miercuri, 17 ianuarie 2018

Divorţ fericit! (19)*

Capitolul 12 (1)

Gemi urcă pe estradă odată cu ultimele acorduri ale formaţiei muzicale.
   — Dragii mei, spuse el la microfon, vă invit să ne luăm adio de la prietenii noştri instrumentişti, care ne-au delectat şi în ultima seară la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Poate că e cineva contrariat de faptul că am zis adio? E bine să nu fiţi. Pentru că pe vreunii din prietenii noştri poate îi veţi mai întâlni — cine ştie, orice este posibil — pe la alte restaurante. Dar aici, în niciun caz! De ce? Pentru că hotelului urmează să i se schimbe numele, să fie radiat din ghidul hotelurilor şi, în plus, să fie vopsit în altă culoare! Moderatorul rosti aceste cuvinte pe un ton glumeţ, care iscă unele râsete. — Iar drumul pe care aţi venit, acea deviaţie de la şosea, va fi împădurit şi i se va şterge urma! Glumeam desigur... Aşadar, să le mulţumim prietenilor noştri, cum ziceam. Să-i mulţumim saxofonistului nostru Nelu Barbu, care ne-a delectat cu nostalgiile sale sonore!... Saxofonistul, ţinându-şi instrumentul la piept, se înclină spre sală, în timp ce ropote de aplauze se ridicau de la mese... — Basistului Teo Andronescu, care l-a „strunit” energic pe colegul şi prietenul său! Dar nu i-a tăiat din avânt... pianistului nostru, Marius Lungu! De fapt nici n-a avut vreodată intenţia asta! Fiindcă ar fi avut de a face cu toboşarul nostru... Bebe Naidin! Căruia îi mulţumim! Un tip deborbând de vitalitate, după cum v-aţi putut convinge! Adio, dragi prieteni! Şi... Divorţ fericit!
   Instrumentiştii se îndepărtau pe mocheta grena, îndreptându-se spre fundul salonului, cu trena de aplauze după ei, şi nici nu ajunseseră încă la capăt, când Gemi se adresă din nou publicului:
   — Vă amintiţi, dragi prieteni, că încă din prima seară v-am spus că am divorţat. Ei, da, a fost o scăpare din partea mea... Nu că am divorţat. Nu, în niciun caz! Scăparea a fost că v-am spus-o! Vă amintiţi, da? Ce credeţi, m-am recăsătorit? Sau nu?... Câteva voci disparate din salon se făcură auzite spunând Da, altele spunând Nu. — Ei bine, pot să vă spun că: Da, m-am recăsătorit!... Gemi îşi ridică palmele în dreptul feţei într-un gest de prevenire, pentru a domoli animaţia stârnită în salon. — Nu vă grăbiţi să trageţi o concluzie fiindcă s-ar putea să fie o concluzie pripită. A fost o poveste amuzantă, dragii mei. Vreţi să vă spun?... Mult mai multe voci decât înainte răspunseră Daaa... Bun, am luat notă. Curiozitatea a rămas vie. Asta-i foarte bine! Vă felicit! Curiozitatea ne ţine în viaţă: semn de vitalitate, ce mai! Semn de rezistenţă la vicisitudinile vieţii şi de vitalitate! Am să vă spun o poveste cu o pisică!... Salonul se foia, pregătindu-se să urmărească povestea-spectacol, la fel ca la prima apariţie a moderatorului. Atmosfera se încălzea. — Ce credeţi, dragi prieteni: şezând la mesele voastre, aveţi vreo obligaţie faţă de mine să-mi arătaţi, fiecare dintre voi, o faţă însufleţită de interes? Să mă impresionaţi? Sau n-aveţi grija asta? Pentru că ce văd eu de aici de la înălţimea estradei... mai bine zis felul cum se reflectă pe faţa mea ceea ce văd eu în sală oricum nu contează. Situaţia voastră este destul de mult diferită de a mea, credeţi-mă... Moderatorul se opri brusc, îşi lăsă capul în jos şi îşi prinse tâmplele între degete. — Cer scuze, nu ştiu ce mi-a venit. Păru să se redreseze, întorcându-se la verva sa întreruptă cu câteva clipe mai înainte. — Aşadar, vorbeam de o pisică. Da... Aveam o vecină lângă casa unde locuiam. În cartierul... A! n-am să vă spun cartierul! Nici măcar oraşul! Mi se va pierde urma, cum vă spuneam!... Aşadar, dragi prieteni, eram singur, proaspăt divorţat... adică nu chiar aşa de proaspăt, dacă stau să mă gândesc... iar ea se ivea din când în când la fereastră. Ei, da! Era o plăcere! O vedeam de departe şi mă întrebam: oare se uită încoace, spre mine? O interesează persoana mea? Într-o zi, ce să vezi! O pisică a sărit gardul în curte la mine, venind dinspre curtea vecinei. Ştiţi cum sunt pisicile. Practic, n-au stăpân. Vorba latinului: Ubi bene, ibi patria! Hm! Aţi văzut ce le am cu latina?... Am observat că pisica avea o zgardă roşie şi, mă rog, toate semnalmentele unei pisici bine domesticite. Pisica a rămas la mine o după-amiază întreagă, i-am dat să mănânce, s-a lăsat mângâiată, oho! şi încă cum! Unii poate ar spune: Îţi închipuiai că o mângâi pe stăpână! Ei bine, nu sunteţi departe de adevăr... Şi ce idee credeţi că mi-a venit? Am scris pe un bileţel câteva cuvinte adresate vecinei. Am întrebat-o doar atât: cum o cheamă pe pisică şi ce preferă să mănânce. Ea mi-a răspuns... În fine, nu vă mai dau toate amânuntele. Pe scurt, pe vecină am aflat că o chema Margareta... Asta a fost la al doilea bileţel... sau poate la al treilea! Ştiţi cum se-ntâmplă! Pisicile se lasă greu! Scuze: vroiam să spun, femeile!... Şi în scurtă vreme mi-a devenit soţie. De data asta n-am să mai fac greşeala să vă dezvălui ce a urmat. Dacă mai suntem şi astăzi căsătoriţi? Asta n-am să vă spun în seara asta. Şi dacă nu în seara asta, n-am să vă spun niciodată. Fiindcă după sejurul „Divorţ fericit!”, am de gând să dispar!
   — Şi doamna Zenobia? se auzi o voce din salon, din depărtare.
   — O să fiu dispărut şi pentru Doamna Zenobia, răspunse prompt Gemi. Şi râse amuzat. — Cu banii pe care o să-i primesc de la Doamna Zenobia am de gând să-mi deschid o afacere!... Moderatorul se plimbă pe estradă încoace şi încolo, ţinând microfonul la gură. — Bun, asta a fost povestea mea. Dar ia să vedem, cine dintre dumneavoastră doreşte să vină cu propria sa poveste, poate ultima din sejurul nostru? Doreşte cineva... O foială pregătitoare se făcu simţită pe la mesele din salon, dar nimeni nu se ridică să ia microfonul cu care Gemi îi îmbia pe meseni înclinându-l spre salon, însoţindu-şi gestul de o ridicare întrebătoare a sprâncenelor. — Chiar nimeni nu are o poveste interesantă de spus? Mm, ce ziceţi? Domnule Ionescu, nici dumneavoastră nu doriţi să ne spuneţi o poveste? Sunt sigur că aveţi de spus ceva care să intereseze pe toată lumea!
   La masa lui, Vadim tresări ca un elev prins copiind în clasă. La aceeaşi masă, Cecilia Brateş avu o izbucnire de veselie, ca şi cum aştepta de mult să audă ceea ce Gemi tocmai spusese: — A, ce mă bucur! Suntem siguri, Vadim, că ai să ne delectezi cu povestea ta!
   Vadim apucase să se ridice pe jumătate în picioare, încă nehotărât, parcă sub presiunea publicului, chiar dacă publicul încă nu se coalizase, cum se întâmplă de multe ori, să-l someze să dea curs invitaţiei. Se întoarse spre Elvira întrebător.
   — Ei haideţi, domnule Ionescu, îl îndemnă Gemi de pe estradă. Nu vă mai codiţi atâta. Veniţi, chiar dacă partenera dumneavoastră are unele rezerve, ca să zic aşa.
   Vadim ieşi de la masă. Era prea târziu să se mai dea înapoi. Nu era prea plăcut să te deplasezi spre estradă sub privirile tuturor, care nu se ştie cât de prietenoase erau. Străbătu drumul până la estradă încercând să alunge din minte imaginea Elvirei, care îi ocolise privirea cu câteva clipe mai înainte, atunci când o întrebase pe muţeşte dacă e dispusă să-l însoţească pe estradă. De fapt, atitudinea ei rezervată venea, cumva, să-i strice bucuria de mai înainte, prilejuită de promisiunea ei.
   — Bine aţi venit, domnule Ionescu, îl întâmpină Gemi întinzându-i mâna, după care îi pasă microfonul. Sper că îi apreciaţi pe oamenii care nu fac glume proaste. La mine mă refer! Dar înainte de toate, dă-mi voie să-ţi spun Vadim. Îmi dai voie, da?... Vadim făcu cu mâna în care ţinea microfonul un gest de declinare a oricărei împotriviri. — Şi la rândul meu te invit să-mi spui Gemi. De acord?
   — Sigur, acceptă Vadim. De ce nu?
   — Spune-mi, te rog, dragă Vadim, cu ce te ocupi? Dar stai! se grăbi el să retracteze întrebarea. Mai corect ar fi să-ţi pun întrebarea altfel: Aşa-i că lucrezi în publicitate?
   — Dar văd că sunteţi bine informaţi aici, spuse Vadim.
   — Aveai vreo îndoială, dragă Vadim? Suntem cât se poate de bine informaţi. Ba chiar avem un serviciu întreg de informaţii! spuse Gemi pe un ton ambiguu.
   — Mă rog, tu ştii mai bine ca mine.
   — Faci publicitate pentru femei? întrebă în glumă moderatorul.
   — Nu, dar folosesc femeile în publicitate, îi ţinu Vadim isonul glumind la rândul său.
   Gemi avu, aşa, un fel de mişcare de abandonare, lăsă pentru moment să-i cadă mâna în care ţinea microfonul şi râse dezarmat, semn că îi apreciază umorul. Vadim se simţi mai liniştit, ba chiar confortabil; ceva i se păru că seamănă acum cu momentul când Elvira îl invitase cu două zile înainte în maşina ei, pe şosea, în faţa panoului publicitar cu reţeaua de telefonie Tele-Omega. Acum, la noapte, urma încununarea.
   — Le foloseşti doar în publicitate, dragă Vadim, sau şi în alte scopuri? glumi moderatorul. Vadim însă, se duse cu gândul ceva mai departe, întrebându-se dacă Gemi nu vrea să-l prindă în vreo capcană. Se hotărî să nu-i spună nimic de Elvira în caz că i se va cere. Dar moderatorul nu îl întrebă.
   Vadim se sili să apară cât mai dezinvolt în faţa publicului.
   — Ca toată lumea, răspunse el.
   — Poftim?
   — M-ai întrebat dacă folosesc femeile şi în alte scopuri în afară de publicitate. Iar eu îţi răspund: ca toată lumea.
   — Am înţeles. Ia spune, Vadim, eşti însurat?
   Vadim se uită spre masa de unde plecase şi o văzu pe Cecilia Brateş urmărindu-l cu ochii ei vii dintotdeauna, pe domnul Stanciu întors şi el spre estradă, urmărindu-l, dar fără cine ştie cine ştie ce interes, şi pe Elvira privind mai degrabă indiferentă undeva spre un colţ al salonului, ca şi cum i-ar fi fost jenă de minciuna pe care urma s-o audă din gura lui. Totuşi, având în vedere ceea ce apucase să-i spună Elvirei în prima zi, nu mai putea s-o întoarcă. Îi răspunse deci lui Gemi:
   — Dacă n-aş fi divorţat, nu m-aş afla aici.
   Moderatorul îl cântări cu privirea câteva secunde, parcă mai mult decât s-ar fi cuvenit, şi o luminiţă de neîncredere îi licări în ochi.
   — Apropo, Vadim, că tot spuneai că n-ai avea ce căuta aici dacă n-ai fi divorţat. Cum ai ajuns la Ţărmul Armoniei?
   Tot salonul asculta într-o tăcere deplină. Vadim întârzia cu răspunsul.
   — Puteţi sări peste întrebarea asta? zise el.
   — Vadim dragă, aici nu facem interogatorii. Răspunzi doar la ce consideri tu de cuviinţă. Dar nu cumva ai omis să spui totuşi că de fapt nu eşti divorţat? Te întreb doar aşa, amical. Cu toţii se întâmplă să uităm unele amănunte.
   — Sunt despărţit de facto, domnule Gemi.
   — De facto! îl persiflă moderatorul cu un gest teatral, stârnind în salon câteva râsete. Dar dacă eşti de facto... Eu ţi-am spus că avem la dispoziţie un întreg serviciu de informaţii. Dacă n-ai vrut să mă crezi, e treaba ta! Ziceam că dacă eşti de facto, de ce ţi-ai petrecut noaptea de miercuri spre joi cu soţia ta de facto?
   Câţiva din salon îl admirau pe Gemi pentru sarcasmul lui. Şi asta se simţea aici pe estradă.
   — E o poveste mai complicată, spuse Vadim.
   — Chiar aşa de complicată? Şi nu vrei s-o des-complicăm un pic? Poate că o convingem pe Doamna Zenobia să treacă cu vederea falsul în declaraţii, ce zici?
   — Fals în declaraţii? Să-ţi spun ceva, Gemi. Eu n-am completat niciun formular.
   — Dar cine l-a completat? Partenera ta? Păi partenera nu putea să declare altceva decât ceea ce i-ai spus tu. Dacă ai dezinformat-o pe partenera ta, ai dezinformat-o şi pe Doamna Zenobia. Şi nu ştiu dacă o să-i placă.
   Gemi era în continuare vesel şi relaxat. Doar că uza de o anume asprime latentă, pe care Vadim nu o sesizase în discuţiile cu ceilalţi invitaţi pe estradă. De ce să schimbe moderatorul tonul tocmai cu el?
   — Nu cumva a fost un târg, Vadim? Un târg cu soţia ta abandonată. Ia spune, Vadim, tu îţi iubeşti soţia?
   — Păi tocmai v-am spus că suntem despărţiţi.
   — Da. De facto, am reţinut. Dar ia spune-mi, ce crezi, ea te iubeşte pe tine? Gemi sesiză ezitarea lui Vadim şi preciză: — Dar sincer! Poţi să-mi spui părerea ta sinceră?
   — Vrei să-ţi spun ceva, Gemi? Eu nu cred în poveştile astea.
   — Care poveşti, Vadim?
   — Că unul se agaţă de celălalt, că unul tânjeşte, în timp ce celălalt îi întoarce spatele... Nu, Gemi, eu nu cred în aşa ceva. De obicei, într-un cuplu ambii parteneri constată că nu mai au nicio perspectivă împreună.
   — Deci tu, Vadim, susţii că suntem cu toţii la fel de statornici, sau la fel de puţin statornici. Încât la un moment dat îi întoarcem spatele partenerului, mă rog, partenerei, şi ne vedem de drum. Fix în aceeaşi clipă.
   — N-am spus asta. Oamenii sunt diferiţi. Probabil că şi în privinţa statorniciei suntem diferiţi. M-ai îndemnat să fiu sincer, Gemi. Uite, am să fiu sincer. Viaţa e prea frumoasă şi are prea multe atracţii ca să...
   — Ca să încremenim într-un singur proiect, îl completă moderatorul. Nu-i aşa? Bun, deci ai făcut un târg cu actuala nevastă: petrecem o noapte împreună, dar după aceea mă laşi în pace. Ăsta a fost târgul, da? Uite ce e, Vadim, n-am să fiu prea insistent. Te întreb un singur lucru: Saviana cine e?
   Vadim rămase perplex. Se uită din nou peste mese, la masa de unde plecase — de unde avusese proasta inspiraţie să accepte să plece — şi o văzu pe Cecilia făcându-i semne de încurajare. Doar ea. Altminteri, atmosfera în salon era suspect de glacială.
   — Saviana e o prietenă de-a mea, răspunse el cu toată vioiciunea de care mai era în stare.
   — Bietul Vadim Ionescu! Moderatorul îl lăsă pentru câteva clipe cu microfonul în mână în locul unde se afla, şi făcu un ocol pe estradă. — Nu vrea nimeni să-l salveze pe bietul nostru prieten? Că văd că e în suferinţă. Gemi i se adresă din nou lui Vadim: — Poţi să ne spui, te rog, de cât timp eşti cu noua ta prietenă Saviana?... Vizibil stingherit, Vadim ridică din umeri. — Să-ţi spun eu, Vadim. Acum suntem în luna martie, iată mai e puţin până la solstiţiul de primăvară, iar tu eşti cu Saviana din luna octombrie. Câte luni sunt? Încă nu s-au împlinit şase luni. Da? Vrei, te rog, s-o inviţi pe Saviana aici pe estradă?
   — Văd că le ştiţi pe toate, spuse Vadim. Dacă le ştiţi pe toate, ştiţi şi că Saviana nu-i aici în hotel.
   — Nuu?! făcu moderatorul cu o mirare îngroşată şi uşor ameninţătoare. Deci eşti cu altcineva? De facto? Aşadar viaţa e al naibii de frumoasă şi are al naibii de multe atracţii, da? Şase luni şi... alta!
   — Gemi, nu cumva în viaţa de toate zilele eşti procuror? spuse Vadim pe un ton sumbru.
   Şi avu totuşi puterea să zâmbească înainte de a coborî de pe estradă.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Divorţ fericit! (18)*

