câmpiei şi dispărând în celălalt capăt al aceleiaşi imensităţi. Deosebirea este că în film eroul era vânat de oamenii unui clan pe cât de puternic pe atât de neîndurător, pe când aici, în vecinătatea pădurii, Vadim nu simte nicio ameninţare. Poate doar o vagă nelinişte.
   Un avion de pasageri, sus deasupra lumii, îşi întinde cu o încetineală perseverentă, în tăcere, dâra albă de nor în plin soare... Nimeni nu se gândeşte prea departe, iar de la echinocţiul de primăvară, care vine abia peste vreo două săptămâni, nu există mari aşteptări.
   Vadim se opreşte în faţa unui uriaş panou publicitar de la marginea şoselei; nu cocoţat la cucurigu, ca altele, ci abia cam la un stat de om deasupra şoselei. În mine poţi avea deplină încredere stă scris pe panou: o tânără frumuşică şade la un birou, rezemată de speteaza unui scaun pivotant, cu cinci role, într-o poziţie relaxată, cu mâna stângă odihnindu-i-se pe masă, şi cu dreapta ţinând la ureche un telefon mobil. În spatele ei, pe fereastra deschisă, se vede un cer la fel de albastru şi de obosit ca şi cel din această după-amiază de început de primăvară. Ştii de ce? Pentru că folosesc reţeaua Tele–Omega! explică tânăra motivul pentru care se declară persoană demnă de încredere.
   Sună-mă şi te vei convinge!
   Vadim cercetează atent faţa tinerei femei. Se vede cât se poate de limpede că în clipa asta ea este cea care ascultă. Şi că ceea ce interlocutorul îi spune la telefon o încântă. Crezi că ne-am putea vedea mâine? — asta aude ea în receptor... Nu? Ţi se pare prea curând? (Asta nu scrie pe panou, dar se poate imagina privind cu atenţie imaginea.) Atunci, poate peste o săptămână? Dă-mi un semn când eşti pregătită... Soarele care pătrunde pe fereastră scaldă totul în lumina lui caldă: faţa ei, un colţ al mesei, mâna ei delicată care se joacă cu un pix albastru... O glastră de pe pervaz...
   Lui Vadim i se pare că o lumină albicioasă, exterioară, s-a reflectat timp de o secundă în panoul publicitar din faţa sa, ca şi cum o fereastră din apropierea locului unde tânăra vorbeşte la telefon ar fi fost mişcată de vânt, mutând reflexia unei raze de soare. Dar lumina albicioasă poate fi interpretată şi ca o tresărire de nerăbdare. Iar când se întoarce, zăreşte o maşină oprită chiar în dreptul său. Un opel argintiu. Prin parbriz desluşeşte la volan o siluetă nemişcată, cu ochelari de soare. Când se uită mai bine observă că uşa din dreapta a fost întredeschisă în semn de invitaţie. Şi Vadim, deschizând uşa un pic mai mult, atât cât să-şi poată lăsa capul sub rama uşii, descoperă acolo, în interiorul catifelat şi înmiresmat, de scoică, un minuscul salon sidefiu; salonul îi aparţine în totalitate unei femei de vârstă mijlocie; sau poate încă tânără — vârstele sunt deseori înşelătoare. Miroase puţin a fum de ţigară, dar nu contează. Undeva în vecinătate se aude torcând domesticit şi în acelaşi timp nerăbdător să plece, un motor, care de asemenea îi aparţine femeii — de nu cumva nerăbdarea este atributul chiar al stăpânei locului. Deşi nu s-ar zice. E un loc numai bun să se aciuiască cineva dornic s-o rupă cu trecutul, sfidând orice regulă de prudenţă. Luat de val, Vadim îşi găseşte loc într-o margine a salonaşului de sidef, mai aproape de torsul motorului. Femeia mai aşteaptă câteva clipe privind drept înainte prin parbriz.
   — Centura, spune ea cu o fermitate moale.
