Precizare

Numărul mare de postări din ultimele două zile se explică prin transferarea pe acest blog a postărilor de pe blogul Spaţiu Windows Live. De ce? Pentru că Windows Live Spaces tocmai şi-a anunţat apropiata dispariţie.

Topirea Nopţii

Înainte de auroră
pândind clipa când Noaptea
vine să-şi ia rămas-bun
Pădurea
încă adormită
în tăceri de cristal
Poiana: zid verde
încremenit
de jur-împrejur
Firele ierbii, ude,
smarald
în fum adormitor
prelins albăstrind
peste curgeri de iederă
Iar în poiană, Ea,
Noaptea
Femeie redevenită fecioară
translucidă
întinsă pe-o rână
rezemată-ntr-un cot
de sidef
leneşă, voluptuoasă
surâzând istovită de dragoste
Chemări umede
în lucirea palidă
a ochilor ei
Înveşmântată în văl
de lintiţă,
cu luciri de lună:
Veniţi şi vedeţi-mă
voi ceilalţi
istoviţi de dragoste,
până nu mă destram
în abur
până nu mă topesc
în ape stătute

De unde, Doamne,
atâta fericire?
Am meritat-o oare?
Lumea mea aşteptată.
Iat-o,

în sfârşit.

Prietenul meu orb prefăcut

Când mi-am cumpărat barca

tata mi-a spus:

Bine că nu ţi-ai cumpărat un tramvai!

Ba — ha! ha! — eu îmi cumpărasem deja

            un tramvai

atât doar că m-am sfiit să i-o spun.

 

Mecanica tramvaiului, che piacere!

Nu poţi pleca pe furiş

nici colinda incognito

şinele se bifurcă doar ici şi colo

nimic nu-i după cum ţi-e voia

 

Şi totuşi

ce manete, ce pedale, ce pârghii!

Apeşi pedala

            şi macazul se schimbă automat

frânezi, şi tramvaiul opreşte în staţie

...unde urcă cine doreşte

            unde urcă şi — ia te uită!

            prietenul meu

            experimentatorul

            chiar el, fir-aş al naibii!...

 

Ehei! a şi experimentat bastonul alb

săptămâna trecută

iar acum experimentează ochii goi

            şi banderola pe mâneca dreaptă

se preface că vede bezna.

 

Se preface el, dar cine-l crede?

Ba... uite că

            îl cred bătrânii

            când îi cedează locul

            tinerii se închină pios

Prietene al meu orb prefăcut,

            cine-i mai ticălos?

Plimbare cu metroul*

Când am dus-o pe mama să facem împreună o călătorie cu metroul n-am avut de fapt nicio destinaţie. Am vrut doar s-o plimb cu metroul. Acesta începuse să funcţioneze abia cu câteva săptămâni în urmă şi nu voiam ca ea să treacă dincolo fără să fi cunoscut această minune a tehnicii numită metrou. Bănuiam, nu spun că eram sigur, că avea să fie prima şi ultima ei călătorie subterană. Ea însă avea un aer blând-resemnat, un surâs vag pe buze, semn că ştia ce urmează...

O primă încercare a fost scara umblătoare pe care a trebuit să pună piciorul pentru a coborî. O amuza că treptele de metal îi fugeau de sub picior avântându-se rând pe rând în jos şi ea nu era obişnuită cu ceva atât de instabil. În cele din urmă, dacă toţi o făceau, a îndrăznit şi ea, nu fără să se dezechilibreze un pic. Dar reuşind, fără un balans exagerat, să se sprijine de mine... Eram în tunel. Pe sub case şi pe sub străzi. Sunt sigur că mama ar fi vrut să mă întrebe la ce adâncime ne aflam, deşi, în multe privinţe, nu era prea curioasă de felul ei. Întrebarea i se vedea în lumina ochilor. O lumină care cu anii se tot stinge. Nu m-a întrebat însă nimic. Şi nici eu nu i-am spus. Dar ştiam oare?

La ducere, garnitura fiind destul de plină, a trebuit să stăm în picioare. La plecarea trenului din staţia Unirii, mama s-a dezechilibrat din nou şi mi-a aruncat o privire jenată: nu cumva să mă ruşinez cu ea... Apoi a continuat să aibă probleme cu menţinerea echilibrului la fiecare plecare din staţie. La întoarcere în schimb, am avut parte de locuri. Ne-am aşezat alături şi, îndreptându-mi din întâmplare privirea drept în faţă, m-am zărit oglindit, alături de ea, în fereastra întunecată de pe partea cealaltă a vagonului. Am rămas tăcuţi o bucată de vreme. Privind în gol, mi-am amintit de un pasaj din Vacanţa de Crăciun a lui Somerset Maugham. De fiecare dată când mă vedeam oglindit în geamul întunecat al unui vagon, îmi aminteam, nu ştiu de ce, de acea poveste în care locotenentul Charlie Mason, căpătând permisie de Crăciun se întoarce acasă pentru a se căsători cu logodnica sa Mona. În timp ce se afla în tren se lasă înserarea şi la un moment dat Charlie, care se uita pe fereastră, nu mai desluşeşte priveliştea de afară ci îşi vede chipul oglindit în sticlă. Chiar în ajun locotenentul primise o scrisoare de la Mona, în care logodnica îl anunţa că s-a măritat cu altcineva. Aşa că în mintea mea, starea de melancolie resimţită de cineva care chiar înainte de a pleca într-o călătorie primeşte o veste rea se asocia cu oglindirea propriului chip în geamul întunecat al vagonului. În metrou nu există un moment al înserării ci înserarea este neîntreruptă. Dar asocierea funcţiona chiar şi aşa...