Capitolul 11 (2)

Câteva mese mai încolo, doamna Mircioiu observă cu o oarecare detaşare că oamenii au început deja să se simtă în voia lor şi să se distreze, şi că evenimentele recente contează mai puţin. Era teoria ei, că totul porneşte din interior, teorie pe care domnul Marinescu, fostul ei soţ, scriitorul deja cunoscut de toată lumea din restaurant, încetase s-o combată cu destulă vreme înainte ca ei să se despartă.
   — Am fost şi noi la fel de veseli nu mai departe decât acum o oră, observă cu generozitate domnul Dragomir, cu scopul nedeclarat de a preîntâmpina eventuale învinovăţiri din partea comesenilor săi, adresate colegilor de sejur care ar fi putut părea că întrec oarecum măsura.
   Pe ring încă mai dansau câteva perechi, dar la masa lor nu exista deocamdată niciun interes pentru dans.
   — Ar trebui să iei aminte la ce se întâmplă în jur, i se adresă doamna Mircioiu fostului consort, şi o oarecare pornire se făcu simţită în glasul ei, reminiscenţă, poate, a primei seri, când ei doi inauguraseră seria apariţiilor pe estradă în compania lui Gemi; de nu cumva era de sorginte mai veche, de pe vremea căsniciei lor eşuate. Poate îţi prinde bine pentru operele tale!
   — De fapt n-am auzit nimic de la masa aia, spuse domnul Marinescu. Aşa că n-are ce să-mi prindă bine. Doar câteva hohote de râs, al căror motiv nu-l cunosc.
   — Restul ar trebui să-l completezi din imaginaţie, nu-i aşa? îi sugeră ironic doamna Mircioiu. Este masa unde stau foştii soţi Văduva, ăia pe care i-am văzut ieri producându-se pe estradă. Şi l-am mai văzut pe domnul Văduva încercând azi-dimineaţă să-i abordeze pe poliţişti, ca să se plângă de nu ştiu ce.
   — N-aş zice că abordarea celor doi poliţişti azi-dimineaţă de către domnul Văduva ar putea fi un motiv de haz, fu de părere scriitorul. Probabil că au alte motive să se distreze.
   — Mi se pare mie, sau Adina noastră e cam răutăcioasă în seara asta? observă doamna Dragomir cu jucăuşă acuitate.
   Adina nu apucă să răspundă pentru că domnul Marinescu i-o luă înainte:
   — Aş putea să repet că pentru a completa în imaginaţie ar trebui să fiu atent la toate prostiile care se spun în jur. Bineînţeles că persoanele de faţă se exceptează! Scriitorul luă o gură de vin şi îşi tamponă buzele cu un şerveţel, în timp ce fosta sa consoartă se întoarse spre el dintr-o parte, cu o privire nedusă până la capăt, cu o grimasă de scepticism uşor dispreţuitor, vrând parcă să spună că nimic din ce spunea el n-o mai putea surprinde. — De-aia ziceam că pentru a digera în linişte tot ce văd şi aud mi-ar trebui un refugiu. Ştie cineva un loc retras în hotelul ăsta?
   — Eu cred că hotelul nu-i chiar complet, cum i-am auzit pe unii pretinzând, spuse doamna Mircioiu. Mie mi s-a părut că mai sunt camere neocupate. Aşa că ai putea aranja cu un recepţioner să te lase într-o cameră goală. Dacă îi spui cu ce te ocupi, sunt sigură că-l dai pe spate. De altfel cred că ai şi devenit celebru pe-aici prin hotel.
   — Şi eu cred la fel, spuse domnul Dragomir. Sau ai putea face altceva: să ceri să intri la bazin. N-am auzit pe nimeni din grup să fi avut o asemenea dorinţă.
   — La bazin? se arătă mirat scriitorul. Bazin de înot? Au aşa ceva?
   — Nu se poate să nu aibă, fu de părere domnul Dragomir. Mi se pare că l-am şi auzit pe Gemi vorbind de înot. Doamna Zenobia e foarte generoasă, şi cu meniul, şi cu toate.
   — Eu n-am auzit de bazin de înot, mărturisi doamna Dragomir. Dar recunosc că un hotel atât de elegant e imposibil să nu aibă bazin de înot. Merită să încerci, Viorel.
   Tonul întregii discuţii varia între ironie amicală şi uşoară nervozitate. Nimeni nu îl întrebă pe domnul Marinescu la ce anume ar fi dorit să mediteze, pentru că asta nu era treaba lor, nici măcar a fostei consoarte, care se săturase de meseria lui de scriitor şi era, după cum mărturisise, exasperată de bileţelele pe care el le lăsa peste tot în casă, şi între care nu putea discerne: care din ele conţineau nume de personaje, şi care nume de femei reale? Domnul Marinescu nu mai purta în această seară vesta grena care fără îndoială plăcuse multora din salon la prima lui apariţie, joi-seară, şi n-ar fi fost de mirare ca mulţi să-şi fi zis că el nu era niciodată cu adevărat vulnerabil, cu sau fără vesta lui grena. Ceea ce nu însemna că scriitorul le capta în prezent atenţia. Se uitară cu toţii în jur, temându-se să nu se apropie de masa lor chelnerul acela supraveghetor nedorit, căci niciunuia din cei patru nu-i plăcuse, dar prin salon puteau fi văzuţi alţi chelneri, cu înfăţişare normală. Unul din aceştia tocmai se apropia de masa lui Vadim şi îl întreba dacă nu doreşte să mai comande ceva. Poate că era un moment de acalmie, când toată lumea era servită, iar chelnerii, neavând ce să facă, se plictiseau. Era doar, poate, starea chelnerilor, sau a unora dintre ei, căci clienţii nu se plictiseau nicidecum.
   Preţ de câteva clipe Vadim îi urmări cu privirea pe tovarăşii lor de masă cum dansează pe ring alături de celelalte perechi, puţine câte mai rămăseseră. Elvira îi observă privirea şi, oprindu-se din mâncat, i se adresă oarecum amuzată:
   — Constat că îţi place de ei. Care crezi că-i cuvântul care li se potriveşte?
   Vadim stătu un pic să se gândească.
   — Zvăpăiaţi? încercă el. Şi, fără a mai aştepta să vadă dacă nimerise cuvântul pe care îl aştepta Elvira, adăugă: — De fapt, numai Cecilia. Domnul Stanciu, de! rezervat cum îi e felul, deja am început să mă obişnuiesc cu ei.
   Pe Elvira o vedea pentru prima oară în public fără ochelarii ei fumurii. Ca prin minune, echimozele de sub ochii ei dispăruseră. Era ultima cină la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei şi multe urmau să rămână în curând de domeniul trecutului.
   — E doar o aparenţă, spuse Elvira mai degrabă indiferentă.
   — La cine te referi?
   — La ambii. Ea nu-i atât de zvăpăiată pe cât pare, sau ar vrea să pară, şi mai ales el nu-i pe-atât de rezervat cum ne lasă să credem.
   Vadim se uită lung şi calm la Elvira gândindu-se dacă să-i ceară lămuriri şi ajunse la concluzia că nu-i cazul.
   — Tu ştii mai bine, spuse el concluziv.
   Ea se întrerupse din mâncat, ridică paharul şi îl întinse spre Vadim. Ciocniră.
   — Noroc, spuse Elvira. Şi păru să n-o mire privirea lui uşor întrebătoare. — În noaptea asta o să se întâmple ceva ce te va bucura. Ceva ce aştepţi de mult.
   El îşi reprimă emoţia. Încercă să pară un bărbat stăpân pe sine.
   — Şi de ce trebuia să mi-o spui dinainte?
   — Am vrut să te simţi bine în ultima seară, spuse ea. Să nu stai cu sufletul îndoit. Te uitai la un panou publicitar când te-am întâlnit pe şosea... Nu îşi continuă fraza începută pentru că tovarăşii lor se întorceau de pe ringul de dans. Cecilia părea de-a dreptul veselă.
   — Ce bine arăţi în seara asta, Elvira dragă! spuse Cecilia aşezându-se. S-ar zice că ţi-a priit Ţărmul Armoniei! Parcă nici nu-mi vine să cred că mâine seară, la ora asta, n-o să mai fim împreună. O să ne împrăştiem care încotro. Să ştii că-mi vine să plâng! Unde mai întâlnesc eu o prietenă ca tine, atât de drăguţă şi de la locul ei?
   — Am putea să ne dăm numerele de telefon, sugeră domnul Stanciu. Se aşezase şi el şi îşi căută pe scaun o poziţie mai comodă. — Aici n-avem semnal, dar în lumea largă presupun că telefonia încă mai funcţionează.
   — Chiar aşa! Bună idee! Bravo, iubitule! se entuziasmă Cecilia, mai să bată din palme. Şi pe de altă parte, ce ciudat! Noi suntem aici cu toţii afectaţi de eşecul legăturilor noastre... Sau, mă rog, hai să nu generalizez, aproape toţi! se corectă ea cerându-i scuze din ochi consortului ei nelegal. Mai sunt şi excepţii, nu-i aşa, iubitule?... Altminteri însă, ne-am fript cu toţii în viaţă, cum s-ar zice. Şi cu toate astea ne dorim legături noi. Hm! Altfel spus, nu ne-am învăţat minte! Nu-i ciudat?
   — Triumful speranţei asupra experienţei! sintetiză Vadim plin de vervă.
   Domnul Stanciu spuse:
   — Ar trebui să trecem cu vederea unele întâmplări care poate că ne-au marcat... într-un fel sau altul.
   — Se termină sejurul nostru cu un nume atât de caraghios: „Divorţ fericit!”, spuse Cecilia învăluindu-i pe toţi într-o privire drăgăstoasă. Vroiam să spun că ar trebui să păstrăm legătura între noi în ciuda tuturor „întâmplărilor” la care se referă Paul. Nu-i aşa, Elvira?
   — Dacă mă întrebi pe mine, răspunse Elvira, mi se pare că numele se potriveşte cu scopul.
   — Ei, dar parcă poţi tu să ghiceşti ce scop a urmărit doamna Zenobia! o tachină Cecilia.
   Domnul Stanciu răspunse în locul Elvirei:
   — Păi, îmi închipui că a vrut să ne simţim cu toţii bine, nu? Ce altceva?
   — Vai, Paul, nu te recunosc! se bucură Cecilia. Nu mai vezi răul din oameni, ca altă dată, nu mai suspectezi pe nimeni de intenţii ascunse? Şi ţie ţi-a priit sejurul!
   — Dacă doamna Zenobia a vrut să-şi facă o bucurie, noi invitaţii n-avem decât să ne bucurăm la rândul nostru. Nu aşa se întâmplă în viaţă? peroră domnul Stanciu. Spunem despre câte cineva: ia uite ce persoană generoasă! Ce altruist! Dar de fapt altruistul n-a avut altă intenţie decât să crească în propriii săi ochi făcând bine unuia sau altuia. Asta nu înseamnă că trebuie să-i respingem actele de caritate doar fiindcă în spatele lor stă un soi de egoism, nu?
   — Dar cum poate doamna Zenobia să se bucure nefiind de faţă? se întrebă Cecilia.
   — Poate că cineva îi relatează din când în când, avansă domnul Stanciu o părere. Poate că i se prezintă rapoarte.
   — Am mai auzit asta, spuse Vadim. Era sigur că bucuria pe care i-o prilejuise promisiunea Elvirei i se putea citi pe faţă de la mare distanţă, dar asta nu îl deranja. — Eu nu cred că cineva se poate bucura doar din ce i se relatează. Asta, presupunând că lucrurile merg în direcţia aşteptată.
   — Cu alte cuvinte, interveni domnul Stanciu, dumneavoastră presupuneţi... vreau să spun, tu presupui că trebuie să fii de faţă pentru a putea lua pulsul evenimentelor. Am înţeles bine?
   — E doar o părere, spuse Vadim. Evenimentele trebuie să fie... cum să spun? Pregnante. Dacă suntem într-adevăr foarte interesaţi de ce se întâmplă, dacă le trăim, ar trebui ca asta să se reflecte în visele noastre, nu credeţi?
   — În vise? îşi arătă surprinderea domnul Stanciu. Adică cum? Să visăm că suntem cu toţii într-o armonie ce nu s-a mai văzut şi că se strângem în braţe unul pe altul?
   — Eu nu prea visez noaptea, se delimită Cecilia de orice implicare în chestiunea cu visele. De felul meu, dorm buştean! Dar tu, Vadim? Ia spune, tu ce-ai visat?
   — Nu-mi amintesc, răspunde Vadim, dar sunt sigur că la noapte n-am să visez nimic.
   Cecilia încercă să ghicească ce se ascundea în spatele cuvintelor lui, dar nu-l întrebă nimic. Rămase doar pe faţă cu un zâmbet enigmatic.
   Elvira spuse pe un ton destul de rece:
   — După părerea mea, lucrurile trebuie lăsate să curgă de la sine. Niciodată nu-i bine să te grăbeşti. Cum zic unii: să le laşi să se coacă.
   — Am înţeles! spuse Cecilia tărăgănând unele vocale, lăsând să se înţeleagă că ceea ce auzise era exact ceea ce se aştepta să audă. Dar asta numai un timp! preciză ea. La un moment dat... Cecilia mimă cu ambele braţe o explozie: — Pfu! Nu mai poţi aştepta! Pur şi simplu nu mai poţi! Şi râse nestăpânit. — Noi doi, de pildă, Paul şi cu mine... Îmi amintesc cum a fost acum zece ani — oho! Dumnezeule!
   — Cecilia, te rog! reacţionă sever dar cu discreţie pudică domnul Stanciu. Eu accept că suntem aici ca să împărtăşim din experienţa trecută. Dar nu dăm detalii intime fără nicio relevanţă, ce dracu’!
   — Tu ce-ai visat azi-noapte, iubitule? schimbă Cecilia subiectul fără să clipească.
   — Am visat că în toiul nopţii se deschidea chepengul de la pod şi se arăta, cu faţa în jos, o persoană hidoasă.
   — Care chepeng? întrebă neliniştită Cecilia.
   — De la noi de-acasă.
   — Şi asta ce-nseamnă?
   — Asta înseamnă intruziune, interveni Vadim. Intruziune în viaţa privată. Asta cred că ar spune Freud.
   — Zău? M-ar interesa şi părerea Elvirei, se întoarse Cecilia spre tovarăşa ei de masă. E vorba de intruziune? Aşa crezi şi tu?
   — Eu cred că Paul n-a visat nicio persoană hidoasă, răspunse Elvira pe un ton sec.
   — De ce crezi asta? strigă Cecilia. Şi îşi mută privirea contrariată de la Elvira la consortul ei şi înapoi.
   — Fiindcă bărbaţii au uneori imaginaţie. Văd peste tot chepenguri şi feţe mai mult sau mai puţin hidoase.
   — Are dreptate Elvira, recunoscu domnul Stanciu. Nu că aş avea imaginaţie, dar într-adevăr n-am visat nimic. Ceea ce am spus n-a fost decât o glumă.
   Cineva deschisese o fereastră undeva pe la mijlocul salonului. Nu erau prea mulţi tineri în grupul lor să se bucure de aerul proaspăt şi rece care pătrundea pe acea fereastră. Într-adevăr, de la echinocţiul de primăvară nu existau nici acum mari aşteptări, doar că echinocţiul se mai apropiase cu vreo două zile, astfel că numai douăsprezece zile îi mai despărţeau de noaptea cea egală cu ziua. Cei aşezaţi la masa din dreptul ferestrei deschise nu păreau deranjaţi, nu protestau că le-ar fi rece sau că ar sta în curent. Deşi curentul, dacă era, trebuie că aducea de afară mirosul proaspăt al zăpezii căzute în ajun — şi poate mirosul nopţii. Depărtarea de lume, proximitatea muntelui, poate şi altceva nevăzut, făceau ca pentru unii, dacă nu pentru toţi, timpul să curgă altfel. Pentru Vadim în orice caz trecuse deja aproape o veşnicie de la întâlnirea de adio cu Dana, la un alt hotel, care la prima impresie n-ar fi trebuit să se afle prea departe de Ţărmul Armoniei; cât despre prietena lui, Saviana, timpul lucrase de asemenea într-un fel ciudat, estompând până la anihilare amintirile şi dorinţele.
   Erau în preajma acelei ferestre bărbaţi şi femei care se vedea că se simt bine, ei între ei şi fiecare luat în parte, şi pe care Vadim nu apucase să-i cunoască. Dar dacă se gândea mai bine, în ciuda unei incerte nostalgii a unei posibile cunoştinţe într-un timp viitor cu toţi acei oameni, de fapt povestea lor, prezumtiv publică pe estrada lui Gemi, simţea că începe să-i fie aproape indiferentă. Constată de asemenea cu surprindere că nu îl mai tentează să-i pipăie pe sub masă coapsa Elvirei, aşa cum îl tentase până mai acum câteva ore. Îl tulbura revolta pentru tratamentul la care îl supusese Elvira în cele două nopţi trecute. Nici nu avusese ocazia să aibă cu ea o explicaţie pentru atitudinea ei provocatoare. Dar acum, după promisiunea pe care tocmai i-o făcuse, ce mai conta?