   Fermitatea îi vine de undeva dindărătul ochelarilor de soare.
   Ha! Ca să vezi! Centura!
   Fu o nimica toată pentru Vadim să uite de tot ce îl împiedicase vreodată să fie încrezător în gândurile îndrăzneţe şi dezinhibat şi profitor fără reproşuri la adresa lui însuşi; să treacă până şi peste uşoara neîncredere în ochelarii ei de soare.
   — Bună dimineaţa, rosti fără niciun efort, rezemându-se cu tot spatele de spetează.
   Maşina deja rula pe şosea în sus. Scurta oprire n-avea cum s-o fi făcut să-şi schimbe ţinta, nu-i aşa?
   Panoul cu fata cea zâmbitoare vorbind la telefon dispăruse fără urmă. Şi nici că merita altă soartă, fiindcă nu fusese decât o fetişcană de rând, o gâsculiţă care se lăsa ameţită de cuvinte dulci şi mincinoase. Pe furiş, Vadim îşi îndreptă privirea spre piciorul femeii, care apăsa ferm şi cu măsură pedala de acceleraţie. Şi de-acolo privirea sa urmă, tot pe furiş, linia gambei, acoperită până la jumătate de poala mantoului elegant, un mantou de stofă fină, de culoare deschisă, dar nu chiar alb, care nu avea nicio legătură cu lumea drumurilor de munte; şi chiar aşa, de ce-ar fi avut?
   Cu o plăcută surprindere simţi în interiorul său libertăţi noi şi nebănuite. Noile libertăţi abia descoperite îi dădură ghes să glumească:
   — Cum de v-aţi încumetat să mă culegeţi de pe drum? Aveţi referinţe bune despre mine?
   Ea lăsă să se scurgă câteva secunde, şi răspunse ceva cu totul neaşteptat:
   — Aveam nevoie de ajutor.
   Lui Vadim i se păru că n-a auzit bine.
   — Dumneavoastră? exclamă el. Dumneavoastră aveţi nevoie de ajutorul meu?
   O privi încă o dată, mai atent. A fost o glumă? Femeia privea drept înainte, atentă la condus, cu o faţă impenetrabilă. După momentul de consternare, buna dispoziţie a lui Vadim se reinstala rapid. Trase şi o concluzie: e genul de femeie care se ţine de glume fără s-o arate. Glumi şi el, glumi de-a ghicitoarea:
   — Sunteţi obosită. Aveaţi nevoie de cineva să vă împiedice să adormiţi la volan.
   — Sunteţi pe-aproape, spuse ea moale, cu un dispreţ reţinut.
   — Nu mi-e clar cum s-o fac. Ar trebui să fiu atent dacă nu vi se închid ochii. Dar nu pot să-mi dau seama din cauza ochelarilor.
   — Va trebui să găsiţi alte indicii.
   — Ca de pildă?
   — De pildă, dacă vi se pare că întârzii să virez când intrăm într-o curbă, reacţionaţi.
   — Mda. Ar fi o idee. Totul e să reacţionez la timp.
   Urmă o pauză destul de lungă în care şoseaua coborî, brazii se apropiară de şosea, umezi şi tot mai cufundaţi în pâcla înserării, se ivi un podeţ vechi de piatră, din care Vadim apucă să vadă dintr-un anumit unghi, cumva de dedesubt, o parte din arcul întunecat al podeţului acoperit de muşchi, apoi podeţul rămase în urmă. Dacă ar fi deschis fereastra, poate că ar fi auzit susurul apei. Dar acum trecuseră deja şi şoseaua urca din nou.