Metropola

Deşi călătoria cu metroul a amuzat-o, de fapt niciodată când venea să stea la mine câteva zile Bucureştiul nu era locul unde mama să se simtă la largul ei. Abia sosită, se gândea deja la întoarcerea acasă... Acolo unde fusese şi pentru mine, până la un moment dat, acasă. Şi nici eu nu făceam mare lucru ca să atenuez impresia de metropolă strivitoare pe care i-o dădea Bucureştiul... Umblam cu ea pe străzi deşi nu le puteam suferi şi de multe ori nici nu-mi ascundeam repulsia. Trecătorii mi se păreau gălăgioşi şi aroganţi... Doi zdrahoni fercheşi, fără doar şi poate din protipendada comunistă, ieşiţi la aer, au fost cât pe-aci să dea peste mama la întretăierea dintre bulevardul Magheru şi strada Maria Rosetti: genul acela de oameni care parcă înghiţiseră un băţ şi începuseră să se creadă elefanţi. Se îndreptau agale, umăr lângă umăr, cu pas sigur, către trecerea de pietoni. Şi priveau peste capetele mulţimii. Mama a trebuit să se ferească iute din calea lor: pentru ei, ea şi alţii ca ea nici nu existau. Mama mi-a aruncat imediat după aceea o privire contrariată. Am citit în ochii ei umilinţă şi revoltă. Iar eu, deşi îmi clocotea sângele în vine, m-am mulţumit să ridic din umeri şi să fac un gest de neputinţă... Apoi am ajuns la întretăierea de la Universitate, dintre bulevardul Magheru şi bulevardul 6 Martie unde trebuia să traversăm. Semaforul s-a făcut verde cu puţin înainte ca noi să fi ajuns la bordură şi lumea care aştepta acolo a pornit să traverseze. Mama m-a întrebat uimită de unde s-a ivit acea mulţime de oameni — i s-a părut ei — care a umplut trecerea de pietoni. Era oare un grup de turişti? Mi-a fost ciudă că n-a dus-o mintea să găsească singură explicaţia: nu era niciun grup de turişti, pur şi simplu toţi acei oameni se adunaseră acolo aşteptând culoarea verde a semaforului. Mi-a fost atât de ciudă, încât nici n-am găsit de cuviinţă să-i răspund.

Cu telecabina

Totuşi intenţiile mele faţă de ea (şi faţă de tata cât trăise) îmi place să cred că au fost bune. De pildă, mă frământa gândul că mama n-a zburat niciodată cu avionul. Nici tata n-a apucat s-o facă. Mi-am propus de atâtea ori să-i iau într-o călătorie cu avionul, ca să nu părăsească lumea fără să trăiască această experienţă. Dar n-am apucat s-o fac.

În schimb i-am luat pe amândoi — pentru tata asta a fost chiar în ultimul sau în penultimul său an de viaţă — într-o ascensiune cu telecabina de la Sinaia la Vârful cu Dor. Mi-a fost teamă pentru mama, cu hipertensiunea ei arterială, mai sensibilă, credeam eu, la legănatul cabinei şi la zgâlţâiturile acesteia atunci când se hurduca peste rolele din dreptul stâlpilor care susţineau cablul. Ca să nu mai vorbesc de răul de înălţime. Dar mama, doar uşor neliniştită, dându-şi silinţa să n-o arate, a suportat destul de bine ascensiunea. Aş putea spune că nu s-a deosebit prea mult de un zbor cu avionul. Mă uitam la ea, cum stătea în cabina mişcătoare, pe un teren mai mult decât nesigur, chiar primejdios, cel puţin din punctul ei de vedere, sunt sigur, întrucât n-avea nici cea mai mică idee de siguranţă a ascensiunii şi n-avea nicio putere să preîntâmpine o catastrofă. Aşa cum nu de puţine ori mi se păruse, în copilărie, că o are, asigurând pacea şi liniştea căminului şi mai ales securitatea mea proprie...

Puşcăriaşi în lanţuri

Copil fiind, cu mulţi ani în urmă, mama ţinându-mă de mână, am trecut pe lângă zidurile cenuşii ale închisorii din oraş. Nici nu ştiusem până atunci că o închisoare se afla atât de aproape de casa noastră. Un soldat ne-a somat să trecem pe partea cealaltă a străzii. Şi mama, care îmi părea pe atunci atât de voluntară, spre surprinderea mea s-a supus fără nicio împotrivire. Mi-aduc şi acum aminte, după atâţia ani, că fusese un tinerel negricios şi încruntat. Şi mama a trebuit să asculte de el, explicându-mi totodată că era spre binele nostru fiindcă puşcăriaşii erau oameni răi şi care ar fi putut să ne facă şi nouă rău dacă am fi trecut prea aproape de zidurile închisorii. Dar ce ziduri! Aş fi putut jura că o scursoare verde–cenuşie se prelingea pe zidurile acelea. Şi că mirosea urât.

Dar iată că puşcăriaşii nu erau înăuntru, în închisoare. Ci treceau în coloană pe stradă. Coloana de puşcăriaşi. Îmbrăcaţi în zeghe, pe patru rânduri, cred, ocupând aproape toată lăţimea străzii, îşi târau picioarele în zornăit de lanţuri. Nu i-am pus mamei nicio întrebare. Mi-i amintesc îndepărtându-se, cu mersul lor încet şi anevoios şi îmi amintesc lanţurile târându-se pe caldarâm. Dacă ar fi dat cel mai mic semn că ne observă, dacă măcar unul din ei m-ar fi privit pentru o secundă în ochi, poate că aş acceptat că erau oameni răi şi că era bine să te fereşti de ei. Dar deţinuţii şi-au văzut de drum, flancaţi de gardieni cu puşca la umăr, obosiţi peste măsură de lanţuri şi de murdăria hainelor de pe ei. Mai mult de-atât n-am putut să văd în acea adunătură jalnică de foşti oameni...

În rest, ce îmi mai aminteam despre ea?...

Cubuleţe de zahăr

Vremuri grele trecuseră peste noi dar nouă în familie nu ne pierise umorul. După ce ani de zile obişnuisem să bem ceai cu cubuleţe de zahăr (noi, în casă, le ziceam pătrăţele), acum nu se mai găsea deloc. Uneori mama îmi spunea zâmbind amuzată: învârteşte de patruzeci de ori şi ceaiul o să se facă dulce! Se uita drept în ochii mei şi abia îşi stăpânea râsul. Iar eu, nu că aş fi luat-o în serios pe de-a întregul... Dar mi se întâmpla, după cele patruzeci de învârtituri cu linguriţa, făcute mai mult în joacă, să-mi apropii buzele de cană cu un tremur de speranţă în suflet: dar dacă, totuşi!...

Apa de ploaie

Iar de spălat, rufele tot trebuiau spălate, oricât de grele vor fi fost vremurile. De aceea mama avea mereu grijă să strângă apa de ploaie de pe acoperiş, pentru spălatul rufelor. Iar când n-o strângea sau ploaia venea pe neaşteptate mă încerca senzaţia că apa se iroseşte. Ploaia se irosea. Îmi venea să mă reped afară în orice clipă şi să pun un lighean sub gura burlanului, chiar pe timpul furtunilor de vară... Furtuna se îndepărta dar o bucată de vreme pe burlan, în urma ei, la câteva palme de fereastră, jos, continua să se zbată, cu tam–tam de tobă de tinichea, şuvoiul de apă scursă de pe acoperiş.