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

luni, 15 ianuarie 2018

Carusel

Fanfara circului era aşezată deasupra intrării în arenă, pe o platformă cu parapet. În faţa ei, capelmaistrul stătea nemişcat, cu ambele mâini ridicate, iar în mâna dreaptă ţinea o baghetă. Capul şi-l întorsese pe jumătate, peste umăr, privind jos în arenă, gata să dea semnalul începerii muzicii exact la momentul potrivit. Cât timp pe arenă se perindaseră zebrele, elefanţii şi căţeii ridicaţi în două picioare, ţop-ţop, în şir, unul cu labele din faţă pe spinarea celui dinainte, capelmaistrul nu găsise nimic vrednic de luat în seamă: toate se repetau, spectacol după spectacol, aidoma. Acum însă în arenă urma să intre clovnul Florică. Aşa că, dacă stătea cu capul întors spre arenă, era nu numai ca să nu scape momentul când fanfara trebuia să înceapă să cânte, ci şi fiindcă era la rândul lui curios: cu Florică nu puteai să fii niciodată sigur că nu îi vor trece prin minte cine ştie ce năzdrăvănii nemaivăzute. Împreună cu capelmaistrul, mulţimea de copii din sală aştepta cu nerăbdare.
   Un spot luminos îl urmări pe clovnul Florică din clipa când se ivi strecurându-se printre draperiile roşii de la intrarea artiştilor şi păşi cu paşi mari şi elastici, oprindu-se în centrul arenei. Era îmbrăcat cu pantaloni verzi, cu bretele, largi cât să încapă doi ca el, şi cămaşă roşie, iar în picioare purta nişte pantofi mari cât nişte bărcuţe. În mână ţinea o găleată. O hălăciugă de păr vâlvoi, asta se putea vedea pe capul lui.
   — Hî-hî-hî! hohoti Florică plângând amarnic. Jalea adâncă îl făcea să se îndoaie din şale. Copiii îl văzură ştergându-şi obrajii cu un prosop, pe care apoi îl stoarse deasupra găleţii, şi din prosop curse un şuvoi de apă.
   Luca fu de-a dreptul îngrijorat.
   — Plânge de-adevăratelea? îl întrebă el pe Tati.
   Tati se apropie de urechea lui şi îi răspunse cu voce scăzută, ca să nu îi deranjeze pe cei din jur:
   — Ei! Se preface, Luca.
   Precauţia lui de a vorbi cu voce scăzută se dovedi exagerată fiindcă iată, la rândul lui, un băiat de pe rândul din faţa lor tocmai îl întrebase pe tatăl său acelaşi lucru: — Plânge de-adevăratelea? Şi un alt băiat din stânga o întrebă pe mama lui dacă Florică plânge de-adevăratelea, şi acelaşi lucru întrebă şi fetiţa de dincolo, şi băiatul de răs-dincolo, şi cel de răs-răs-dincolo. Şi tuturor părinţii le răspundeau acelaşi lucru: Ei, aş! Se preface.
   Florică plângea de mama focului şi îşi storcea prosopul deasupra găleţii. Până când un domn înalt şi corpolent, îmbrăcat cu un frac elegant, impunător precum directorul circului, ieşi din culise şi păşi la rândul său spre centrul arenei, cu un microfon în dreptul gurii.
   — De ce plângi, Florică? întrebă directorul luându-şi o poză teatrală. Avea o teatralitate firească, ar fi zis unchiul Liviu dacă ar fi fost de faţă, dar din păcate nu era.
   Florică se întoarse oţărât către director, cu faţa schimonosită de durere... prefăcută.
   — Trebuie să chem în arenă un copil! explică Florică, şi îşi mai stoarse o dată prosopul-batistă deasupra găleţii.
   — Păi şi de ce nu-l chemi? întrebă directorul.
   — De ce? Pentru că trebuie să chem un anume copil, se văicări clovnul. Şi sunt atâţia copii pe-aicea şi mi-e teamă să nu se supere!
   — Zău? Directorului i se lungi faţa, semn că înţelegea perfect suferinţa clovnului. Şi pe cine trebuie să chemi tu, Florică, ia zi!
   — Pe Luca! răspunse Florică tânguindu-se.
   — Zău? Pe Luca? Şi eşti sigur că Luca e aici în sală?
   — Sunt sigur! răspunse clovnul continuând să se jelească. Uite-l acolo!
   Şi întinse o mână arătând undeva în mulţime...
   ...Undeva în mulţime, unde Mami şi Tati făcură între ei feţe-feţe.
   — Mami, da’ de unde ştie cum mă cheamă? vru Luca să afle.
   — E! Asta e o întrebare, recunoscu Mami dificultatea momentului.
   Tati îl ridicase pe Luca în faţa sa, ţinându-l de mijloc, cu faţa spre sală, de parcă ar fi vrut să-l vadă toată lumea, iar Luca, în picioare, ţinut de Tati, se sprijinea cu picioarele depărtate pe cele două braţe ale scaunului.
   — Aha, zise directorul circului uitându-se drept spre ei, văd şi eu că Luca e prezent.
   — Întrebarea e dacă Luca vrea să vină în arenă, îşi dădu Florică cu părerea.
   — Nu! îl contrazise directorul pe un ton teatral şi impresionant. Întrebarea e dacă îl lasă Mami şi Tati! Asta e adevărata întrebare!
   — Trebuia să-mi dea prin cap! recunoscu tânguitor Florică. Dar dacă am capul sec, ce să fac! Un val de râs se ridică din sală şi se înălţă spre înaltul cupolei.
   — Ce facem? întrebă Mami şuierător, din colţul gurii, întorcându-se discret către Tati şi ascunzându-şi întrebarea de vecini.
   — Să-l întrebăm pe el, propuse Tati.
   — Da, vreau! răspunse Luca cu entuziasm. Vorbi atât de tare, că îl auzi până şi directorul circului, de acolo de jos, din centrul arenei.
   — Se pare că ai noroc, îi spuse directorul lui Florică. Luca vrea să vină!
   Şi era şi el fericit.
   Luca deja cobora pe culoarul îngust dintre scaune, sub privirile tuturor, păşind cu grijă pe treptele care păreau să fie un pic cam prea înalte pentru un copil ca el. Încălecă voiniceşte mantinela şi se trezi în arenă.
   — Doamne-dumnezeule! îşi strânse Mami palmele în dreptul pieptului. Să nu păţească ceva!
   — N-o să păţească nimica, o linişti Tati. Nu-i strică un pic de aventură în public. Ai văzut, noi, cât suntem de mari, când e să apărem în public, dăm din colţ în colţ. Las’ să se-obişnuiască.
   — Bine ai venit, Luca! îl întâmpină clovnul cu entuziasm. Brusc, uitase de orice tânguială. — Dă-mi voie să-ţi pun asta, aşa, ca s-audă toată lumea ce spui. Şi în înfipse în guler un microfon nu cu mult mai mare decât un ac cu gămălie. — Ştii ce trebuie să facem, nu?
   — Nu, recunoscu Luca.
   — Nu?! se miră exagerat Florică. Păi uite, trebuie să facem pomişorul ăsta să crească. Şi arătă cu degetul un loc nu prea departe de centrul arenei.
   — Care pomişor? Luca era nedumerit fiindcă acolo unde arătase clovnul nu era decât o grămăjoară de rumeguş.
   — Cum care?! Florică o ţinea tot într-o mirare. Ia stropitoarea de colo şi udă, să vedem ce se-ntâmplă.
   Luca găsi în preajmă, gata pregătită, o stropitoare mică, verde. O luă şi turnă câteva picături de apă peste grămăjoara de rumeguş.
   Capelmaistrul, fericit că în sfârşit venise momentul aşteptat, dădu din baghetă de două ori şi fanfara scoase cu toate instrumentele două accente muzicale: Tum-tum!
   Şi în aceeaşi clipă, din rumeguş se înălţă vârful unui... Ce era acela? Chiar un pomişor?
   — Ca din pământ! comentă Mami acolo sus, în stal. Uitase să-şi ia mâinile împreunate de la piept, aşa că întâmplarea de pe arenă căpătă în ochii ei un dramatism aparte. Şi poate nu doar în ochii ei.
   — Ca din rumeguş! ţinu Tati să strice efectul magnific creat de Mami.
   Luca rămăsese cu gura căscată. Ar fi întrebat: Ăsta de unde a apărut? Dar îi fu teamă să nu se facă de râs.
   — Ia mai udă un pic! îl îndemnă clovnul.
   Luca mai lăsă câteva picături să cadă din stropitoare la rădăcina pomişorului abia ivit, fanfara scoase alte două accente muzicale: Tum-tum! Şi pomişorul se mai înălţă o dată, cam de o palmă. După care fanfara scoase un sunet ţuguiat-fluierător şi tulpina pomişorului lunecă în sus binişor. Ba, dacă stăm să ne gândim, chiar bine de tot.
   — Un metru? se întrebă Mami sus în stal, cu inima cât un purice.
   Ei, poate că nu era chiar un metru, dar era de-ajuns ca Luca să rămână încă o dată cu gura căscată.
   — Mai udăm? îl întrebă Florică pe Luca.
   Luca nici nu mai îndrăzni să spună că da, de teamă că pomişorul ar putea s-o ia razna în sus şi s-ajungă poate, pe negândite, la cine ştie ce înălţime, poate chiar până în vârful cupolei circului. Dar pomişorul, la un nou sunet ţuguiat al fanfarei, crescu oricum, chiar şi neudat.
   — Ho-ho! strigă Florică în al nouălea cer. Ce zici de asta! Şi porni cu paşi mari şi elastici să dea ocol pomişorului, păşind cu pantofii săi mari cât nişte bărcuţe.
   — Ia uite! strigă Mami de la locul ei. Panglici!
   Şi într-adevăr de crengile pomişorului... Dar, ia staţi! Mai era pomişor? Sau ajunsese deja ditamai pomul? De crengile pomului atârnau într-adevăr panglici. Frunze nu prea avea, sau, ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu avea deloc, dar panglici, oho! o mulţime: roşii, albastre, verzi, portocalii, toate culorile!
   Luca stătea dedesubt şi se uita fascinat în sus, la panglicile pe care le legăna o adiere venită de nu se ştie unde. Adiere să fi fost aceea? Sau pomişorul se mişca? Începuse oare să se rotească pomişorul? Ba bine că nu! Şi rotindu-se, continua să crească.
   — Ai văzut ce-ai făcut dacă ai pus prea multă apă! îl mustră clovnul Florică. Ai pus prea multă apă şi pomişorul nu se mai opreşte din crescut!
   — Eu? se dezvinovăţi Luca cu glas pierit. Eu... n-am pus prea multă apă. Creşte el singur.
   — Zău? făcu Florică neştiind ce să mai creadă. Creşte el singur, zici? Părea la rândul lui depăşit de situaţie.
   Panglicile nu mai erau panglici.
   Ci frânghii.
   Şi tot colorate, la fel ca panglicile.
   Frânghiile se roteau, culorile se perindau pe dinaintea ochilor uimiţi ai lui Luca, iar la capetele frânghiilor...
   Mami fu prima care ghici:
   — E un carusel! Şi bătu din palme. Căci la capetele frânghiilor se iviseră...
   — Scăunele? fu rândul lui Tati să se minuneze. Da’ cum aşa?
   De fapt, noi spunem că Mami a fost prima care a ghicit, dar siguri nu putem fi. Nu-i deloc exclus ca alţi copii să fi observat înaintea ei. Dar erau aşa de mulţi, că nu aveai cum să ştii cine ce vedea primul şi cine ce ghicea mai întâi în sala aceea plină ochi.
   — Ai văzut ce-ai făcut, Florică!
   Directorul circului era încă acolo şi se răstea la clovn. Dacă nu te pricepi să duci o treabă pân’ la capăt, n-o mai începe! Zău aşa! Ce ne facem acum cu ditamai caruselul în circul nostru? Cine o să ocupe atâtea scăunele care acuma, ia uite, se-nvârt degeaba? Ce zici de asta?
   — Nu ştiu! se smiorcăi clovnul. Din nou îşi şterse obrajii de lacrimi cu prosopul, după care stoarse prosopul deasupra găleţii. Dar de astă dată lacrimile îi curgeau atât de tare, că prosopul nu mai făcea faţă: sub caruselul care se învârtea de zor, lacrimile lui Florică îi ţâşneau din ochi ca două izvoraşe şi cădeau pe jos, la două palme de uriaşii săi pantofi-bărcuţă. Până şi din urechi îi ţâşneau pârâiaşe de lacrimi. Mulţimea de copii deja urla de atâta veselie.
   — Ce te tot smiorcăi atâta! îl muştrului directorul pe Florică. Nu te plângeai tu mai devreme că nu ştii ce să mai faci ca să nu se supere pe tine ceilalţi copii fiindcă e musai să inviţi în arenă un singur copil? De ce era musai, asta n-am înţeles! Dar, mă rog. Ei uite că acuma ai prilejul să-i inviţi şi pe alţii. Ce mai stai! Invită-i!
   Doar o clipă se uită Tati în înaltul cupolei, să-şi facă o idee dacă mai rămânea vreun pic de loc pentru pomul-carusel să crească, iar când şi-i coborî la loc, văzu toate scăunelele caruselului ocupate de copii. Vru s-o întrebe pe Mami, care fusese atentă tot timpul, când şi cum se putuse întâmpla o minune ca asta, dar ştia şi el, la fel cum ştiuse şi Luca cu altă ocazie, că anumite lucruri pur şi simplu nu se întreabă.
   Frânghiile colorate, cu scăunele cu tot şi cu copiii aşezaţi în ele, treceau în zbor, tot mai avântate şi mai pe deasupra mulţimii de spectatori. Fanfara cânta un vals. Întors mai mult spre carusel, capelmaistrul începuse să dirijeze cam anapoda. Noroc că fanfara se descurca şi fără capelmaistru.
   — Uite-l! strigă Mami. Luca tocmai trecea în zbor pe deasupra capetelor lor, făcându-le semn cu mâna. O secundă, două, şi era deja departe.
   Dar Mami nu îşi putea imagina, şi nici Tati — niciunul din ei nu-şi putea imagina ce vedea Luca zburând în scăunel pe deasupra mulţimii. Cum fanfara venea spre el zburând pe dedesubt, şi muzica creştea, creştea, o secundă, două, trei, apoi fanfara rămânea în urmă, muzica se îndepărta, se perindau capetele spectatorilor, zeci de capete, poate sute, toate treceau pe sub scăunelul său într-un iureş ameţitor, veneau apoi din nou Mami şi Tati şi el le făcea semn cu mâna.
   — Niciodată n-o să mai fie fricos Luca al nostru, spunea Tati şi se înfoia mândru în scaunul său.
   — Ţi se pare că a dat vreo dovadă că a fost fricos până acuma? îi strica Mami plăcerea de a fi descoperit chiar acum curajul băiatului lor.
   În clipa aceea cineva din preajmă strigă cu încântare:
   — O, ce frumos!
   Amândoi, Mami şi Tati, se uitară spre arenă, unde văzură căzând din înaltul cupolei o ploaie de serpentine de hârtie colorată. Erau acolo toate culorile curcubeului — serpentine care şerpuiau în cădere printre frânghiile rotitoare cu scăunele în care şedeau copiii, frânghii colorate la rândul lor, lăsându-se duse de frânghii şi încurcându-se unele cu altele. Cădeau chiar peste capetele copiilor, peste feţele lor, făcându-i să râdă în timp ce încercau să se elibereze din vârtejurile serpentinelor.
   — O, şi confetti! strigă o altă voce din partea opusă.
   Încă un murmur de încântare se ridică din toate stalurile sălii.
   Şi într-adevăr, o ninsoare colorată de buline minuscule de hârtie se cernea acum din înaltul cupolei. Toată lumea aştepta şi se uita în sus, căci bulinele cădeau şi peste spectatori, aninându-se de păr şi de haine. Şi nimănui nici că-i trecea prin minte să se scuture de ele. Iar copiii, în valsul intonat de fanfară, continuau să se învârtească în carusel stârnind vârtejuri de confetti şi adunând cu braţele întinse fuioare de serpentine buclate. Serpentinele nu rezistau toate, bucăţi din ele se rupeau şi cădeau resemnate...
   ...În arena de unde Florică şi directorul circului plecaseră.
   Şi nu mai era nimeni.