   Îşi coborî privirea spre consola dintre scaune şi observă scrumiera plină cu chiştoace strivite, unele destul de lungi: ţigări aproape nefumate, dar frânte cu o vizibilă nervozitate. „Asta ce legătură are cu tine?” i se adresă în gând doamnei de la volan. „Neînfrânarea, destrăbălarea, a trecut recent, foarte recent prin maşina ta şi a lăsat urme. Nu şi pe faţa ta. Din fericire.” Ea se ţinea departe de destrăbălare, era imună, dar poate în acelaşi timp tolerantă cu destrăbălarea; dovada: scrumiera umplută de chiştoace de altcineva.
   — Vă deranjează dacă fumez? îndrăzni s-o întrebe.
   Ea lăsă să se scurgă secunde de tăcere.
   — Ţigările au gust la ora asta? îi întoarse ea întrebarea.
   — Unii fumează când se simt stresaţi, sau furioşi. Eu fumez când mă simt bine.
   — Aş prefera să vă simţiţi bine şi să vă abţineţi.
   Despre scrumiera plină de pe consolă nu găsi necesar să dea vreo explicaţie.
   Era un mic platou pe care îl străbăteau acum. Vadim îşi întoarse privirea într-o parte şi zări un hotel cu spatele lipit de coasta muntelui, al cărui nume nu reuşi să-l desluşească. Un mic grup de persoane elegant îmbrăcate, bărbaţi şi femei, tocmai cobora scara care ducea spre parcare. Era ca şi cum ar fi fost un capăt de călătorie. Dar nu era: nu pentru ei doi. Nici pe departe.
   Iată, se deschise o vale largă, pe care şoseaua o aborda cu prudenţă, coborând până în firul văii, după care, acolo jos, pe undeva, trebuie că o cotea la dreapta şi putea fi văzută de-aici de la distanţă căţărându-se pe celălalt versant, drept, fără nicio serpentină. Sus pe versant, la o înălţime apreciabilă, aproape de creastă, era trasă la marginea şoselei o maşină albă a poliţiei. Dacă te uitai mai atent, puteai vedea şi poliţistul, lângă maşina sa albă, atent la maşinile care ar fi venit dinspre vale. Pentru Vadim nu era decât o patrulă a poliţiei ca oricare alta, dar pentru femeia de la volan păru să fie un eveniment nedorit, căci trase pe dreapta şi pentru prima oară se întoarse spre el, fixându-l prin ochelarii fumurii.
   — Dacă ne opreşte poliţia, noi doi ne cunoaştem. De acord? Pe mine mă cheamă Stela Pascu. Avem o invitaţie la un sejur de patru zile, începând din seara asta până duminică, la hotelul Ţărmul Armoniei. În privinţa asta nu-ţi face griji, chiar am invitaţia şi i-o pot arăta poliţistului.
   Nu prea pricepu Vadim de ce ar întreba-o poliţistul dacă are sau nu rezervare la un hotel. Femeia îl privea cu o faţă gravă, lipsită de orice zâmbet, dimpotrivă, parcă uşor neliniştită, dar pentru Vadim bizareria începută continua cu o nouă bizarerie.
   — Şi eu ce sunt? întrebă. Soţul dumneavoastră?
   — Nu. Doar prieten. Invitaţia nu e neapărat pentru soţ.
   — Bun. Am înţeles, dar...
   — Hai, că nu vreau să observe că am oprit aici. Mai vorbim până ajungem la maşina poliţiei.
   Trecând de pod, maşina poliţiei încă nu se vedea de la piciorul noului versant.
   — Trebuie să-mi spui numele tău, zise Stela.
   — A! încă nu vi l-am spus? se amuză Vadim.
   — Şi vezi să nu faci greşeala să mi te adresezi cu dumneavoastră de faţă cu poliţia.
   — Dar după ce trecem de poliţie? o provocă Vadim.
   — După, mai vedem. Deci cum te cheamă?
   — Vadim.
   — Îmi trebuie ambele nume. Uite şi poliţia. Deci?
   — Bucur e numele meu de familie.