Dunărea albastră

Mamei îi plăcea când tata fredona „Dunărea Albastră”. Şi o făcea destul de des atunci când era bine dispus. O încânta când îl auzea bolborosind pom-pom-pom-pom, pom-pom, pom-pom şi când bătea tactul clămpănind din degete pe tăblia mesei, ba chiar dădea la o parte un colţ al feţei de masă pentru ca ritmul să răsune mai tare. Numai că tata, pe măsură ce treceau anii, fredona „Dunărea Albastră” tot mai rar.

Luna palidă

În sărăcia noastră, aveam doar două cărticele cu poveşti în casă. Două amărâte de broşurele, care deja începuseră să se ferfeniţească. Pentru a rămâne totuşi întregi, trebuia ca eu să mă fac mare cât mai repede. Asta gândesc acum. Pe atunci însă îi ceream mamei să-mi citească iarăşi şi iarăşi fie una fie cealaltă dintre cele două cărticele. Şi ea nu se plictisea. Mi le citea mereu cu aceeaşi intonaţie. Vocea ei căpăta o vibraţie aparte când ajungea la episodul cu luna. Crai Nou. Apoi Luna Plină, care pălea la înălţarea pe cer a Soarelui. Şi Soarele se arăta îngrijorat de paloarea ei. Dar Luna îl liniştea spunându-i că totul e bine, atât doar că nu dormise toată noaptea. Era obosită şi poate de aici, paloarea.

Povestea nu mi-o mai amintesc. Doar că răsărea Soarele şi Luna pălea... Soarele o întreba: De ce eşti aşa de palidă, Lună? Oare nu te simţi bine?

Întoarce-te de unde ai plecat

Avea o regulă infailibilă, mama. Dacă, ajuns într-un loc pentru a lua un anumit obiect, uitai pentru ce ai venit, regula de aur era: E de-ajuns să ţii minte că ţi-ai dorit ceva; întoarce-te în locul unde ţi-a venit gândul că ai trebuinţă de acel ceva şi îţi vei aminti negreşit.

Regula funcţionează perfect şi astăzi. Şi ori de câte ori o aplic, îmi amintesc de mama. Din câte se pare însă, mi se întâmplă tot mai des să uit.

Bancnota ghemotocită

Mama mă luase la cumpărături într-o mică piaţă de la marginea Bucureştilor, într-o dimineaţă pe când ne aflam în vizită la rude. Am trecut de la o tarabă la alta. Şi, în anii aceia de după război, în plină secetă, tarabele erau, cele mai multe dintre ele, goale. Dar pentru mine piaţa aceea, oricât de sărăcăcioasă, era o lume aparte, un loc unde oricând se putea întâmpla orice miracol. Dar n-a fost să fie. La un moment dat, pe o tarabă goală, de scândură pe jumătate putrezită, mi-a atras atenţia o bancnotă ghemotocită. Am văzut-o pe mama târguindu-se cu o precupeaţă vârstnică şi stafidită, dar încă viguroasă, la taraba alăturată. Am întins mâna, cu un gest discret — mi-am închipuit eu — spre acea bancnotă mototolită şi am apucat-o. În aceeaşi clipă precupeaţa, cea cu care se târguia mama, cu un ochi vigilent, a observat gestul meu şi a sărit ca arsă: — Al cui e băiatul ăsta? — E băiatul meu! i-a răspuns mama. — Ia uite! a strigat precupeaţa. A pus mâna pe banii mei! — Cum o să pună mâna pe banii dumitale! a protestat mama. Băiatul meu nu fură! Cinci sute de lei? Femeia lui Dumnezeu! Păi ce poţi să faci în ziua de azi cu cinci sute de lei? Două legături de pătrunjel, asta-i tot ce poţi să cumperi! — Nu contează, a insistat precupeaţa, arţăgoasă. C-or fi două legături de pătrunjel, c-or fi zece, eu am muncit pentru banii ăia!

Şi dacă nici astăzi, după atâţia ani, n-am uitat acea nefericită întâmplare, înseamnă că fapta mea, săvârşită în acea mică piaţă de la margine de Bucureşti, n-a fost câtuşi de puţin nevinovată. Eram eu băiatul mamei, care nu fura şi nu făcea decât fapte bune, dar... Mi-au fost oare curate gândurile? m-am întrebat. Îmi amintesc acum cu exactitate că am gândit cam aşa: Întâi şi-ntâi, poate că nu mă vede nimeni. Apoi, poate că bancnota nu-i a nimănui: a fost doar pierdută sau uitată pe tarabă. Iar dacă totuşi bancnota aparţine cuiva şi gestul meu e observat, pot oricând să pretind că am apucat bancnota cea mototolită doar ca, netezind-o, s-o văd mai bine. Nici n-aveam de unde să ştiu că-i vorba de o bancnotă! Asta puteam să pretind... Una peste alta, o mică ticăloşie. Dată în vileag de precupeaţă. Şi negată de mama. Ar fi trebuit să-i destăinui mamei, mai târziu, chiar şi peste ani, dezgustătoarea mea şiretenie! Dar, la fel ca şi cu multe alte fapte, n-am apucat s-o fac.

Medicamente pentru tata

Într-o sâmbătă seara târziu, am picat pe capul lor fără să-i previn, împreună cu doi prieteni, cu gândul să rămânem la ei peste noapte. Am stat de vorbă cu toţii în sufragerie, la o cafea. Tata s-a ivit cu întârziere venind din dormitor. Explicaţia întârzierii lui am avut-o când l-am văzut cum se deplasa, cu câtă greutate şi cu câtă precauţie păşea, sprijinindu-se de pereţi şi evitându-mi privirea. Se sprijinea de pereţi cu discreţie — îşi închipuia el — doar-doar n-am să bag de seamă că se simte rău.

Am revenit sâmbăta următoare, singur, şi am chemat doctorul. Sub privirile mele şi ale mamei, tata a suportat cu stoicism consultaţia, doar cu o uşoară nelinişte în ochi, amintindu-mi de un cal ţinut de hăţ, care nu ştie ce i se pregăteşte. Din fericire, s-a dovedit a nu fi fost ceva grav. Doar necazurile inerente bătrâneţii.