   Doar afară, în maşină, Tati întindea mâna să pornească motorul, în timp ce Mami, pe scaunul din faţă, tăcută şi visătoare, încă se mai gândea la carusel, la serpentine, la confetti şi la tot vârtejul de culori: Dumnezeule, nu se aşteptase la aşa ceva!...
   ...În timp ce Luca, întins pe bancheta din spate, obosit, deja adormea.

Concursuri literare americane

O singură dată am încercat să traduc o povestire de-a mea în engleză şi să o propun mai multor reviste literare americane.

N-a fost să fie. Poate că povestirea însăşi nu a fost convingătoare, poate că traducerea, pe care am făcut-o singur, după puterile mele — cu o minimă revizie autohtonă —, nu a convins.

Dar de la acea încercare încoace sunt asaltat de invitaţii de a participa la concursuri literare în America. Desigur din simplul şi singurul motiv că m-au păstrat în baza lor de date. Mi se cere o taxă de participare modice şi sunt ispitit cu premii de la câteva sute la câteva mii de dolari. Este, desigur, business. Dar ce întreprindere pe lume nu este şi business?

(Fac o paranteză pentru a spune cât mă înduioşează obsedaţii de România „colonială”, unde multinaţionalele din Occident cică vin doar ca să facă profit. De parcă ar fi de blamat că nu vin să facă voluntariat; deşi alţii de la ei vin la noi să facă şi voluntariat; în timp ce ai noştri nu fac niciodată voluntariat la ei acasă.)

Pe lângă banii câştigaţi de revistele care organizează anual concursuri literare, literatura americană profită şi ea. Poate se explică şi astfel — prin acest amănunt — distanţa astronomică dintre literatura care se face la noi şi cea care se face la ei.

marți, 9 ianuarie 2018

Rândunele

Strada cobora spre port şi deasupra pavajului, la foarte joasă înălţime, zburau rândunele. Zburau cu o iuţeală ameţitoare şi, planând în volte ambiţioase şi elegante, nu atingeau nimic din jur. Nu atingeau trunchiurile pomişorilor — subţirei şi puţini la număr câţi erau pe acea stradă —, nici stâlpii felinarelor, nu atingeau zidurile, nici pe trecătorii care se opreau să le admire zborul. Nimeni nu le văzuse vreodată aşezându-se pe pământ. Nimeni. Şi Luca cu atât mai puţin. În privinţa lor, Luca avea mai multe întrebări de pus. Prima, iată, o punea chiar acuma:
   — De ce zboară rândunelele atât de jos?
   Mami zâmbi, înălţă din umeri şi îşi întoarse întrebător capul spre Tati. De ce zâmbea? Asta ar fi fost o altă întrebare, dar Luca ştia că nu trebuie să pună prea multe întrebări deodată. Aşa era Mami, când nu ştia ceva, zâmbea şi, după caz, ridica... sau nu ridica din umeri. Tati însă se pricepea la multe, de fapt cam la toate. Îi răspunse deci tacticos lui Luca:
   — Fiindcă rândunelele se hrănesc cu insecte, pe care le prind din zbor. Iar insectele, după cum ştim, zboară la mică înălţime. Aşa sunt rândunelele, tot ce le trebuie îşi iau din zbor. Mâncarea, pământul, de fapt lutul, cu care îşi construiesc cuibul... Apropo, Luca, ai văzut, la noi acasă s-au întors la cuibul de anul trecut. Dacă e încă solid, de ce şi-ar pierde ele vremea să facă altul?... Aşa că asta fac rândunelele: totul din zbor. Chiar şi apa şi-o iau din zbor.
   — Chiar şi apa? se miră Luca.
   — Chiar şi apa. Trec razant cu suprafaţa apei, deschid ciocul şi... aşa se descurcă cu toate. Înţelegi?
   — Dar de ce nu se aşează niciodată pe pământ?
   Asta era a doua întrebare. Mami zâmbi şi de data asta deşi avea un răspuns de dat. Ba chiar o pufni râsul.
   — Dacă aş putea să zbor, ca ele, răspunse Mami, te rog să mă crezi că, la cât e de murdar pământul, nici eu nu m-aş aşeza pe el.
   Cu ochii mijiţi, Luca îi cercetă faţa încercând să ghicească dacă vorbeşte serios sau glumeşte. Nu puteai să ştii niciodată. Rândunelele îl ocoleau şi pe bătrânul care stătea în picioare în colţul străzii, avea în faţa lui o cutie veche de lemn... O întrebare ar fi fost: de ce e aşa de veche? Dar Luca se gândi că aşa ceva n-are rost să întrebi. Privi mai atent cutia. Bătrânul o ţinea suspendată cu ajutorul unei curele petrecute pe după umăr şi ceafă, dar în acelaşi timp cutia se sprijinea totuşi de pământ cu un picior. Unul singur. Piciorul stătea un pic înclinat şi de aceea nici cutia nu era foarte dreaptă. Bătrânul învârtea o manivelă şi din cutie se ridica o melodie cam adormitoare şi cam străbălată, dar care nu suna totuşi rău. Nu suna rău deloc.
   — Aceea e o flaşnetă, îi explică Tati lui Luca. Erau la modă pe vremuri. Nici eu nu le-am apucat, doar am citit despre ele în Wikipedia. Şi pe mine mă surprinde că s-a ivit din nou una. Ha! E chiar nostim! O flaşnetă în ziua de azi, cine-ar fi zis!
   Când se apropiară de bătrânul cu flaşneta, Luca observă ceva şi mai ciudat: deasupra flaşnetei, pe o stinghiuţă albă, stătea o păsăruică cu totul deosebită de rândunelele care trăgeau săgeţi de zbor prin jur. În prima clipă n-o recunoscu. Era verde din cap până-n coadă, arăta cât se poate de vie deşi stătea nemişcată ca un tablou şi avea ciocul coroiat ca o mică agăţătoare întoarsă în jos. Bătrânul învârtea la manivelă şi se uita cu ochi binevoitori în jurul său. Pe cutie puteau fi văzute tot felul de desene nu mai puţin ciudate decât ce avea deasupra. Iată de pildă Soarele şi Luna... Dar erau şi alte câteva mici desene aşezate în cerc, dintre care Luca recunoscu un leu şi un berbec cu coarne răsucite.
   — Zodiacul! Sigur că nu putea să lipsească tocmai zodiacul! spuse Tati, pe faţă cu aceeaşi mulţumire cu care ar fi întâmpinat o veche cunoştinţă. Am să-ţi explic, Luca, promise Tati. Dar nu acum. Sunt prea multe de spus. Zodiacul, o chestie complicată! Înţelegi? Şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, la zodiac Mami se pricepe mai bine.
   Mami râse, dar nu negă.
   — Aflaţi-vă Planeta! striga bătrânul cu o voce răguşită dar veselă. Şi învârtea la manivelă.
   — Cum adică Aflaţi-vă Planeta? vru să ştie Luca.
   — N-ai văzut tot, îi atrase atenţia Tati. Dacă te-ai fi uitat mai bine, ai fi văzut că sub ciocul papagalului... Aşa se cheamă pasărea flaşnetarului, cea verde. Papagal.
   — Ştiu, spuse Luca. Între timp îşi amintise. — Am unul în cartea de colorat.
   — Foarte bine, spuse Tati. Papagalul trăieşte în ţările calde, dar se descurcă şi la noi. Cum spuneam, sub ciocul papagalului ai să vezi un şir de bileţele puse unul lângă altul într-o casetuţă. Le vezi, Luca? Unele roz, altele bleu. De ce sunt colorate aşa, asta n-aş putea să-ţi spun. Dar arată bine.
   Luca era atât absorbit de ceea ce vedea, că abia dacă încuviinţă din cap.
   — Atunci când flaşnetarul îi cere, continuă Tati să-i explice, papagalul scoate un bileţel şi i-l dă...
   — Cui? întrebă repede Luca.
   — Păi... începu Tati, şi se poticni. Celui care plăteşte şi crede în prostia asta.
   Luca nu ştiu ce să creadă. În faţa flaşnetarului tocmai se opriseră vreo trei sau patru băieţi mai mari, înconjurându-l. Şi alţii se uitau la flaşnetar, dar mai de departe. Unul dintre băieţi îi întinse ceva flaşnetarului... Adică bani, ce altceva? Deci băieţii credeau în prostia asta? Sau cum? Flaşnetarul se opri din cântat, luă banii, bâigui ceva spre papagalul său şi acesta, ţopăind sprinten într-o parte pe stinghiuţa lui, ca şi cum ar fi ştiut exact unde să se oprească, ciuguli un bilet, flaşnetarul preluă biletul şi i-l dădu băiatului de la care primise banii. Luca se uită la ei toţi cu o curiozitate fremătătoare.
   — Luca, uite ce-i, spuse Mami, Tati şi cu mine nu credem că un papagal poate ghici viitorul cuiva. Dar, cum să-ţi spun, tu trebuie să ştii un singur lucru.
   — Ce?
   — În sfârşit, că... unele lucruri se fac, şi altele nu se fac.
   Luca o privi neîncrezător. Ba chiar un pic încruntat.
   — Dar ce scrie acolo? întrebă el.
   — Unde, pe bileţel?
   — Da.
   — Păi, se zice că fiecare om se naşte cu o ursită. Asta înseamnă că cineva acolo sus, mă rog, ştii tu... Cineva acolo sus hotărăşte pentru fiecare ce soartă va avea, ce îl aşteaptă în viaţă... În sfârşit, dacă va fi fericit, dacă într-o zi va ajunge cineva... şi alte chestii de-astea. Dar noi în general nu ştim.
   — Şi papagalul ştie? întrebă Luca cu o faţă cât se poate de serioasă.
   Mami dădu ochii peste cap, de fapt nu se supără, se răsfăţă un pic, râse în felul ei şi îşi coborî faţa spre Luca:
   — De fapt, tu ai înţeles foarte bine, spuse ea. Era veselă, chiar mai veselă decât s-ar fi cuvenit. Poate.
   Pentru moment, Luca uitase de rândunele. Se uită gânditor la flaşnetar, la băieţii care stăteau în jurul său curioşi, şi, privind lung la căpşorul verde şi chioşcogit al papagalului, se întrebă de unde îi venea puterea de a ghici soarta oamenilor. Tot ce avea în faţa ochilor i se păru fermecător.
   — Vreau şi eu un bileţel, spuse Luca. Te rog, spune-i domnului să-i spună papagalului să-mi dea şi mie un bileţel.
   Era rândul lui Tati. În privinţa asta se înţelegeau foarte bine ei doi.
   — Luca, uite ce e. Omul îşi construieşte viito... Nu, hai să nu folosim cuvinte mari. Depinde de fiecare ce îl aşteaptă în viaţă, înţelegi? De unde să ştie un biet papagal? Asta vreau să-ţi explic. Dacă la şcoală o să fii silitor când o să te duci, la toamnă... Dacă, mai târziu, ai să ştii ce vrei să faci în viaţă şi n-ai să te răzgândeşti de pe-o zi pe alta — ştii la ce mă refer, nu?... Dacă, dacă, dacă. Sunt mulţi de dacă, dar nu depinde nici de papagal şi nici de flaşnetar dacă tu iei sau nu hotărârea care ţi se potriveşte la un moment dat, atunci când e nevoie de, cum să zic, clarviziune... Adică de o privire limpede, în sfârşit. Numai de tine depinde. Înţelegi? Şi acum, şi mai târziu, când ai să te faci mare.
   Când va fi mare?
   Hm!
   Luca se văzu pe sine în carlinga unui StarFighterJet, survolând Planeta de Argint, unde, în vizorul Lansatorului se vedeau fugind Zwolfii ca potârnichile, după ce făcuseră atâta rău Pământului şi pământenilor, iar acuma încercau să scape, dar nu le mergea, flăcările phlamph-urilor îi nimiceau unul câte unul explodându-le în cefele de gronand, pulverizându-le armurile de glemb, iar el se întorcea către copilot şi dădea comanda: Back to Earth! şi ajungeau în câteva minute deasupra plajelor din Punta Branca, îşi alegeau locul de catapultare, exact printre palmieri şi şezlonguri întinse sub palmieri, unde îşi făceau siesta şi dormitau leneşii, care visau şi ei s-ajungă cândva într-o carlingă, dar...
   — Hei, Luca! Unde îţi umblă gândul?
   De fapt strada cu rândunele se putea vedea şi de la ei de-acasă, de la fereastra de la etajul patru, ultimul, de pe scara comună, şi, dacă îţi încordai auzul, puteai auzi flaşneta şi chiar şi piuiturile rândunelelor care zburau de colo-colo, doar că nu mai puteai vedea dacă în jurul flaşnetei mai erau sau nu mai erau copii. Se însera şi se auzea piuitul neîntrerupt al rândunelelor, care săgetau aerul, şi acolo deasupra pavajului străzii, şi aici, unde...
   — Aşa ceva este imposibil! exclamase deunăzi unchiul Liviu. Adică cum? Rândunelele să-şi facă cuib în interiorul scării? Adică să treacă peste tocurile uşilor, peste capetele locatarilor? Să nu se teamă de ei? Nu! Rândunelele sunt sperioase! Se tem de oameni! Fug de vecinătatea oamenilor! Ceea ce spuneţi voi nu se poate întâmpla!
   Şi totuşi aşa se întâmplase. Încă de anul trecut. Rândunelele îşi construiseră cuib în casa scării. În casa scării! Mami se concentrase să-şi aducă aminte:
   — Dacă stau să mă gândesc, şi-au făcut cuib în casa scării încă de acum doi ani! Sau te pomeneşti că sunt deja trei?
   Nimeni nu îşi mai aducea aminte exact. De fapt, rândunelele veneau în interiorul casei scării dintotdeauna, intrând pe ferestruica lăsată deschisă toată vara — ferestruica cea mai de sus. Asta era realitatea. Luca oricum nu îşi amintea ca lucrurile să fi fost altminteri vreodată. Doar că...
   — De la o vreme au început să strâmbe din nas, spunea Mami.
   — Cine? întrebă Luca. Şi se uita nedumerit în sus, când la Mami, când la Tati, găsindu-i pe amândoi cam sumbliguri.
   Mami nici nu voia să-i numească pe acei vecini, atât era de dezamăgită de purtarea lor. Bineînţeles că, vorbind cu Tati, se referea la ei. Doar că nu dorea să-i numească. Le evita numele, pur şi simplu. I se adresa lui Tati şi împungea aerul cu degetul arătător, pe muţeşte, având un aer misterios, indicând către vecinul de pe acelaşi palier cu al lor. Şi toate astea, de ce? Ca să nu priceapă Luca şi să înceapă prea de timpuriu să-i urască pe oameni. Spunea: — Şi el! Şi îl aţintea pe Tati cu privirea — Tati nefiind, se pare, la curent —, spre a se asigura că înţeles despre cine vorbea ea. — La fel şi... celălalt! spunea Mami, continuând să i se adreseze lui Tati pe acelaşi ton conspirativ. Împungea aerul cu arătătorul spre etajul de jos şi voia să se asigure că Tati a înţeles la cine se referea ea. Şi bineînţeles că Tati înţelegea. Nu şi Luca. Luca vedea doar că sunt neînţelegeri în privinţa rândunelelor din interior, pentru că fac murdărie. Asta înţelesese.
   — Nu-i destul pentru ei că mă străduiesc şi pun ziarul dedesubt, în dreptul cuibului, şi îl schimb îndată ce se murdăreşte! se plângea Mami. Nu-i destul! Şi uite că de astă dată au bătut fereastra în cuie!
   În cuie?!
   Luca îşi înălţă privirea îngrozită spre rama de lemn a ferestruicii rândunelelor şi o văzu închisă, cum nu fusese niciodată până atunci, blocată, înţepenită cu ajutorul cuielor, din care se mai puteau vedea doar capetele izbite cu ciocanul. De mirare că geamul rămăsese întreg. Se putea ghici o anumită furie cu care fuseseră bătute cuiele. Luca se întoarse cu privirea spre cuibul de deasupra uşii, sus, între tavan şi perete, exact pe muchie, unde zări, scoase peste marginea cuibului, ciocurile căscate ale puilor. Deja ştia că sunt cinci — îi numărase. Tot cinci erau şi-acuma, şi aşteptau cu ciocurile larg deschise. Aşteptau să li se vâre în cioc insectele de care vorbise Tati, că le prind rândunelele din zbor. Iar la ferestruică, în afara ei, ce să vezi! Se roteau disperate două rândunele piuind sfâşietor. Nu aveau pe unde să mai intre în casa scării, la puii lor! Nu mai aveau pe unde, Dumnezeule! Mami şi Tati se uitară unul la altul, dezarmaţi. Luca încropi în minte o furtună întunecată şi furioasă, încropi fulgere, care să spargă geamul. Se gândi, ca alternativă, la carlinga lui de pe StarFighterJet, îşi închipui glomberii lui îndreptând asupra geamului tunurile lor de raze Larx, dar pentru prima oară se împiedică de starea lui de imaginaţie şi se simţi pentru moment neputincios. Piuiau sfâşietor rândunelele de afară, despărţite de puii lor, Mami se uită îngrijorată la Tati, anticipând cine ştie ce acţiune violentă şi nesăbuită din partea lui Luca, iar Tati, deşi la rândul lui oarecum îngrijorat, o linişti prin semne, mutându-şi privirea de la ea la Luca şi negând pe muţeşte, conspirativ: Nu, n-are cum s-ajungă la geam!
   Dar ceva se întâmplă curând.
   Prăjinile sunt câteodată de-ajuns de lungi. Mai ales când cei mari sunt cu atenţia îndreptată în altă parte.
   Prăjinile lungi ajung la geamurile înalte.
   Geamul de la ferestruică sări în ţăndări.
   Nicio uşă nu se deschise pe la vecini.
   Minune!