   — Deci, Vadim Bucur, mergem la hotelul Ţărmul Armoniei, ne cunoaştem de câţiva ani, suntem prieteni, nu contează diferenţa de vârstă. Apropo, eu am patruzeci şi unu de ani, tu bănuiesc că n-ai mai mult de treizeci.
   — Ba da, am treizeci şi doi.
   — Foarte bine. Ţi-am spus că am nevoie de ajutor. Dacă nu vrei să intri în joc, spune-mi.
   Poliţistul ieşise deja în mijlocul şoselei şi ridicase bastonul reflectorizant făcându-i semn Stelei să tragă pe dreapta.
   — Puteţi să contaţi pe mine, o asigură Vadim.
   — Nu-mi spui dumneavoastră, da? vorbi ea aproape fără să-şi mişte buzele, probabil pentru ca poliţistul să nu-şi dea seama că în maşină se pune ceva la cale. Coborî geamul de pe partea poliţistului şi înainte ca el să spună ceva, se întinse peste spătar după poşeta lăsată undeva pe bancheta din spate.
   — Vă rog să prezentaţi documentele dumneavoastră, spuse poliţistul, cu o figură suspicioasă şi acră.
   — Asta şi fac, îi răspunse Stela. Şi după ce scotoci prin poşetă, îi strecură prin geamul deschis al uşii un mic teanc de hârtii şi cartonaşe.
   În timp ce poliţistul selectase unul din cartonaşe, pe care îl studia acum cu atenţie, Vadim se gândi că în niciun caz nu se mai putea simţi neimplicat în incidentul aflat în plină desfăşurare.
   Poliţistul îşi mută privirea severă pe faţa Stelei.
   — Vă rog să vă scoateţi ochelarii, îi ceru el pe un ton autoritar.
   Stela era întoarsă spre poliţist când îşi scoase ochelarii de soare, aşa că Vadim nu putu decât să ghicească ceea ce poliţistul văzu pe faţa ei.
   — V-a agresat cineva? întrebă el. Cine v-a agresat?
   — Nimic important, domnule agent. Sunt suspectă de ceva?
   — Oricât vi s-ar părea de ciudat, doamnă, răspunse băţos poliţistul, prima noastră misiune nu este să acuzăm ci să îi apărăm pe cetăţeni.
   — Foarte bine, atunci apăraţi-mă.
   — Dumnealui cine este?
   — O, nu! râse înveselită Stela. Dumnealui n-are nicio legătură cu... Dumnealui este prietenul meu, Vadim. Vadim Bucur. Avem o invitaţie la hotelul Ţărmul Armoniei. Aici, foarte aproape. Îl cunoaşteţi, nu? Vreţi să vă arăt invitaţia?
   Poliţistul rămase sobru.
   — Vă rog să ieşiţi din maşină şi să deschideţi portbagajul.
   — Chiar că sunt suspectă! strigă Stela, indignată.
   Coborî din maşină şi amândoi se duseră în spate, la portbagaj. Vadim se simţi dator să coboare şi el.
   — Dumneavoastră vă rog să rămâneţi pe loc în maşină, îl opri poliţistul, cu aceeaşi voce autoritară, îndreptând spre el bastonul reflectorizant.
   Ceea ce Stela şi poliţistul discutară în faţa portbagajului deschis Vadim nu putu să audă. Îi trecu prin cap că în ciuda aparenţelor, cei doi erau înţeleşi. Chiar aşa. Cum de ghicise Stela că o va opri poliţia? Şi dacă exista între ei o înţelegere, ce rost avea toată înscenarea aceea? Nu cumva însăşi agăţarea lui pe şosea cu foarte puţin timp înainte era tot o înscenare?
   Stela se întoarse şi se aşeză la volan. Între neliniştea afişată de ea înainte şi uşurarea vizibilă acum pe faţa ei era un contrast izbitor.
   — Gata, spuse ea trântindu-se pe scaun şi aruncându-şi poşeta la loc pe bancheta din spate. Mergem la hotelul Ţărmul Armoniei. Dacă mai vrei. Mai vrei?