În schimb, s-au speriat amândoi când, întors de la farmacie cu o pungă întreagă cu medicamente, au văzut nota de plată. — Vai, ce de bani irosiţi! a exclamat tata. Să i se fi părut oare inutil să cheltuim atâţia bani când, oricum, ştia că nu mai are prea mult de trăit? Dar, în definitiv, de unde putea el să ştie? Mama însă voia neapărat ca tata să mai trăiască. Deşi era mult mai în vârstă decât ea.

Sicriul din pod al domnului Popescu

Deşi respingea cu un soi de încrâncenare mai toate gesturile excentrice, în mod straniu mama nu respingea deloc ideea domnului Popescu, unul dintre vecinii nu tocmai apropiaţi ca distanţă dar apropiaţi sufleteşte, s-ar putea spune, mai ales de tata. Care era ideea lui? Ideea era de a păstra în podul casei un sicriu gata pregătit pentru propria sa înmormântare, astfel încât să mai reducă din povara grijilor pentru cei ai casei la moartea sa. Sicriul, vălul, perniţa pentru cap, prosoapele, toate cele trebuincioase — nimic din toate acestea mama nu găsea că ar fi fost deplasat să le aibă gata pregătite. Atât doar că ei nu i-ar fi surâs ideea să-i urmeze exemplul. Dar pentru domnul Popescu, cunoscându-l meticulos şi grijuliu (şi totuşi cu simţul umorului!) ideea era cum nu se putea mai potrivită.

Apoi, mai era şi domnul Brumă, un alt apropiat al familiei, mai vechi chiar decât domnul Popescu. Scund şi îndesat dacă nu de-a dreptul gras, întotdeauna calm şi sobru, avea şi el o idee trăsnită, de care mama făcea haz. Se apropia de optzeci de ani, domnul Brumă. Dacă nu cumva îi şi depăşise. Dar asta nu-l împiedica să se declare prevăzător şi să pună de o parte ban cu ban, spunea el, ca să aibă la bătrâneţe!... Mama se amuza foarte tare de ceea ce domnul Brumă înţelegea prin bătrâneţe. Când ajunge omul să fie bătrân cu adevărat?

Şcoala de arte şi meserii

Încerc să-mi imaginez, suprem omagiu, încăperile în care a locuit ca fetişcană, de pildă pe vremea când frecventa şcoala de arte şi meserii, unde învăţa broderia dar se ocupa, aşa cum rezultă din povestirile ei, şi de desen — cărbune, acuarelă, creioane colorate. Nu mai mult. Fiindcă nimeni nu le pregătea acolo pentru o eventuală carieră de artist plastic sau ceva asemenea... Întâi şi-ntâi trebuie să mă fixez asupra clădirii văzute din exterior. Nu ştiu dacă avea etaj sau numai parter, dar mă fixez asupra clădirii cu etaj. Parcă o reprezintă mai bine. O scară largă, cenuşie, cu balustradă de fier forjat şi mână curentă de lemn lăcuit, închis la culoare. Ăsta e internatul. Iar ca să ajung la camera în care locuieşte ea, evident nu singură, urc acea scară şi o iau la dreapta pe un coridor despărţit de casa scării de un grilaj... Să fie oare de-ajuns?

Ce lucruri au rămas în urma ei?

Un set de ace de cusut, un breloc cu degetar... Medicamentele, care între timp au expirat, dar eu nu m-am îndurat să le arunc. Astfel că sertarul unde toate acelea erau depozitate a rămas ca un mic altar în memoria ei. Nu zic venerare fiindcă de fapt n-am venerat-o niciodată.

Dar mai era un plic cu câteva fotografii foarte vechi, pe care ea a ţinut să le păstreze separat, adică să nu se amestece cu celelalte în albumul familiei. Una dintre ele o înfăţişa pe la vârsta de treizeci de ani, pe când era încă zveltă. În costum de baie, întinsă pe o plajă aproape pustie şi neamenajată la nu se ştie care mare. Alături de ea se află încă o femeie tânără, despre care n-am ştiut niciodată nimic, şi un bărbat, necunoscut de asemenea, îngenuncheat cu un genunchi pe nisip şi privind degajat drept în obiectivul aparatului de fotografiat. Cine era acel bărbat şi cu care dintre cele două femei venise să-şi petreacă vacanţa la acea neştiută mare? Cu mama, sau cu cealaltă?

Au rămas, apoi, cutiuţele cu mirodenii: ghimber, ienibahar, nucşoară, cuişoare, scorţişoară, cimbru, foi de dafin, boia de ardei, tarhon... La ce mâncăruri le punea? Cum am să-mi mai amintesc vreodată de ele?...

Şi a mai rămas un carneţel minuscul, cu coperte de muşama, scorojite, în care ea, la vârsta de paisprezece ani, îşi făcuse o însemnare sau două. Carneţelul l-am descoperit într-o casetă de piele, aproape dezmembrată de veche ce era, conţinând şi alte câteva flecuşteţe. Am citit cu dificultate, aproape am buchisit cele două scurte, foarte scurte însemnări. Într-una dintre ele mama spunea cam aşa: Azi, duminică 19.., m-am plictisit îngrozitor. Am făcut o plimbare cu tramvaiul şi plictiseala tot nu mi-a trecut... Îmi închipui că, la vârsta de paisprezece ani, s-a urcat cu uşurinţă în tramvaiul acela din alte timpuri şi a coborât cu aceeaşi uşurinţă. Şi, fără doar şi poate, nu s-a dezechilibrat în timpul mersului. Mi-ar fi plăcut doar să fi precizat, pentru ca tabloul să fie complet, dacă a avut loc pe scaun sau a stat în picioare. Probabil că a avut totuşi parte de loc. Doar a fost duminică.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Patruzeci de primăveri