   Alte mări nu se ştie cum erau faţă de punctele cardinale, dar marea lor era la răsărit şi de acolo, din apele albastre sau verzui, răsărea soarele, când rândunelele erau deja în plină activitate, vânând din zbor insectele cu care veneau apoi să-şi hrănească puii. Şi piuiau ascuţit, umplând aerul de piuitul lor, care nu se ştie ce însemna: mulţumirea că îşi pot creşte puii cu toată dragostea, sau nemulţumirea că ceva le-a stat o vreme în cale, împiedicându-i? Ceva... inexpugnabil!
   — Inexpugnabil? zicea Tati. Hai să nu folosim cuvinte mari. Pe înţelesul tuturor, inexpugnabil înseamnă de neînvins. Or, aşa ceva, hai s-o spuneam pe-a dreaptă, este o exagerare! Nimic nu-i de neînvins dacă ai voinţă şi eşti stăruitor!
   Cel care ieşi primul din casă în dimineaţa aceea fu chiar Luca, căci curiozitatea îi dădea ghes. La picioarele lui, pe covoraşul aspru pentru şters picioarele zări un bileţel. Era bleu. Îl recunoscu din prima clipă şi îşi ridică recunoscător privirea spre ferestruica înaltă, cu geamul spart. O rândunea tocmai intra pe ferestruică şi zbura glonţ către cuibul unde puii aşteptau cu ciocurile larg deschise.

   Câteva minute înainte însă, se întâmplase un lucru ciudat. Bătrânul flaşnetar tocmai ieşise în strada care cobora spre port, cu flaşneta lui, ocupându-şi locul ştiut. Era prea devreme să treacă cineva pe stradă. Dar el o lua din vreme, ca în fiecare zi. Proptise pe caldarâm piciorul flaşnetei, tacticos, şi pusese mâna pe manivelă, de fapt nu apucase să facă nici măcar un tur cu manivela, când o rândunea ţâşni săgeată pe deasupra casetuţei cu bileţele. Razant.
   — Asta ce mai e! strigă bătrânul, uluit, întinzând mâna în urma rândunelei. Hei! Hei!
   Apucă să vadă rândunica îndepărtându-se în zbor cu un bileţel în cioc. De astă dată fie nu fusese de-ajuns de atentă, fie o făcuse dinadins, căci nu îşi respectase regula de a nu atinge nimic în zbor. Îi zburvăşise papagalul, făcându-l să arate ca un papagal înfuriat, cu ochi rătăciţi şi înfoiat, şi pe deasupra răsucit cu ciocul în partea cealaltă, în exteriorul casetuţei cu bileţele.
   Planeta!
   Soarele şi Luna.

   Luca se aplecă şi ridică de pe jos bileţelul bleu. Apoi, fremătând tot de nerăbdare, dădu fuga la Mami cu bileţelul, care îl despături şi îi citi din el:
   Te cheamă Luca. Vei face o carieră strălucită în Marina Militară. Vei parcurge toate treptele ierarhiei, până la treapta cea mai de sus. Te vei bucura de onoruri şi vei trăi până la adânci bătrâneţi, înconjurat de cei dragi.

   Tati avea să-i explice într-o bună zi ce-i aceea carieră şi ce-i aceea ierarhie. Dar până atunci, cele două cuvinte grăiau de la sine şi promiteau tot ce-i la bun şi mai liniştitor pe lume.

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Fraţi prezumtivi

Ridicându-şi capul din registru, o tontuliţă de la recepţia unei clinici private ne-a măsurat pe mine şi pe un alt pacient de alături cu ochi strălucitori şi ne-a întrebat: „Sunteţi fraţi?” La care, prezumtivul meu frate m-a măsurat cu o privire ofensată: „Hm!” Ceea ce, la rându-mi, trebuie să fi făcut şi eu privindu-l pe el. Şi deşi în sinea mea mi-am zis, „Păi dacă arăt ca el, nu-i rău”, amândoi am fost străbătuţi de acelaşi strigăt interior de revoltă: „Doamne fereşte!”

marți, 5 decembrie 2017

Tribunalul din vis

   Cei ce comit fapte penale în viaţă sunt judecaţi şi condamnaţi. Pentru ucidere de pildă, sentinţele sunt foarte grele. Am auzit de sentinţe de zece ani pentru ucidere în circumstanţe atenuante, sau mergând până la douăzeci şi cinci de ani, dacă nu chiar pe viaţă, în lipsa unor asemenea circumstanţe.
   Şi eu am ucis un om, în vis. De fapt nu sunt sigur că chiar l-am ucis, dar mă întreb: ce i se poate întâmpla oare unui om când îi înfigi o şurubelniţă undeva prin zona ficatului, cum făcut eu? Visul n-a durat până la... capăt, ca să zic aşa. Deci aş putea presupune că a rămas totuşi în viaţă, căci în vis se întâmplă tot felul de miracole. Mă tem că n-aş putea invoca circumstanţe atenuante: că omul din vis se agăţa de mine cu o încăpăţânare diabolică şi n-aş exagera să spun că voia nici mai mult nici mai puţin decât să mă sufoce. Aş putea susţine că eram în legitimă apărare în vis? Maria nu suportă faptele de violenţă. Mi-a şi spus-o. Are dreptate când zice că dacă în vis comiţi o crimă, nu eşti cu mult mai breaz decât unul care o comite de-adevăratelea. Căci oamenii nu sunt cu totul absolviţi de vinovăţie nici atunci când doar pun la cale o crimă. Nu-i nevoie s-o ducă neapărat până la capăt. Visul nu-i intenţie, asta-i adevărat, dar nici nu se poate susţine că un om care comite o crimă în vis are sufletul curat. Aşa judecă Maria. Ceva josnic se întâmplă în sufletul acelui om, ceva întunecat şi rău. Cred că am să mă supun judecăţii tribunalului din vis, asta am să fac. Nu văd altă ieşire. Într-una din următoarele nopţi va trebui să visez judecata şi condamnarea. Şi va trebui să mă aştept la orice, inclusiv la condamnarea pe viaţă. Scuza că o faptă din vis poate fi plăsmuirea unei repulsii izgonite în subconştient, fără ca acea repulsie să aibă neapărat vreo legătură cu o crimă sau cu o intenţie criminală sau cu ceva de felul ăsta, nu cred să mă ajute cu ceva. Respectiva repulsie putea să izvodească o plăsmuire mai puţin sumbră dacă aş fi fost un om mai bun la suflet. Aşa este, şi aici are dreptate Maria. Aşadar, condamnare pe viaţă, asta e ceea ce mă aştept să primesc de la tribunalul din vis. Iar dacă sentinţa va fi pe viaţă, ar însemna să visez în fiecare noapte, câte zile oi mai avea, că mă aflu dincolo de gratii, într-o celulă strâmtă şi igrasioasă, precum o baie fără ferestruică de aerisire. Recunosc că nu-i plăcut să visezi în fiecare noapte aşa ceva. Visele influenţează viaţa din starea de veghe. De aceea sper ca tribunalul din vis să ţină seama de asta şi fie totuşi mai îngăduitor, condamnându-mă la închisoare pe nu mai mult de câteva nopţi.

duminică, 3 decembrie 2017

Divorţ fericit! (17)*

Capitolul 11 (1)