   Se întoarse cu faţa spre Vadim şi uitase sau pur şi simplu nu mai dorise să-şi pună ochelarii de soare. Avea cearcăne vineţii sub ochi, cu pete aproape negre şi încă o pată trecând din vânăt în stacojiu în colţul ochiului stâng, spre tâmplă.
   — Şi totuşi cine v-a agresat? întrebă Vadim în timp ce ea închidea portiera.
   — Parcă era vorba că nu mi te adresezi cu dumneavoastră, îi aminti Stela trăgându-şi peste umăr centura de siguranţă.
   — Asta era valabil de faţă cu poliţistul. Rămâne valabil în continuare?
   Două maşini trecură prin dreptul lor, una după alta, mergând în acelaşi sens cu ei, în timp ce Stela scotea opelul ei argintiu cu toate cele patru roţi pe asfalt, privind spre stânga, atentă să nu vină şi o a treia maşină.
   — Ţin să-ţi arăt totuşi invitaţia, spuse ea. S-ar putea să te intereseze. E vorba de oameni divorţaţi acolo. Ca să vezi ce ciudăţenie! Iar eu una sunt divorţată. Ba chiar a doua oară divorţată. Cu mine au nimerit-o. Bănuiesc că tu nici măcar n-ai fost vreodată însurat.
   — Ba da, spuse Vadim. Am fost.
   — Divorţat? Stela scoase un strigăt de surprindere. — Iartă-mă, trebuie să opresc! Nu pot să conduc, spuse ea, zgâlţâită de un râs aproape isteric. Şi trase din nou maşina pe dreapta. După puţin timp, ca şi cum şi-ar fi dat brusc seama că ceea ce o făcuse să râdă nu era poate chiar atât se amuzant, se opri şi, ca trezită din transă, spuse: — Iartă-mă, nu m-am aşteptat la o asemenea întâmplare. Găseşti invitaţia în torpedo, Vadim. Te rog s-o iei şi să o citeşti. Nu vreau să intrăm în hotel şi să te-ntrebi ce se-ntâmplă.
   Lui Vadim i se întâmpla destul de des să i se pară că îşi gestionează prost regretele şi satisfacţiile. Şi mai ales că are tendinţa de a le pune mereu în cumpănă, evaluându-şi câştigurile şi pierderile, în stilul unui adevărat precupeţ. Va trebui să renunţe odată pentru totdeauna la acest nărav. Pe de altă parte însă, era conştient că îşi propusese de nenumărate ori acest lucru şi că eşuase de fiecare dată. Poate că nu-i strica într-adevăr o schimbare, una trăsnet, aşa cum i-o promitea acel sejur de patru zile la hotelul Ţărmul Armoniei. Ce nume! Relaţia cu Stela se presupunea că trebuie să înceapă în deplină sinceritate. Premisele însă nu erau bune. Vadim îşi aminti de discuţia pe care ea o avusese cu poliţistul în spatele maşinii, în umbra capacului deschis al portbagajului, o discuţie ca şi secretă. Îşi aminti totodată de suspiciunile care i se şi născuseră în minte cu doar puţin timp înainte. Nu era deloc bine. Se întoarse cu gândul la frumuşica de pe panoul publicitar, din faţa căruia îl culesese Stela. Îşi aminti de faţa ei deschisă, încrezătoare şi sinceră. Desigur, era vorba de reclamă. Da, dar fata aceea exista în realitate: ceea ce văzuse nu era un desen ci o fotografie, fără doar şi poate. Şi fusese aleasă desigur tocmai pentru calităţile ei. Un chip numai bun să visezi la el la culcare, înainte de a adormi.
   Stela îi spusese că invitaţia la sejur se afla în torpedo. Vadim întinse mâna şi deschise capacul torpedoului.
   Maşinile care treceau pe şosea începuseră să-şi aprindă farurile.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, pe care tocmai l-am început