Cea Dintâi primăvară a fost începutul tulbure al atâtor tulburi primăveri.
Soarele lumii răsunând de ecouri a încălzit strada, lumea, strada,
Lumea pe care am văzut o în cea de a Doua primăvară,
   Uriaşa lume despărţită de grilajul porţii.
A Treia primăvară s a înfiripat sub ochii mei din zumzet de albine,
   Flori de câmp, pădure, din cumpăna unei fântâni,
   Din ropotul ghetelor soldăţeşti mărşăluind pe stradă,
   Altă stradă, alte străzi — strada povârnită, oraşul povârnit.
Oraşul mi a arătat împrejurimile sale topite în verdeaţă, viile sale,
   Ploile sale, luminile sale, leii magazinului Transnistria,
   Manechinele sale înfricoşătoare, tramvaiele, vitrinele, jucăriile,
   Zgomotul oraşului, zgomotul casei, liniştea împrejurimilor —
În cea de a Patra primăvară, şi în cea care i a urmat,
A Cincea.
A Şasea primăvară mi a dăruit un pumn de pământ reavăn
   Din tranşeea proaspăt săpată la rădăcinile merilor,
   Şi am văzut o apoi dănţuind peste câmpiile abia înverzite,
   Peste gări, convoaie de trenuri, peste Dunărea înspumată,
   Peste cazanele sparte ale locomotivelor, negrele cazane,
   Arătându şi faţa ei mohorâtă, şi faţa ei blândă: cele două feţe.
Cea de a Şaptea primăvară a început cu puhoaiele zăpezilor topite,
   Năvălind de pe dealurile oraşului meu adoptiv — drag orăşel.
   A păşit falnică, tulburătoare, cafenie, roşie, verde,
   Şi într o zi însorită a sunat prelung sirena Păcii, la amiază.
A sosit şi cea de a Opta primăvară, cu chip de fetişcană portocalie,
   Zburdând, trăsnită, peste câmpiile portocalii de pe coperta revistei
                                                   Licurici.
A Noua primăvară a licărit, caldă, pe zidurile galbene ale caselor,
   A aprins narcisele galbene, crăiţele galbene, florile galbene,
   A licărit, blândă, pe zidurile galbene ale bisericii,
   Şi a luat adio, fără părere de rău, de la ultima cuminecătură
   Sub răcoarea odăjdiilor galbene ale preotului.
   Avea gustul galbenului, glumea cu albastrul şi cafeniul bancnotelor.
A Zecea primăvară, înveşmântată în roşu, n a putut ascunde copiilor vrajbele,
   Speranţele, capela părăsită, pădurea din juru i, răsunând de glasuri,
   Planoarele, avioanele, puzderia de puncte negre zvârlite în azurul cerului,
   Punctele negre — punctele albe — foile albe — afişele: Votaţi Soarele!
   Muzica, fanfara, salopetele, rafinăria, incendiile...
A Unsprezecea primăvară a stat de vorbă cu cei mari ca între oameni mari.
   S au privit faţă în faţă, Ea a ridicat din umeri a neputinţă,
   Dar când s a întors spre noi, ne a surâs blând, ca întotdeauna:
   Şi a scuturat ploile, şi a sumes voalul, şi a plecat.
A Douăsprezecea Primăvară a mărşăluit pe străzi în ropot de tobe.
   S a gândit ce să ne dăruiască nouă celor mici, şi ne a dăruit câte un semn
                                                      roşu.
   Ne a dăruit pădurile, şuvoaiele înspumate ale munţilor, popasurile,
   Focurile de tabără, pădurile, înserările, cântecele,
   Somnoroase păsărele, corurile, matematica, tabăra de vară,
   Răsăritul roşului soare, puntea vasului fluvial, Delta, Marea, poezioarele...
A fost harnică cea care i a urmat, a Treisprezecea primăvară.
   Dând greş cu cei mari, s a gândit că noi suntem cea din urmă speranţă.
   A ţinut sfat cu profesorii, ea însăşi şi a pus pe nas ochelari,
   A fost crezută, a zâmbit, a cântat, a scris, a citit, a zâmbit,
   A plecat scuturându şi palmele de praful de cretă, a zâmbit, crezută.
Cea de a Paisprezecea primăvară a fost leneşă, puţin pedantă, nepăsătoare.
   A întins braţele i, moale, spunând: „Pofteşte, surată vară,
   Ia i în grija ta şi dă-le căldură, foşnet de frunze, susurul râului,
   Nisipul fierbinte, hoinăreala prin praf, lâncezeala, bolile.”
Aşa că cea de a Cinsprezecea primăvară a avut mult de furcă.
   A alungat febra iernii, a frumoasei şi chinuitei ierni,
   A tulburătoarelor semne ale bărbăţiei, a ecourilor dragostei,
   A celor dintâi ecouri ale dragostei dintre bărbat şi femeie,
   Mi a poruncit să nu mă las înfrânt de boală,
   Mi a scos în cale binecuvântatul chip al bătrânului doctor,
   A chiuit împreună cu mine de bucuria tămăduirii.
   Darnică, mi a arătat tainele întoarcerii la viaţă a Pământului,
   Roadele raţiunii, puterea raţiunii, recunoaşterea raţiunii, încrederea oarbă.
   Şi, mai presus de toate, s a aplecat la urechea mea şi mi a şoptit:
   „Ia seama, priveşte în jurul tău — sunt ultima Primăvară a copilăriei tale!”
Neprefăcută, modestă, luminoasă ca o ursitoare bună, cea de a Şaisprezecea
   A topit zăpezile iernii, a astupat ultimul crater de bombă, şi s a dus.
Şi dacă cea de a Şaptesprezecea primăvară a sunat prelung din trâmbiţa triumfului,
   Dacă strălucirea alămurilor ei s a întrecut cu Soarele (deşartă întrecere),
   Şi, luându mi palma stângă, ţigancă cu cosiţe negre şi ochi vicleni,
   Mi a ghicit: statornicie, prefăcătorie, îndărătnicie, drum neted,
   Femei frumoase, Ovaţii, răsplată, prieteni mulţi, îndărătnicie,
   Drum neted, ovaţii, drum neted, drum neted —
   Dacă Ea mi a ghicit astfel, şi dacă eu am crezut o,
Dacă cea de a Optsprezecea primăvară a fost înţeleasă cu Ea întru înşelătorie,
Iar mai apoi, cea de a Nouăsprezecea,
A Douăzecea,
A Douăzeci şi una
Şi a Douăzeci şi doua, de bună credinţă, m au apucat de umăr, scuturându-mă:
   „Omule, trezeşte-te! cele două şi au râs de tine”,
   Cu toate astea, eu nu i port pică. Fiindcă ceva s a adeverit.
   Şi nu mi pare rău după cei trei bănuţi pe care i am dat drept plată,
   Drept plată pentru minciunile ei poleite în aur.
Au venit apoi (şi au trecut) primăverile numărul Douăzeci şi trei,
Douăzeci şi patru,
Douăzeci şi cinci,
Douăzeci şi şase şi
Douăzeci şi şapte — şi puţin a lipsit ca aceasta să fie şi ultima.
   Dar n a fost. Ci gheara străvezie a mării, gheara străvezie a morţii,
   Gheara străvezie a mării, gheara ei unduioasă, cu gust amar —
   Valul înspumat al mării s a retras în matca sa verde, fără gust,
   Lăsând soarelui de toamnă cerul de azur, nisipul de aur
   Cele dintâi roade ale chemărilor tulburi de odinioară, încrustate...
   Încrustate în foaia revistei, mirosind a cerneală proaspătă de tipar,
   Cu răsunetul dintotdeauna al trâmbiţelor triumfului altor primăveri trecute.
   Şi tulburele chemări de odinioară au prins să se închege cu sfială şi ardoare,
   O dată cu zvâcnetul inimii trupului, dispreţuindu i zvâcnetul,
În cea de a Douăzeci şi opta primăvară,
   Izbucnind, cu setea de viaţă a brânduşelor de sub covorul
                                              frunzelor putrede,
În cea de a Douăzeci şi noua primăvară,
   Întrecându-se cu setea de viaţă a revistelor libere, a cărţilor libere,
   A lumii libere, a gonirii minciunii — oare pentru totdeauna? —
   Şi acea primăvară n a privit spre nici o alta: era încă prea tânără;
   S a privit doar pe sine cum s a privit în oglindă zâna cea rea,
   Zâna cea rea, cu frumuseţea ei, cu candoarea ei, cu trufia ei...
Cea de a Treizecea primăvară a ridicat pe braţele i de zefir mica Primăvară,
   Mica Primăvară cu ochi de azur şi floare de brânduşă la tâmplă
   Şi a legănat o, adormită, în pădurea de ploaie de aur;
   I a şoptit: Creşti ca un fir de iarbă fragedă, Fie ţi călăuză Soarele.
A Treizeci şi una primăvară a ciocnit cu mine un pahar de cinzano,
   În timp de porcii râmau la rădăcina florilor în Ograda Libertăţii
   Şi tot ce fusese cândva speranţă se năruia ca un şubred castel de cărţi.
   Noua generaţie de dulgheri ridica sus grinda acoperişului... contra cost.
A Treizeci şi doua primăvară a smuls coroniţa de mărgăritar de pe creştet,
   De pe creştetul Zânei de odinioară a Văii Cerbului
   Şi, plină de răutate, a aruncat o în puhoaiele apelor tulburi.
   Altminteri săracă, a nceput a ţese era planurilor fără de sfârşit.
Încă şi mai săracă, a Treizeci şi treia primăvară a adus trufia oarbă,
   Ura, duhoarea porcilor răspândindu-se peste meleagurile speranţelor.
   Şi grilajul porţii, strada povârnită, oraşul povârnit se topeau în neant.
A Treizeci şi patra primăvară, însetată de viaţă, şi a lepădat vălul
   Şi a dănţuit goală peste păduri, la poalele munţilor,
   La gura Văii Cerbului, unde Zâna îşi pierduse coroniţa de mărgăritar.
Au venit, şi au plecat, primăverile a Treizeci şi cincea
Şi a Treizeci şi şasea — surori serbede, descărnate, puţin plicticoase.
   Au aruncat vălul îndoielii, au alungat ultimele ecouri ale Trâmbiţelor.
   Au răsfirat cărţi felurite al Învăţaţilor Lumii, au înmulţit planurile...
   Au sădit adânc în pământ sămânţa amară, şi mi au spus o pe şleau:
   — Uită pentru totdeauna născocirile ghicitoarei de odinioară!
   Stropeşte cu lacrimi sămânţa amară, stropeşte o neîncetat.
   Şi atunci, poate, cândva, va răsări din ea fructul Soarelui palid.
A Treizeci şi şaptea primăvară a tras lunga brazdă a semnelor negre,
   Socotindu-le mai de preţ decât florile, decât Soarele, decât viaţa...
   Şi a întors privirea spre vechile semne putrede şi a poruncit: — Aruncă-le!
   A muncit din greu, ca o femeie mulţumită de singura răsplată a
                                           bunăstării copiilor.
Într o zi geroasă şi a înălţat privirea a Treizeci şi opta primăvară,
   Şi i s a părut că zăreşte pierduta coroniţă de mărgăritar.
   A pus o pentru câteva clipe pe creştetul femeii. Nu i a plăcut.
A Treizeci şi noua primăvară, gâfâind, a deschis poarta pământului...
Abia mijită în zare, a Patruzecea primăvară a scos de sub văl bagheta...
   Bagheta chemărilor tulburi: tot ce atinge se preface n cuvânt —
   Pentru întâia oară cuvânt zămislit din miezul fiinţei...