Dintre toate perechile care dansau, cea mai dedicată dansului era fără doar şi poate perechea Bruno cu Otilia. Păcat că moderatorul nu mai era acolo, ca să-i vadă şi să-i aprecieze. Dar dacă alţii poate că se întrebau unde dispărea de fiecare dată Gemi după ce îşi făcea numărul pe estradă, Bruno era interesat, ba chiar impresionat mai mult de cele spuse de colegul de sejur Ştreza, decât de dispariţiile lui Gemi.
   — Teoria lui Ştreza, îi spuse Bruno Otiliei, eu aş fi exemplificat-o cu ceva din propria mea experienţă.
   — Zău? De ce n-ai cerut să urci şi tu pe estradă?
   — Ei, nu, respinse Bruno ideea. Prea a părut să aibă un discurs închegat. Era păcat să i-l stric eu. Şi apoi, cum să urc? Singur? De obicei se produc cupluri, ai văzut. Ştreza a fost o excepţie. Aşa că dacă era să mă invit pe estradă, ar fi însemnat să te invit şi pe tine. Ai fi acceptat?
   — Rămâne de văzut, evită ea răspunsul.
   — Foarte bine, altă dată am să ştiu.
   — Pariez, încercă să ghicească Otilia, că subscrii la ideea cu iubirea mereu reînnoită. Nu-i aşa?
   — Ei, da, recunoscu Bruno, în linii mari chestia asta cu iubirea mereu nouă nu i se poate contesta. Înseamnă să fii fariseu să pretinzi că... Apropo, lozinca asta care a apărut aici în restaurant, cu îndemnul la stabilitate — lozinca asta e o minciună gogonată.
   — Mă aşteptam să spui asta. Dar dacă s-ar pune la vot, sunt sigură că scorul ar fi jumate-jumate.
   — La ce te referi?
   — La tabăra celor care sunt pentru stabilitate în căsnicie, contra celor care preferă, mă rog, să-şi facă de cap, să zicem.
   — Asta pentru că sunt prea mulţi farisei, inclusiv aici, printre invitaţii doamnei Zenobia cea învăluită în mister. Pretind de la alţii ceea ce nici ei nu fac — „jumatea” aia de care vorbeai tu. De fapt sunt mult mai mulţi. Şi dacă mă întrebi pe mine, da, îi şi înţeleg. Societatea trebuie să fie într-un fel stabilă. Echilibrată, cum s-ar zice. Dar mie, dragă Otilia, dă-mi voie să mă situez de partea opusă. Ştii ce nu preţuieşte societatea? Sinceritatea. Asta nu preţuieşte nimeni... sau, mă rog, aproape nimeni. Să fii sincer şi să ştii în acelaşi timp să te amuzi. De-asta o apreciez pe doamna Zenobia. Cred că v-a invitat aici ca să se amuze, o să vedem. Au rămas mai puţin de douăzeci şi patru de ore până la final.
   — V-a invitat? Sau ne-a invitat? îl provocă Otilia.
   — V-a invitat. Uiţi cum am ajuns aici?
   — Cum ai ajuns?
   — Am ajuns fiindcă mi-ai făcut tu ochi dulci, fato!
   — Eu ţi-am făcut ochi dulci! protestă ea râzând şi în acelaşi timp contrariată. Barbă Albastră ce eşti! Uiţi cum te-ai apropiat de masa unde şedeam singură, ca motanul care a simţit miros de friptură.
   — Asta, fiindcă mi se spusese la recepţie că în hotel nu este nicio cameră liberă. Chiar recepţionerul mi-a spus: Duceţi-vă la restaurant, n-o să vă pară rău.
   — Şi tu ai ştiut din prima clipă că nu se referă la meniu, nu?
   — Am avut eu o bănuială, într-adevăr, râse Bruno înveselit. Poate stăm de vorbă mai pe îndelete într-o bună zi, hm? ce zici?
   — Într-o bună zi? Cu alte cuvinte tu ai intenţia să rămânem împreună după ce pleacă toţi! Ia spune, aşa e?
   — Aşa mă gândeam.
   Otilia îl fixă cu ochi strălucitori, în care licăreau luminiţe de îndoială.
   — Pentru cât timp, Bruno? Tu nu eşti în stare să rămâi cu o femeie mai mult de câteva zile.
   — Zău? De ce spui asta? Mă cunoşti?
   — Poate pentru câteva săptămâni, acceptă ea cu aceeaşi neîncredere jucăuşă.
   — Eu aş miza totul pe libertate, spuse Bruno. În fond, nu asta a vrut să spună Ştreza? încorsetarea strică, oricare ar fi natura ei.
   — Parcă spuneai ceva mai devreme că societatea trebuie să fie stabilă.
   — Păi da! Depinde ce contribuie la stabilitate, şi ce o dezechilibrează. E uşor să faci morală după ce nu te mai interesează nimic.
   — Te referi la mine?
   — Nu. N-am prea văzut în tine o moralistă. Poate îmi povesteşti cum ai făcut să divorţezi de două ori.
   — Adică legi divorţul meu de imoralitate?
   — De imoralitate? Bruno stătu o clipă să se gândească şi adăugă: — Nu de a ta, în orice caz!
   — Zău? Deci îmi dai credit?
   — Sunt convins că îţi plac fanteziile de tot felul. În afară de cele pe care mi le-ai arătat deja.
   Otilia îl lovi uşor peste gură, cu prefăcută indignare, şi îşi încolăci braţele pe după ceafa lui.
   — Vezi că oamenii doamnei Zenobia observă şi notează totul în carneţel! glumi Bruno.
   — Doar observă? Sau trag şi cu urechea?
   — Nu m-am mira să şi tragă cu urechea. Deja mi s-a părut că sunt unii prin jur specializaţi în trasul cu urechea.
   — Zău? Unii? Cine, chelnerii?
   — Nu numai ei.
   — Serviciul secret al doamnei Zenobia? Sunt curioasă ce o să facă ea cu atâtea informaţii.
   — Pe mine nu mă deranjează, declară Bruno. În definitiv, toată viaţa suntem supravegheaţi. Mai pe faţă, mai pe-ascuns. Nu m-ar deranja nici dacă aş afla că ne-a pus o cameră de supraveghere deasupra patului. Poate că doamna Zenobia e o voaioristă. Păcat că nu-i putem oferi un spectacol complet.
   — Cum adică, complet? tresări Otilia contrariată.
   — Păi, să zicem în... trei.
   — Dumnezeule, Bruno! strigă ea — şi dându-şi seama că strigase prea tare, aruncă priviri speriate în jur şi reluă în surdină, dar la fel de contrariată: — Dumnezeule, vrei să spui doi bărbaţi şi o femeie?
   — Tu poate că preferi doi bărbaţi şi o femeie, dar eu prefer două femei şi un bărbat.
   — Bruno, eşti complet...!
   — Complet, cum?
   — Ai făcut tu aşa ceva?
   — Tu, nu? replică el.
   — Doamne fereşte! Nici gând! Ce-ţi trece prin cap? Te rog să uiţi ce-am vorbit în ultimul minut.
   — O să fie cam greu, fato. Deja m-am gândit cum ar fi să fie cu noi încă o persoană.
   — Încă o persoană! Adică o femeie?
   — Fii liniştită. Dacă mă uit în jur, nu văd pe nimeni care să merite. Şi în general sunt puţini tineri pe-aici. Aşa că se amână.
    Continuară să danseze în tăcere, Otilia cu o figură marcată de ultimele idei ale partenerului ei, Bruno mai degrabă destins.
   — Aş bea ceva, spuse Bruno. N-or avea ăştia un bar pe undeva?
   — De ce nu ne întoarcem la masă? Bei un pahar de vin sau comanzi ce vrei tu.
   — E o mutră acră acolo, care-mi stă în gât. Sunt lipsit de empatie?
   — Nu i-a prea priit colegului nostru de masă apariţia pe estradă, aseară. Nici acuma nu şi-a revenit.
   — Dacă nu te simţi în stare să faci un lucru, nu-l accepţi. De fapt de la prima întâlnire cu ei mi-a părut un tip destul de greu de abordat.
   — Zău? Joi-seară, la masă, mi-a făcut impresia că te-ai simţit bine în compania lor.
   — Ei, dragă Otilia, m-am străduit! Ce poţi să faci? Arta compromisului!
   Se uitară amândoi la masa lor, unde domnul Văduva şedea absent, cu mâinile sprijinite moale pe marginea mesei, iar doamna Văduva, uşor aplecată spre el, având un aer vag ocrotitor, îi spunea ceva încercând să-şi ascundă preocuparea.
   — Azi-dimineaţă, în restaurant, spuse Otilia, am văzut că domnul Văduva a avut ceva de discutat cu poliţia. Mă întreb ce.
   — Da? A vorbit cu cei doi motociclişti? N-am observat. Poate era ceva în legătură cu Colobreja.
   — N-ar trebui să stăm de vorbă cu ei?
   — De ce? Ca să le ridicăm moralul? Uite ce e, Otilia. Dacă doi foşti au alt motiv decât să se amuze atunci când acceptă să se întâlnească din nou, te asigur că nu merge. Dacă n-ai reuşit să te înţelegi cât ai fost împreună, puţin probabil să-ţi iasă după despărţire. Nu crezi?
   Otilia continua să se uite printre dansatori la masa lor.
   — Dacă mă uit bine, îl văd pe el că stă posac şi ea îi vorbeşte. Ceea ce nu mă miră. Femeile au fost dintotdeauna mai conciliante.
   — Da? Aşa crezi?
   — Păi da, s-a mai vorbit despre asta aici în salon. Nu ştiu cine a spus-o. A! mi se pare chiar tovarăşa noastră de masă, doamna Văduva.
   — Chiar aşa a spus?
   — Ei, mă rog, nu ştiu dacă exact cu cuvintele astea, dar ceva cam pe-acolo.
   La sfârşitul melodiei părăsiră ringul de dans şi se întoarseră la masă. Tristeţea foştilor soţi Văduva arăta încă şi mai dezolantă văzută de aproape.
   — Tocmai comentam cu Otilia discursul colegului nostru Ştreza, eroul din seara asta, se adresă Bruno comesenilor săi în timp îşi reocupa locul, încercând să-şi în serios rolul de conciliator al fostei familii Văduva, promis tacit Otiliei cu câteva clipe înainte.
   — Aşa e, confirmă Otilia. Bruno mi-a spus că e de acord cu tot ce a spus Ştreza. Nu ştiu dacă doamna Zenobia o să fie foarte fericită să afle.
   În loc de orice răspuns, doamna Văduva se întoarse spre Otilia cu o figură gravă:
   — Pe Andi l-au împiedicat azi-noapte să părăsească hotelul.
   — Cine l-a împiedicat? întrebă Otilia surprinsă. Sunteţi sigur, domnule Văduva? se întoarse ea spre mult mai vârstnicul ei comesean. Cine v-a împiedicat? Dar înainte de toate, v-aş întreba, domnule Văduva, de ce aţi vrut să plecaţi? Ce v-a supărat?
   Domnul Văduva îi aruncă o privire scurtă şi dădu uşor din cap, singur cu amărăciunea sa interioară.
   — Se-ntâmplă lucruri ciudate în hotelul ăsta, spuse el sumbru. De-aia, auzindu-vă vorbind de doamna Zenobia, am avut senzaţia că ne îmboldim noi între noi să fim veseli şi n-avem niciun motiv.
   — Ei, poate că nu v-au ţinut chiar captiv, domnule Văduva, spuse Otilia pe un ton încurajator. Poate doar vi s-a părut. Sunteţi sigur că persoana sau persoanele cu care aţi vorbit au înţeles care vă erau intenţiile? Poate că... Şi aici Otilia îşi depărtă mâinile, cu degetele răşchirate, într-un gest care voia să însemne că a găsit brusc un motiv de amuzament: — Poate că acele persoanele care vi s-a părut dumneavoastră că vă interzic să plecaţi nici nu făceau parte din personalul hotelului.
   Domnul Văduva o privi cu surprindere. Fu şi pentru Bruno momentul potrivit de a-şi alătura optimismul celui afişat de noua sa prietenă:
   — Chiar aşa, domnule Văduva! Ce garanţie aveţi că individul care v-a reţinut făcea parte din personalul hotelului?
   — L-am întâlnit la recepţie, explică domnul Văduva făcând ochii mari. Era recepţioner.
   — Părea recepţioner! accentuă Bruno. N-aţi spus chiar dumneavoastră că se întâmplă lucruri ciudate în hotelul ăsta? Cine ştie cine era în realitate. Şi de cine era pus. Uitaţi, vă întreb şi eu: chiar vreţi să plecaţi? Dacă da, vă invit chiar acum afară la parcare şi vă las exact la maşina dumneavoastră. Vreţi? Chiar în clipa asta!
   — Eu n-am venit cu maşina mea, răspunse domnul Văduva. Am venit cu taxiul.
   — Atunci vă duc eu cu maşina mea, domnule Văduva. Vă duc unde vreţi dumneavoastră. V-aţi mai urcat vreodată într-un Ferrari? Un Ferrari roşu. Să vedeţi cum se lipeşte de drum şi cum accelerez în curbe! Fără niciun pericol! Sunt sigur c-o să vă placă, domnule Văduva. Dar pe de altă parte, vă întreb: de ce să plecaţi? Nu că e cazul meu, dar aici ne aflăm printre ai noştri. Nu asta ne dorim cu toţii? Să ajungem într-o bună zi printre oameni care simt la fel, gândesc la fel, au trecut prin aceleaşi experienţe? E o ocazie unică, sunt sigur. Ca să nu mai vorbim de ambianţa absolut fantastică! Aveţi cam multe de uitat? Dar, pentru Dumnezeu, uitaţi-le! Aici la Ţărmul Armoniei e locul cel mai potrivit pentru uitare... Examină cu atenţie faţa domnului Văduva şi văzu pe ea semnele ezitării. — Ştiu ce vă întrebaţi, domnule Văduva. Vă întrebaţi dacă nu cumva lucrez pentru doamna Zenobia! Şi că de aceea vreau să vă conving. Aşa e? Bruno râse cu poftă. — Nu, domnule Văduva, nu lucrez pentru doamna Zenobia. Nu ştiu dacă Gemi lucrează pentru ea, sau, aşa cum pretinde, e independent, dar eu sigur sunt independent. Nu lucrez pentru nimeni! Şi la fel ca şi dumneavoastră, am ajuns la Ţărmul Armoniei printr-o întâmplare. Am rătăcit drumul, dar apoi am avut norocul s-o întâlnesc pe Otilia! Care mi-a arătat drumul cel drept! N-o faceţi pe doamna Văduva să se simtă vinovată că v-a adus aici.
   — Dar de unde ştiţi dumneavoastră că eu l-am adus aici? se arătă surprinsă doamna Văduva.
   — Hei, Bruno, râse Otilia, tu chiar lucrezi pentru doamna Zenobia?
   Chiar şi domnul Văduva păru să iasă din starea sa pasivitate, iar ceilalţi râseră atât de tare încât atraseră priviri curioase de pe la mesele din jur.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

duminică, 26 noiembrie 2017

Noi suntem prinţi*

Văzusem în ajun un film american, cred că Semnul lui Zorro, aşa că, aflându-mă afară în recreaţie, eram încă sub impresia lui. Tocmai treceam alergând pe lângă colţul clădirii, nu departe de scara de la intrarea în şcoală: ridicam zvâcnit un genunchi, îmi săltam coatele, fluturându-le în lături, ca şi cum aş fi ţinut în mâini frâul calului şi dădeam din cap în ritmul galopului.
   — Noi suntem prinţi! i-am strigat unui coleg de dincolo de colţul clădirii.
   Nu ştiu de ce eram prinţ, fiindcă în Semnul lui Zorro nu cred să fi fost vorba de vreun prinţ; şi nici nu îmi amintesc la care „noi” mă refeream. Îmi amintesc în schimb că una din doamnele învăţătoare ieşise şi ea în recreaţie să se destindă, stătea în picioare chiar în acel colţ şi îşi întindea gâtul spre soare. Am strigat foarte tare. La strigătul meu, foarte aproape de ea, doamna s-a întrerupt din visare, a făcut o grimasă de exasperare şi mi-a strigat la rândul ei, stăpânindu-şi iritarea:
   — Mai încet!
   Abia atunci mi-am dat seama cât de tare strigasem, şi mi-a părut rău că îi stricasem liniştea. Am înţeles-o perfect, doar că nu ştiu de ce n-am putut să uit. Şi sunt mai bine de şaptezeci de ani de atunci.
   Mă întreb dacă nu cumva mă înşeală memoria: să fi fost totuşi vorba de un alt film? Nu de Semnul lui Zorro?

***

*Din volumul de povestiri în pregătire Bucuria din vis

Notaţii literare (XVII)

Disciplina textului
   Clasicei cerinţe a unităţii de loc, de timp şi de acţiune (pe care postmodernismul a înlăturat-o oricum), i-aş adăuga unitatea de „sferă”, sugerând prin aceasta adecvarea totală a textului la o familie de modalităţi artistice. Atenţie la metafore! O metaforă nepotrivită poate perturba receptarea mesajului textului. De exemplu: „un bărbat spilcuit, răspândind un parfum plăcut de deodorant” induce asocieri de mondenitate sau de sexualitate, deturnând un pasaj de la intenţia de situare a personajului într-un mediu prosper.

Cuvinte-parazit:
   Acele cuvinte care deşi, poate, sugestive în sine, deturnează atenţia de la semnificat la semnificant. „Semnificantul trebuie să fie cât mai apropiat cu putinţă de semnificat”, spune Tzvetan Todorov comentându-l pe A. W. Schlegel (Teorii ale simbolului, ed. Univers, 1983, p. 254). De preferat, aş adăuga, din aceeaşi „sferă”, sau, dacă nu, măcar dintr-o sferă „afină”.
   Jean Cocteau este excepţia care întăreşte regula. Iată un exemplu: „Din clipa aceea tânăra femeie n-avea să se mai oprească. Duhul camerei i se substituia, o dubla, aşa cum oricare duh, punând stăpânire pe un om de afaceri, îi dictează ce trebuie să facă pentru e evita falimentul, unui marinar mişcările necesare pentru a salva vasul, unui criminal cuvintele prin care să-şi creeze alibiul.” [Copiii teribili, ed. Paralela 45, 2005, p. 96] Cocteau îşi permite incursiuni în sfere care n-au nicio legătură una cu alta, cu situaţia descrisă sau cu starea personajului. Textul lui se supune unei altfel de discipline, cu inserţii filozofice, eseistice. Este un risc asumat şi, fiindcă şi-l asumă de la primele fraze până la ultimele, măcar are atuul unei unităţi nedezminţite.