Ines via satelit*

Praful de pe drumurile africane călătorea în Europa pe ghetele lui Rovel, cu avionul. Aceleaşi drumuri, călcate de şenilele tancurilor, iată-le, rămase undeva jos, în infernul războiului. Stewardesa îi punea pe măsuţă paharul cu coniac. O mână albă apărea şi se retrăgea însoţind un zâmbet plin de înţelegere pentru praful de pe ghete. Dar gândurile lui Rovel zburau departe. O rachetă Scud căzând în ajun peste hotelul Farsia. Odată cu camera sa şi cu toate lucrurile, fuseseră spulberate şi splendidele persiene albastre de la ferestre, care filtrau de minune soarele ecuatorial. Dar şi televizorul — tubul catodic. Greu de imaginat cum cioburile zăceau undeva printre dărâmături. Imaginea lui Ines, spartă şi ea în mii de cioburi la numai două ore după reportajul transmis din Ulster, via satelit. Ei doi, oameni în aparenţă paşnici, dar purtând ceva din confruntarea lor mocnită cu toţi cei din jur. Şi totuşi perfect echilibraţi amândoi. Rovel ducea paharul la gură şi privea absent pe hublou. Pe fundalul unei case distruse de un automobil-capcană, ea, o femeie fragilă, hrănită cu aventură — şi întremată — încă de la vârsta de optsprezece ani, dezminţea, fără să ascundă nimic, doar cu ochii ei albaştri, grozăviile din imagine.

Dracu’ ştie ce coniac îi turnase stewardesa în pahar, dar mirosea bine. Rovel îşi aprindea o ţigară. Fumul plutea calm pe deasupra mochetei de pe interval, ca şi cum afară, la doar câţiva metri distanţă, nici n-ar vuit motoarele proiectând în urmă jeturi de gaz fierbinte. Propulsie reactivă... Ce-i spunea Rovel lui Ines? Ochi scandalos de albaştri — îşi amintea el. Şi râdea fără glas, doar în gând, c-un fior de plăcere în stomac. Pe hublou trecea lunecând uşor, undeva departe, un nor cumulus.

Corespondent de război timp de patru săptămâni. Bluză de camuflaj şi pantaloni de camuflaj. Rovel se întorcea din Africa, iar Ines trebuie că era de cel puţin o săptămână acasă după Ulster. Amintindu-şi de redacţie, venea o nouă strângere de stomac. Tot de plăcere oare? Casa distrusă din Ulster... Casa solidă din care Ines nu putea să iasă. Familia. Şi totuşi era ceva amuzant în toate astea.

Rovel sufla fumul către tavan. Nici acolo nu se simţea vibraţia motoarelor... Ines? Un eveniment din viaţa mea! Acum vedea mai exact decât când i-o spusese, amintindu-şi. Ochii ei se întunecaseră un pic. Dar continua să zâmbească. Ce însemna pentru ea un eveniment din viaţa lui Rovel? Ines, care poate că era gata să-şi lase familia şi, dacă i-o cerea Chiedo Gof, îşi lua sacoşa şi zbura în Ulster şi de acolo în Cambogia şi înapoi în Afganistan sau în Croaţia... Şi peste tot se aşeza cu corpul ei subţirel, îmbrăcată în rochia ei mătăsoasă de vară, peste imaginea unei case distruse de bombardament, sau a unor trupuri ciuruite de gloanţe sau sfârtecate de explozii. Un ochi de reporter, ei amândoi — acelaşi ochi de reporter, antrenat să vadă esenţialul. Dar şi amănuntele. Un tânăr în greva foamei în faţa clădirii Parlamentului, cu o pancartă de gât. Un trailer prăbuşit de pe un pasaj de nivel. Din goana maşinii, iată, zărit din fugă, un bătrân posomorât descuind uşa locuinţei sale. Ines la el acasă, citind amuzată, în halat de baie, cu picioarele goale pe braţul fotoliului...

Magazin închis, în zori, sub un cer mohorât
Lacăt atârnând prăfuit peste grilaj în rugină
Înaintea ploii vor sosi măturători tăcuţi
Hârtii mototolite, rămăşiţele nopţii
O dragoste veche, o crimă nesăvârşită din teamă.

Stewardesa lua de pe măsuţă paharul gol. Aplecată, îi zâmbea lui Rovel pentru ultima oară în semn de încurajare: trei ore de zbor au trecut, încă un pic de răbdare, şi praful african de pe ghete avea să fie o problemă rezolvată...

O dragoste veche, o crimă nesăvârşită...

Rovel privea în lungul intervalului. Ceva mai departe, stewardesa se apleca din nou. Zâmbea. Din spate nu se vedea decât speteaza fotoliului... Nu, praful african n-avea să fie prea curând o problemă rezolvată.

— Ce fel de eveniment sunt eu în viaţa ta, Rovel? îl întreba Ines. Fericit? Sau nu prea important? Zâmbea uşor amuzată. O voce un pic inertă, un pic iritată, un pic obosită, un pic dezamăgită. Şi totuşi neîncetând să ceară, ce? O lume ceva mai puţin egocentrică?...

Trenul de aterizare atingea pista transmiţând în interior zgâlţâitura. O lume mai puţin egocentrică? Fără familii. Fără copii. Fără colegi de redacţie... Rovel se întreba ce urmează... Un reporter foarte hotărât în toiul operaţiunilor militare. Curaj nebun în norii de praf african ridicaţi de şenilele tancurilor... Dar Ines? Între Ulster şi Bankok dădea pe-acasă şi lua notă de tensiunile de la redacţie. Tensiuni în creştere. Via satelit, deşi strict personal, pornea de la Ines mesajul către Rovel, camera presei de la hotelul Farsia, înainte ca o rachetă Scud să explodeze în interiorul lui. „Bradast agită spiritele. A uitat de solidaritatea noastră cu el în afacerea cu reportajul de la firma MERRUD. Acum Bradast vrea ca Chiedo Gof să plece. Iar tu şi cu mine, pe lângă că suntem oamenii lui (!), am comis un atentat la morală. Aşa că, după părerea lui, şi noi ar trebui să plecăm”...

Dar unde? Marile companii aeriene nu asigurau nicio acoperire în materie de atentat la morală... Ieşind din avion, Rovel se opri o secundă în capul scării. În Africa, înăbuşitoarea vară părea fără sfârşit. Aici, sub un cer spălat de ploaie, câteva fire de iarbă tremurau în vântul umed, jos la piciorul scării, între dale de beton.

Ines n-avea de unde să ghicească ora sosirii lui. Nici măcar ziua. Rovel trecu singur prin hol, fără niciun bagaj. Doar cu praful său african de pe ghetele galbene...

Magazin închis, în zori, sub un cer mohorât...

În taxi mirosea a fum de ţigară un pic cam stătut. Niciun pachet de ţigări pe bord, sub parbriz. Desigur, clienţii. Îi trecu prin minte să-l întrebe pe şofer dacă nu cumva o dusese de curând pe Ines cu maşina lui. Zâmbi amuzat — cum să i-o descrie?... Înaltă, zveltă, cu ochi scandalos de albaştri, în care blazarea nu-şi va găsi niciodată loc. Poate doar, din când în când, tristeţea. Asta, da... După vreo dispută mai aprigă cu soţul. Sau când nu era prea convinsă că ar fi un eveniment în viaţa lui Rovel. Sau când găsea în asta prea puţină consolare.

Într-adevăr, de la plecarea în Africa, Europa înverzise sub norii pe care îi văzuse seară de seară la TV, de la înălţimea satelitului, destrămându-se peste Portugalia, Sicilia şi Grecia. După ce Ines încerca să acopere cu trupul ei subţirel ororile terorismului şi ale războiului. Din satelit nu se vedeau decât norii ca o uriaşă bulboană peste bătrânul continent. Rovel privea pe geam. Amănuntele — străzile, casele — străluceau doar din goana taxiului... Cu un freamăt de nerăbdare şi de nelinişte ca un gol în stomac...