Creative writing
   Cred că arta scrisului poate fi (totuşi) învăţată la (un anumit gen de) şcoală. În care mulţi (cam prea mulţi) se pretind astăzi a fi dascăli... în Occidentul lucrativ. E adevărat, talentul e primordial. Dar nu totdeauna talentul iese la iveală de la sine. Uneori este nevoie de exerciţii stilistice. Cum altfel? În definitiv, orice început — în scris — nu poate fi decât un exerciţiu stilistic. Exceptându-i pe viitorii clasici care încă din fragedă pruncie ştiu că vor ajunge clasici. Drept care, vorba lui Picasso, ei nu caută, ei găsesc.
   Exceptându-i deci pe clasicii în viaţă, a exersa stiluri înseamnă a căuta formula potrivită. O anume secvenţă de viaţă, reală sau plauzibilă, o anumită idee, pot fi expuse în mai multe feluri — din perspective diverse, la persoana întâi sau la persoana a treia, sau, de ce nu, aşa cum a experimentat romanul francez al Noului Val din anii ’60 ai secolului XX, la persoana a doua; la timpul trecut sau la timpul prezent; afirmativ sau interogativ; gazetăreşte sau „în povestaş” cum s-ar zice; etc. etc. Aş risca să spun că dintre toate „cheile”, în general una singură descuie poarta către reuşită.
   Ceea ce se învaţă cel mai anevoie cred că este cum creezi starea de emoţie a cititorului pornind de la propria emoţie a scriitorului, filtrată non-emoţional, i.e. sub controlul „lămpiţei de veghe” a raţiunii.
   Discursul nediscursiv — astfel aş numi ficţiunea. Ficţiunea, înainte de a fi meşteşugul frazei, meşteşugul structurii, mesajul, morala ş.cl., este o atitudine literară faţă de lume. Poate de aceea văd posibilă instruirea în arta scrisului: cultivarea amănuntului, a echilibrului între semnificativ şi nesemnificativ, a jocului accentelor etc. Dacă despre talent se poate spune că îl ai sau nu îl ai, la atitudinea literară ajungi.

Cerebral-descriptiv
   „Şi plăcerea pe care i-o trezea muzica şi care avea să-i creeze curând o adevărată necesitate semăna, într-adevăr, în aceste clipe, cu plăcerea pe care ar fi încercat-o experimentând parfumuri, intrând în contact cu o lume pentru care nu suntem făcuţi, care ni se pare lipsită de formă pentru că ochii noştri n-o percep, fără semnificaţie pentru că scapă inteligenţei noastre, pe care o atingem doar cu un singur simţ. Mare odihnă, tainică înnoire pentru Swann — pentru el, ai cărui ochi, deşi delicaţi amatori de pictură, al cărui spirit, deşi fin observator al moravurilor, purtau pentru totdeauna urma neştearsă a uscăciunii vieţii sale — de-a se simţi transformat într-o făptură străină omenirii, oarbă, lipsită de facultăţi logice, aproape un inorog fantastic, o himerică făptură care nu percepe lumea decât cu auzul. Şi cum căuta totuşi în mica frază un înţeles până la care inteligenţa lui nu putea coborî, ce stranie beţie încerca, despuindu-şi tainiţele cele mai adânci ale sufletului de orice sprijin al judecăţii şi făcându-le să treacă numai prin sita, prin filtrul obscur al sunetului. Începea să-şi dea seama de tot ce era dureros, poate chiar ascuns şi nepotolit în miezul gingaş al acestei fraze, dar nu era în stare să sufere din pricina ei.” (Marcel Proust: În căutarea timpului pierdut, vol. II, Ed. pentru literatură, 1968, trad. Radu Cioculescu, pp. 70–71).
   O structură narativă total ne-antropologică, probabil că ar zice Gilbert Durand. Care cu greu îşi dezvăluie virtuţile, la lecturi repetate. Nu sunt însă sigur că merită.

Pe firul condeiului sau pe firul emoţiei?
   Se comentează astăzi scrisul unui Marcel Proust ca fiind rezultatul fanteziilor scriitorului în timp ce pana aşterne cuvinte pe hârtie. (Evident, exemplul lui Proust este departe de a fi singurul.) Dar onest faţă de cititor şi faţă de tine însuţi, ca scriitor, nu-i oare să urmezi firul emoţiei, nu al penei?

Literatură = viaţă
   „Literatura este adevărata viaţă, viaţa în fine lămurită şi descoperită, deci singura viaţă trăită cu adevărat.” [Proust, citat de Llosa în Adevărul minciunilor, p. 294]

Aproape de personaj
   „Nu există alt mijloc prin care să putem trăi atât de mult timp şi de intim legaţi de un personaj. Acesta este rolul îndeplinit de roman. Nu face altceva decât să salveze individualitatea şi demnitatea fiinţei umane, fie că e vorba de un bărbat, o femeie sau un copil. Nicio altă artă, pot afirma, nu poate să înşire şi să deşire astfel o minte şi un corp, să trăiască astfel o altă viaţă.” [W. Golding, Discursul prezentat la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, 7 dec. 1983. În Martin cel Avid, ed. Art, 2013, p. 32]

Valori universale
   „Ar trebui să lămurim mai întâi ce înţelegem prin «valori universale». După post-moderni, acestea nu există. Dacă vă referiţi la cosmopolitismul SF-ului românesc, mă bucur să spun că acesta mi se pare însemnat, în pofida unor tendinţe neo-balcaniste în literatura SF recentă. După părerea mea, un SF manelist are puţine şanse de a fi apreciat afară. În plus, folosirea excesivă a limbajului colocvial are dată de expirare: limbajul mitocănesc este schimbător şi, chiar dacă este acum foarte folosit în literatura mainstream din România, există riscul să nu fie înţeles de cititori peste câţiva ani! O literatură care nu este gândită decât pentru contemporani este una care îşi taie aripile singură.” [Mariano Martin Rodriguez, Interviu în Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, nr. 8, nov. 2013; http://www.srsff.ro/2012/02/exclusiv-cristian-tamas-interviu-cu-domnul-mariano-martin-rodriguez-spania/3/]

Zădărnicie
   Uneori, aparent fără niciun motiv, când ideile nu lipsesc, nici cuvintele nu lipsesc, nici metaforele nu sunt departe, totuşi se lasă cu toatele anevoie ordonate în rânduri, modelate în pagină. Şi dacă se lasă cât de cât mânuite, tot degeaba. N-au greutate, n-au semnificaţie. Nu cântă. Rămân posace şi inerte, fragile, îşi pierd instantaneu consistenţa precum formele de nisip bătute de ploaie. Sau se mărginesc să-şi cânte fără niciun entuziasm partitura monocordă: zădărnicie. (Să fie de vină mijlocul lui februarie?) Nu îţi rămâne de făcut decât un singur lucru. Să aştepţi.

Adăugire la Urma scapă turma
   În 2001 m-am întrebat: ce-ar fi să adaug o nouă parte la romanul meu? Dacă toată povestea a fost „văzută” în întregime cu ochii boxerului, partea adăugată să fie viziunea antrenorului de box, a acelui distins intelectual pe nume Traian Marinescu, profesorul de latină, care mi-a servit de model pentru personajul antrenorului Nicodim. Poate chiar ca antrenorul, ca şi cum ar fi citit prima parte a romanului, să se arate a fi în oarecare dezacord cu viziunea învăţăcelului său, i.e. a autorului. Ar fi astfel, printr-o abordare şi printr-un limbaj elevate, pandantul variantei ambiţiosului dar prea puţin educatului protagonist Simion Linte. Întreprinderea însă mi se pare până la urmă mult prea împovărătoare şi totodată cu prea puţin câştig pentru a merita efortul. Şi în detrimentul celorlalte proiecte de pe agendă.

Estetic vs. obscur
   „Nu cumva tot ceea ce intră în domeniul explicabilului încetează, chiar prin aceasta, de a putea identifica valoarea estetică? În sprijinul acestei ipoteze vine faptul că tot ceea ce este explicabil este repetabil, ca o monedă existând într-un număr imens de exemplare. Estetica industrială se poate prevala de acest fenomen, cu care opera de artă, ca unicat, este incompatibilă.” [Solomon Marcus: Artă şi ştiinţă. Ed. Eminescu, 1986, pp. 71–2]

La recitire
   Unele părţi dintr-o scriere a ta pot să-ţi pară reuşite, altele mai puţin sau deloc. Întrebarea este: propria ta percepţie este un indiciu valabil despre o reuşită reală (sau despre eşec real)?

Frază neterminată
   De fiecare dată când un autor spune despre un personaj al său: Cutare a lăsat fraza neterminată, mă întreb dacă nu cumva autorul, negăsind replica potrivită pentru personaj, n-a socotit că cea mai comodă rezolvare este să atribuie respectiva intenţie de abandonare personajului.

vineri, 24 noiembrie 2017

Divorţ fericit! (16)*

   Capitolul 10 (2)