Hârtii mototolite, rămăşiţele nopţii...

Cu ce era mai sigură redacţia decât Africa? Rachetele Scud nu se puteau rătăci pe-aici. Dar Bradast şi cu ai lui erau gata să te mănânce de viu în orice clipă. Uşile de la ascensor glisară în spatele său, închizându-se, şi Rovel dădu buzna pe coridor cu ghetele sale pline de praf african. Lumină peste tot, cu nimic mai prejos decât soarele ecuatorial. Mai puţin umbrele. Plus aerul condiţionat... GREVĂ DE AVERTISMENT stătea scris pe câteva uşi. Prin geam îl zări pe Bradast la el în birou şi îi făcu semn cu mâna. După atâtea săptămâni de absenţă individul nu putea să rămână pur şi simplu încruntat. Se strădui să scoată ceva din el şi reuşi un rictus. Ştia Chiedo Gof de ce nu-l trimitea să facă reportaje despre atentatele cu bombe... Totuşi, unii dintre ceilalţi îi zâmbiră lui Rovel. Ba chiar şi Olivia îi răspunse la salut fluturându-şi mâna de dincolo de geam.

Rovel trecu mai departe cu aceeaşi viteză de vijelie. Râse în sinea sa la gândul că ar putea să-l găsească pe Chiedo Gof legat de scaunul său cu o frânghie... În Africa, stând lângă persienele albastre din camera sa de la hotelul Farsia, pândise în toiul nopţii tam-tam-ul războinic venind din adâncul pădurii ecuatoriale. Nimic. Doar explozii de obuze şi răpăit de mitralieră. Dacă ţinea neapărat, putea în schimb să caute aici, acasă, banda cu tam-tam-ul african... Ei doi, el şi cu Ines puteau să-şi facă oricând lumea pe care şi-o doreau.

Chiedo Gof nu era legat de scaun cu frânghie. La masa de alături, Rovel o zări pe Ines în faţa monitorului. Era clar — nu putea să-i zâmbească veselă, ca oricare colegă. Pentru ea nu exista decât totul sau nimic. Dumnezeule, ce fel de lume mai era şi asta?

— Salut, Gof, zise intrând în birou. Peste tot, geamuri şi priviri concentrate trecând prin geamuri. Prin interfon puteai să te faci auzit de toată lumea. — Apasă pe buton, Gof, îi zise.

Ines îl fixa încordată, gata să sară de pe scaun. Să alerge la el? Sau în Ulster? Sau în Cambogia? Marile întrebări se pun totdeauna via satelit, nu? Doar din priviri, altminteri vorbind despre atentate cu bombe. Cu condiţia să nu-ţi cadă în cameră o rachetă Scud.

— Vii cu mine, Ines? o întrebă. Şi îi întinse mâna. — Uite, Gof ne trimite pe amândoi în Venezuela. Printre traficanţii de droguri. Aşa-i, Gof? Cel puţin unul dintre noi să se-ntoarcă viu de-acolo. Dar, c-un pic de noroc, poate ne întoarcem amândoi.

Ines îl luă de mână şi amândoi ieşiră pe coridor. Benzile de hârtie pe care scria GREVĂ DE AVERTISMENT dispăruseră de pe uşi. Dincolo de geam, Bradast era singurul care rămăsese acru. Dar poate că mai erau câţiva. Se holbau la ei doi şi poate că nu le venea să creadă. Chiar aşa, pe faţă, ce tupeu! Însă cei mai mulţi îi priveau cu simpatie.

Rovel şi Ines străbătură coridorul inundat de lumină fluorescentă şi ieşiră pe palier, unde bătea soarele trecând prin geamul înalt până în tavan. Ascensorul oprit la palier aştepta gol. De la redacţie până acasă, mergând pe jos, drumul trebuie că îţi lua pe puţin două ore. Dar după emoţiile din Africa şi din Ulster, merita să te relaxezi două ore. O viaţă plină de primejdii. Puteai să te trezeşti oricând cu o rafală de armă automată sau cu o bombă. — Uite, spunea Rovel, praf african autentic. Special pentru tine. Ridica piciorul îndoind genunchiul şi îşi trecea degetul peste gheată. Pe vârful degetului rămânea un praf galben-cărămiziu, ridicat cu nici douăzeci şi patru de ore în urmă de şenilele tancurilor.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat și în Luceafrul, 16.09.1992.

Racii

O adiere nevăzută a legănat copacii —
vârfurile
Un tremur nevăzut a înfiorat frunzele.
Jos pe mal
niciun fir de iarbă nu s-a clintit

Până când, în tăcere
au ieşit din adâncul apei,
rând pe rând,
Racii...
S-au încropit, oare din ce?
Şşşt!
Din tenebrele uitării Sfântului Augustin
de nu cumva din tenebrele uitării
Tuturor Sfinţilor.
Magie neagră.
Saints Go Marching Out

Copilul, încet, şi-a culcat obrazul
pe-o tufă de pătlagină tămăduitoare
Copilul... În treacăt fie spus,
să-mi fie iertat: era băiat.
Spun asta fiindcă tare îmi pare
o cunoştinţă veche.
A ascultat tăcerea ierbii
dar firele de iarbă foşneau
abia auzit sub mersul racilor
Apa s-a scurs de pe platoşele lor
grunjoase verzi–cenuşii
Ochii le-au rămas uscaţi şi treji —
mărgele, sub ochii mari ai băiatului,
la un pas distanţă.

Grunjoase platoşe–carapace
Au adus cu ele fumul ceţii
supt de peste faţa apei.
Oare când s-au deschis ochii racilor?
O întrebare fără răspuns:
Dar când oare s-au închis?
Dumnezeu le-a dat
Crustaceelor
o privire sticloasă...

Ochii băiatului se întreabă...

Ierburile unduiesc în adâncul apei
Un nufăr luminează plutind
Racii sunt mulţi la număr şi orbi
Cleştii lor foarfecă aerul în van
în timp ce păşesc sacadat, rac după rac,
platoşe grunjoase verzi–cenuşii
în aliniere —
Îi cheamă umbra de sub podeţ.

Ochii lor nu s-au deschis niciodată
ei privesc — atât cât privesc —
tulbure, sever şi feroce,
privesc
dinainte de Părintele Ceresc
şi-i vor închide — dacă-i vor închide —
odată cu Dumnezeu.