Deja băuseră cu toţii câteva pahare de vin — sau poate unii luaseră şi ceva tărie —, ciocniseră şi îşi uraseră, după uzanţă, „Divorţ fericit!”, când Gemi se urcă din doi paşi sprinteni pe estradă, la fel ca şi în seara de joi. Nu doar că se ţinea de promisiune, dar micul-dejun, când fusese anunţat evenimentul neplăcut cu dispariţia domnului Colobreja, nici nu mai exista. Era uitat — vorba cântecului — şters cu buretele, şi totul repornea de la zero. Microfonul, smuls c-un gest teatral şi plin de elan de pe suport:
   — Bună seara la toată lumea! Să ştiţi c-am tras cu urechea pe ici şi pe colo şi am auzit multe. Am auzit de pildă că toată lumea priveşte divorţul cu mai multă detaşare, că nu mai stresează pe nimeni, că foştii parteneri nu se devorează unul pe altul, că noi legături sunt oricând posibile, accentuă el îngroşându-şi vocea pe un ton semnificativ, că, vorba cântecului, a trecut iubirea, iar am să iubesc...
   Multe priviri trecură fără să se oprească peste masa cu cei doi foşti sportivi de performanţă, unde şezuse Colobreja, nu se opriră asupra locului gol lăsat de acesta, luară notă de prezenţa Mihaelei, tânăra sa concubină, observară fără să se impacienteze prea tare că fata şedea destul de rigidă şi de absentă, cu mâinile în poală, dar că făcea eforturi ca măcar să nu atragă atenţia şi să nu cerşească înţelegerea şi poate compasiunea celor de faţă. Faptul că privirile nu se opriră pe locul cu pricina nu se datora unui act de voinţă ci mai degrabă unei dispoziţii generale izvodite de subconştientul colectiv. Chelnerii deja adăstau la mese şi, aplecaţi cu solicitudine către invitaţi, începeau să ia comenzile.
   — Poate că unii dintre dumneavoastră au căutat hotelul Ţărmul Armoniei în Ghidul hotelurilor. Aşa este?... Din salon nu veni aproape niciun răspuns: nici da, nici nu... Dacă cineva l-a căutat, vă spun eu: nu l-a găsit. Şi de ce nu l-a găsit? Vă spun tot eu: fiindcă numele este foarte recent. Cât de recent? Ei bine, asta n-are importanţă. Ceea ce contează este că Doamna Zenobia a acordat şi acordă evenimentului la care luaţi parte atâta importantă încât a dorit ca totul să fie nou. Inclusiv numele hotelului. În consecinţă, l-a schimbat... Uitaţi-vă în jur şi spuneţi-mi ce vedeţi. În afară de lozinca aceea de pe peretele din fund — ţinându-şi microfonul în dreptul gurii, Gemi îndreptă braţul spre locul unde era fixată în perete lozinca, undeva în spate, dar fără să se întoarcă într-acolo — la care subscriu în totalitate, vă rog să observaţi că salonul a fost împodobit cu iederă. De ce iederă, poate o să mă întrebe unii dintre dumneavoastră? Pentru că iedera este purtătoare de simbol. Vreţi să vorbim puţin despre iederă? Am mai vorbit despre ea, aşa, în treacăt, în prima seră, vă amintiţi? Spuneam atunci că sper să mai avem ocazia să vorbim despre despre iederă. Bineînţeles că a fost tot ideea Doamnei Zenobia! Domnia sa ţine foarte mult la simbolistica obiectelor care ne înconjoară — şi nu doar a obiectelor, sper să aveţi ocazia să vă convingeţi. Aţi văzut ghirlande de iederă chiar la intrare, cei cu mai mult spirit de observaţie dintre dumneavoastră — dar nu vreau să jignesc pe nimeni! — aţi văzut-o probabil încadrând nişa recepţiei. Aţi întâlnit-o şi sus în camere, nu-i aşa? Şi iat-o şi aici în salon, la ferestre. E verde şi frumoasă, sunteţi de acord? Dar să nu trecem prea rapid peste simboluri. Aţi văzut-o desigur şi cu alte ocazii, şi în multe alte locuri, afară. Sunteţi familiarizaţi cu iedera. Aţi văzut-o cum se caţără peste tot, pe ziduri, pe cruci, pe trunchiurile copacilor, aţi văzut-o cum le înconjoară... cu ce patimă le înconjoară! Cu ce patimă feminină!... Râsete se ridicară de pe la mese... — De aceea unii zic că iedera simbolizează dragostea şi fidelitatea! Oricine dintre dumneavoastră ar putea să mă întrebe: Bun, dar dacă-i vorba de fidelitate, ce caută iedera într-un hotel unde au fost invitaţi, cine? Tocmai oameni divorţaţi!
   O voce se făcu auzită din public, de la o masă destul de îndepărtată:
   — Ca să ni se reproşeze lipsa fidelităţii!
   Moderatorul râse şi îi făcu în glumă cu degetul celui care vorbise:
   — Nu vă reproşează nimeni nimica, oameni buni! Vorbim doar de simboluri. Pe vremuri, în Scoţia, dacă o tânără îşi punea o frunză de iederă în corsaj, asta o ajuta să-şi vadă viitorul soţ în vis. Aşa spune tradiţia — nu ştiu dacă se mai păstrează sau nu. Iar dacă fata strecura frunza de iederă în scrisoarea trimisă unui bărbat, acel bărbat avea să-i devină soţ. Doar că avea să moară tânăr. Hm!
   Un murmur de dezaprobare se ridică peste mese — aproape o huiduială; deşi huiduiala păstra totuşi o oarecare notă de amuzament.
   — Lăsaţi că în curând vin muzicanţii şi ne înveselim la loc! îi încurajă moderatorul. Poate că o să şi dansăm din nou. Ei, atunci nu vă mai spun ce aveam să vă spun... Să vă spun?... Moderatorul îşi făcu mâna pâlnie la ureche şi se suci spre sală, de unde veniră câteva vociferări contradictorii... Bine, atunci nu vă mai spun... că în vechime se arunca iederă în mormânt, peste sicriele fetelor tinere, moarte fecioare... Din nou se ridică huiduitul de mai înainte, parcă şi mai tare... Zâmbind, moderatorul ridică ambele braţe înspre mese, în semn de înţelegere: – Gata, doamnelor şi domnilor! Nu vreţi să auziţi decât lucruri plăcute în seara asta. Foarte bine. Mi se pare normal.
   Moderatorul aruncă o privire scurtă spre instrumentele muzicale ca şi cum i-ar fi părut rău că le vede zăcând, apoi se uită din nou spre salon şi spuse:
   — Până la sosirea instrumentiştilor mai e ceva timp. Nu prea mult, dar mai este. Daţi-mi voie să vă spun părerea mea. În ultima vreme s-au tot înmulţit convenţiile de tot felul. Pe bună dreptate zic unii că e greu de trăit cu atâtea convenţii. N-am să mă refer la lozinca de pe peretele din fund, decât, aşa, în treacăt. Sunt convins că unii dintre dumneavoastră cred că eu am fost iniţiatorul. Nu, n-am fost eu. Poate vă interesează dacă a fost Doamna Zenobia. La o asemenea întrebare am să vă răspund simplu: habar n-am. Sunt destul de mulţi care lucrează pentru Doamna Zenobia. Şi fiecare vine cu ideile lui. În ce mă priveşte, dacă am acceptat să lucrez pentru domnia sa, nu înseamnă că trebuie să-i împărtăşesc în totalitate vederile. Ceea ce nu înseamnă nici că nu îi sunt pe de-a întregul loial!
   — Dar, apropo, se auzi o voce bărbătească din salon, până la urmă doamna Zenobia vine, sau nu?
   — Ce-aş putea să vă răspund, domnule? spuse Gemi. Mâine este ultima noastră zi împreună. Nu are cum să nu vină! Ce trebuie să vă mai spun însă, dumneavoastră, domnule care aţi pus întrebarea, şi dumneavoastră tuturor, distinşi invitaţi, este că nu trebuie să fie Doamna Zenobia de faţă ca să aveţi propriile dumneavoastră păreri despre chestiunea în cauză. Fidelitate şi fericire — sunt două cuvinte cheie în viaţă. Şi nu doar în căsnicie. Şi mulţi ar zice, poate, că în definitiv viaţa nu se rezumă la căsnicie. Deşi trebuie să recunoaştem că e o parte importantă a vieţii. Am întâlnit odată pe cineva care zicea: Dacă în căsnicie ţii cu tot dinadinsul să fii fericit, adică să-ţi găseşti fericirea în căsnicie, n-ai să reuşeşti niciodată. Ceea ce trebuie să urmăreşti este fericirea celuilalt, a consoartei — mă rog, a consortului, din perspectiva doamnelor. Dacă ai să urmăreşti ca celălalt să fie fericit, să-i fie bine, ai să fii şi tu fericit. Ce ziceţi de un asemenea punct de vedere? Cam altruist, nu? Dar... trebuie să recunosc că este totuşi un punct de vedere!
   — Am o obiecţie! se auzi o voce răsunătoare din salon. Se ridicase un tânăr, pe care unii dintre invitaţi poate că şi-l mai aminteau.
   — S-auzim, domnule! îl întâmpină Geni. Dar nu vreţi să poftiţi pe estradă?
   — Cu plăcere, acceptă tânărul. Şi, strecurându-se printre mese, nu îi trebui mult ca să ajungă pe estradă.
   — A! dar parcă ne cunoaştem! se lumină la faţă moderatorul.
   — Aşa se pare, spuse tânărul. Mă numesc Cristian Ştreza.
   — Domnul cu televizorul! îşi aminti Gemi cu încântare. Şi cum e, domnule Ştreza, v-aţi acomodat cu absenţa televizorului din cameră? Aşa-i că-i mai bine fără televizor? Lumea noastră de aici de la Ţărmul Armoniei e mai interesantă, nu credeţi?
   — Obiecţia mea, domnule Gemi, se referă la lozinca afişată. Nu ghiciţi ce anume am în vedere?
   — Prefer să-mi păstrez capacitatea de divinaţie pentru lucruri mai importante. Mă scuzaţi, domnule Ştreza, nu vreau să minimalizez ceea ce dumneavoastră aveţi a obiecta. Deci, despre ce este vorba?
   — Lozinca afişată aici în salon, domnule Gemi, la ce se referă ea? Domnul Ştreza se întoarse către peretele din fund: — La fericire şi la stabilitate. Doar atât. Nu suflă o vorbă despre iubire, domnule Gemi!
   — Păi se vorbeşte despre căsnicia fericită! Nu-i de la sine înţeles că-i vorba şi de iubire? Ce altceva poate face ca o căsnicie să fie fericită?
   — Ce altceva? Păi e foarte simplu! De exemplu banii, domnule Gemi. Dacă e vorba de stabilitate şi numai de stabilitate, credeţi că există altceva pe lume care să dea mai multă stabilitate unei căsnicii decât banii?
   — Banii, dacă îi ai! Banii obţinuţi dintr-o slujbă stabilă, la stat. Ceea ce, fie vorba între noi, nu înseamnă prea mult. Dar gândiţi-vă ce se poate întâmpla în afaceri. Azi îţi merge bine şi faci o mulţime de bani, mâine dai chix şi toţi banii câştigaţi, hocus-pocus! s-au dus! S-au evaporat!
   — În sfârşit, domnule Gemi, aşa o fi. Nu vreau să vă contrazic în privinţa asta. Dar o căsnicie fericită nu poate exista fără iubire. Şi mai mult decât atât, eu pun iubirea chiar mai presus de căsnicie.
   — Zău? strigă moderatorul, surprins. Cum aşa, domnule Ştreza?
   — Bun. Daţi-mi voie să vă explic.
   — Vă rog. Aşteptăm cu nerăbdare.
   — Cred că fiecare are motivele lui să adopte o anumită conduită, începu Cristian Ştreza. Cei mai mulţi se supun opiniei publice. N-au puterea să lupte împotriva ei şi, ca să fiu sincer, cred că nici n-ar avea motive s-o facă. N-aţi văzut? Opinia publică promovează longevitatea. Ne place longevitatea, în orice formă, asta e! Şi e şi firesc să ne placă. Cui nu-i place să trăiască mult? Cei mai mulţi oameni au proiecte de dus până la capăt. Şi chiar dacă nu le ai, poţi spera că vei inventa unele până la urmă. Orice, numai să trăieşti cât mai mult. Dacă de proiecte depinde longevitatea, atunci le găsim negreşit. Dar opinia publică încurajează şi longevitatea în căsnicie, nu?
   — De acord, domnule Ştreza.
   — Nu se inventează tot felul de nunţi? continuă tânărul de pe estradă. Nunta de carton, nunta de lână, de bumbac şi câte şi mai câte, ca să nu mai vorbim de nunta de argint, nunta de aur şi, o-ho-ho! nunta de platină... Cine sunt norocoşii care ajung la ea? Câţi dintre noi?... Mie însă, domnule Gemi — şi mă adresez aici tuturor din salon —, ideea tuturor acestor nunţi nu-mi surâde defel.
   — Dar, domnule Ştreza, interveni moderatorul. Ce-ar fi s-o poftim şi pe fosta aici pe estradă? N-aţi fi de acord?
   — Nu sunt însurat, domnule Gemi.
   — Ce spuneţi! se arătă surprins moderatorul. Dar sunteţi un fost, nu?
   — Mă tem că trebuie să vă dezamăgesc din nou, răspunse domnul Ştreza cu un fel de semeţie. N-am fost însurat niciodată.
   Un cor de murmure contrariate se ridică spre tavanul restaurantului.
   — Cum, domnule Ştreza, strigă Gemi, dumneavoastră n-aţi fost niciodată însurat şi criticaţi diferitele aniversări ale nunţii!
   — Ce, n-am libertatea asta?
   — Mă rog, sigur, de ce nu, acceptă Gemi cu scepticism.
   — Dumneavoastră, domnule Gemi, sunteţi un optimist. Dar pe lângă optimişti există şi pesimiştii. Care ce spun? Căsnicia ucide dragostea, asta spun pesimiştii. Şi nu că n-am fi de acord. Dar am o mică corecţie de făcut în privinţa asta. Nu căsnicia ucide dragostea. Ci timpul!...
   Ştreza, care la prima lui apariţie în faţa publicului, atunci când se plânsese de absenţa televizoarelor din camere, nu avusese nicidecum aerul că este doritor de expunere publică, de spectacol, acum, dimpotrivă, cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, se simţea parcă tot mai la largul său fiind în centrul atenţiei.
   — Nu, vă rog! Fără murmure de dezaprobare! se adresă el colegilor de sejur. Asta-i părerea mea, am şi eu dreptul la o părere. Dacă vreţi, am şi argumente. Haideţi să nu mai înfrumuseţăm dragostea mai mult decât se cuvine şi decât merită. Vă invit să vedem adevăratul ei substrat. Cu sinceritate! Nici măcar nu spun ceva nou — toată lumea o ştie, dar ne prefacem că nu ştim. De fapt, doar unii se prefac, ca s-o spun pe-a dreaptă! Adevăratul substrat al iubirii este perpetuarea speciei. Ştiu că sună urât. Dar nu chiar atât de urât dacă mai adaug: haideţi să ne dăm silinţa să extragem tot binele din rău. Eu spun: da, foarte bine, mă las păcălit de natură, accept că atracţia mea pentru femeie îşi are izvorul în sex. Dar nu se rezumă la sex, înţelegeţi? Nimeni nu mă opreşte să mă bucur de tot ceea ce sexul îmi oferă ca bonus. Reţineţi: ca bonus! Camaraderie cu partenera, o viaţă de familie, energie cheltuită cu folos, ba chiar un spor de energie. Da, o spune unul care nu a fost niciodată însurat! Nu putem să profităm de ceea ce sexul ne oferă, fără să plătim tributul cuvenit. Bărbatul caută femeia, se bate pentru ea... Bărbatul, am spus? Corecţie! Masculul! Masculul se bate pentru femelă pentru a-şi împlini menirea. Iar menirea masculului este să fecundeze femela pentru a asigura continuitatea speciei. Perpetuarea. Dar masculul e făcut să fecundeze mai multe femele. Da, vă înţeleg indignarea! Omul nu-i animal, iar bărbatul nu-i doar mascul. Dar este şi mascul. Asta-i realitatea. Şi de aceea eu nu pot să trăiesc la infinit cu aceeaşi femeie. Menirea mea este să fecundez cât mai multe femele — mă rog, femei. Da, ştiu, normele sociale mă constrâng, sunt de acord, fac tot posibilul să mă limitez la familia tradiţională, să nu ies din tiparele ei. De aceea s-au şi inventat toate acele nunţi ridicole, cum spuneam: de carton, de lână, de bumbac şi aşa mai departe. E frumos că unii reuşesc. Alţii, în schimb, cei mai mulţi, nu reuşesc. Şi eu îi înţeleg perfect. Vine un moment când cei doi soţi se trezesc unul lângă celălalt ca doi străini. S-a mai spus asta de mii de ori. I se poate întâmpla oricui. Cei astfel treziţi nu dau fuga să-şi găsească o nouă parteneră — sau, ca să fiu politicos cu toată lumea, un nou partener. Ştiu că am o responsabilitate în cadrul familiei şi faţă de întreaga comunitate. Pentru că exemplul meu, negativ, trebuie să adaug, contează. Nu mă reped în braţele alteia. Dar, pentru Dumnezeu, nu accept, de dragul unor convenţii, să renunţ la viaţă. Vreau să trăiesc şi să retrăiesc mereu minunea iubirii dintre bărbat şi femeie. Vreau ca iubirea mea să fie vie şi proaspătă, nu doar o amintire. Vreau să-mi ating obrazul de obrazul femeii iubite, să-l simt rece şi plin de prospeţime când mă întâlnesc cu ea pe stradă, într-o seară de februarie, când primăvara deja pluteşte în aer. Eventual chiar şi într-o zi ca asta, de început de martie! Vreau să-i văd părul lucind în lumina străzii şi s-o ştiu că se interesează de toate noutăţile, că e la curent cu mărcile de cosmetice. Vreau să mă încânte s-o văd că îşi trage mănuşile pe mâini, şi mâinile îi sunt elastice şi puternice... Vreau să nu mă împiedice nimeni să păstrez în amintire ziua când ne aflam mai mulţi într-o încăpere, invitaţi, prieteni, cunoştinţe... Nu vreau să uit cum am găsit printre atâtea feţe neinteresante privirea iubitei mele încă secrete, cum ne-am înţeles amândoi din priviri şi cum câteva minute mai târziu eram amândoi pe verandă şi ne sărutam. Şi cum, după alte câteva minute ne întorceam în încăpere şi încercam să ştergem din ochii noştri urmele fericirii de a fi găsit acele puţine momente de intimitate. Nu vreau să trăiesc toată viaţa apăsat de vinovăţia de a fi făcut ceea ce inima mă îndemna să fac cu iubirea mea, cu femeile mele. Nu vreau, înţelegeţi?
   Tăcuse întregul salon. Tăcea şi Gemi.
   — Domnule Ştreza, zise el într-un târziu, am o curiozitate. Dacă nu sunteţi un fost, de ce credeţi că v-a invitat Doamna Zenobia?
   Cristian Ştreza nu stătu prea mult pe gânduri. Un zâmbet şăgalnic, aproape copilăresc, se ivi pe buzele lui.
   — Poate că distinsa doamnă a avut nevoie de cineva pe care să-l contrapună virtuţii. Nu? Se întâmplă aşa de multe ori. Haideţi să vă povestesc o mică întâmplare. Mă aflam o dată în plimbare pe străduţele din cartierul meu. Nu vă spun din ce oraş, ca să nu mă reclamaţi la poliţie!... Murmure se ridicară din salon, de astă dată parcă înclinând către simpatie. — O poartă era lăsată deschisă, iar de gard era rezemată o bicicletă, bicicleta unui poştaş, care pesemne intrase în curte, să ducă o scrisoare. Curtea era întinsă, iar casa nici nu se vedea, ascunsă de pomii unei livezi. Pe portbagajul bicicletei poştaşul îşi lăsase taşca cu scrisori, mizând probabil pe pustietatea locului şi pe rapida sa întoarcere. M-am apropiat, am aruncat o privire în taşcă, am ochit un plic mare, dolofan, din acelea cu protecţie împotriva loviturilor pe durata transportului, ştiţi dumneavoastră, şi l-am luat. L-am furat, cu alte cuvinte. Şi ce credeţi c-am găsit înăuntru?
   — O carte, veni o voce din public.
   — O carte, da, confirmă Ştreza. Dar ce carte?
   — Despre fidelitatea în căsnicie! răspunse aceeaşi voce, stârnind un haz sănătos în tot salonul.
   — A, nu, spuse Ştreza. Nu era decât o banală carte de contabilitate. Poate că doamna Zenobia a aflat de această poveste. Deşi până acuma, din câte îmi amintesc, eu n-am povestit-o nimănui. Dar cine ştie ce antene are...
   — A, mă scuzaţi o clipă, domnule Ştreza. Daţi-mi voie să-i întâmpin pe dragii noştri prieteni instrumentişti... Cei patru muzicanţi tocmai îşi făcuseră apariţia în restaurant păşind pe fâşia de mochetă grena, venind dinspre bucătărie... — Sper că nu i-aţi uitat, se adresă Gemi invitaţilor. Pianistul Marius Lungu, saxofonistul Nelu Barbu, bateristul Bebe Naidin şi basistul Teo Andronescu! Prietenii noştri ne vor delecta şi în seara asta. Ultima!
   Instrumentiştii, făcând către public cu mâna, se urcară pe estradă şi, fără alte formalităţi, îşi reluară locurile.
   — Aşadar, domnule Ştreza, se întoarse moderatorul spre invitatul său, ziceaţi că?
   — Mă întrebam dacă doamna Zenobia a auzit de întâmplarea pe care tocmai v-am relatat-o. Căci dacă da, îmi închipui că în jocul domniei sale cu noi toţi eu voi fi exemplul negativ: ce nu trebuie să faceţi, dragi invitaţi. Nu trebuie să furaţi plicuri din taşca poştaşului, nu trebuie să tânjiţi după o iubire nouă, nu trebuie să, nu trebuie să.
   — Jocul? Aşa aţi spus, domnule Ştreza? Ei nu, eu zic că nu trebuie să o suspectaţi de Doamna Zenobia de jocuri! Sper să aveţi ocazia să vă convingeţi că tot ce face Doamna Zenobia face pe faţă. Vă mulţumesc, domnule Ştreza. Vă mulţumesc că aţi avut curajul — şi dumneavoastră — să urcaţi aici pe estradă. Pe curând.
   Moderatorul se întoarse către marginea estradei, cu microfonul la gură, lăsându-l pe invitatul său să se întoarcă singur în mijlocul invitaţilor.
   — Vă las deocamdată, dragi prieteni. Vă las în compania muzicii şi a mâncărurilor bune pe care nu mă îndoiesc că veţi avea inspiraţia să le alegeţi din generoasa ofertă a Doamnei Zenobia. Iar cu mine vă veţi reîntâlni în partea a doua — şi ultima — a serii. Până atunci vă doresc, poftă bună, dans sprinţar şi... Divorţ fericit!
   Spunând asta, Gemi lăsă microfonul în suport şi coborî de pe estradă.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru